27 iunie: 130 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi

În fiecare an, ziua de 27 iunie ne aminteşte de data în care a fost înfiinţată Episcopia Catolică de Iaşi: 27 iunie 1884. Chiar dacă în centrul acestui an stă figura impozantă şi personalitatea fericitului Anton Durcovici, consider că este de datoria noastră să nu uităm evenimentele istorice ale diecezei noastre, care l-a avut la cârmă şi pe episcopul nostru martir, în anii 1947-1949.

După slavonizarea din secolele VIII-IX, creştinii din Moldova au fost constrânşi de împrejurări să se supună Patriarhiei de Ohrida, misionarii latini fiind nevoiţi să se întoarcă în Italia, ritul greco-slav întărindu-şi poziţiile în detrimentul celui latin. După schisma din 1054, în care un rol important l-a jucat patriarhul Leon de Ohrida, creştinii din Moldova au păstrat ritul şi limba slavonă, fiind supuşi direct patriarhiei menţionate mai sus. Până la întemeierea statului feudal al Moldovei (1359), la începutul secolului al XIII-lea, pe teritoriul Moldovei s-au stabilit cumanii, un popor migrator înrudit cu pecenegii ce se afla temporar în partea de est a Carpaţilor. Pentru aceştia, papa Grigore al IX-lea (1227-1241) a aprobat în anul 1227 înfiinţarea unei eparhii catolice: Episcopia de Milcov (1227-1241). Un an mai târziu, episcopul Teodoric a schimbat denumirea eparhiei în "Episcopia Cumanilor", ceea ce a stârnit proteste din partea ierarhilor maghiari. Documentele menţionează un număr de 14 episcopi care au avut titlul "de Milcov", dintre care doar Teodoric (1228) a fost efectiv episcop al cumanilor, acesta fiind motivul care justifică existenţa respectivei episcopii doar până la invazia tătară din anul 1241. Astfel, îşi încetează temporar existenţa această episcopie, dar până în anul 1526 se consemnează şi alţi episcopi cu acest titlu. În timpul voievodului Laţcu (1367-1375), minoritatea catolică din Moldova a trecut sub autoritatea Sfântului Scaun. În acest context, în urma unor cereri adresate papei Grigore al XI lea (1370-1378) de către voievodul Laţcu, la 9 martie 1371 s a înfiinţat Episcopia de Siret (1371-1434), care, după înfiinţarea Arhiepiscopiei de Lvov (1412) a trecut sub jurisdicţia acesteia. Totuşi, au fost cinci episcopi care au purtat titlul "de Siret", ultimul fiind franciscanul Ioan, numit la 29 iulie 1434. La începutul secolului al XV-lea, oraşul Baia era capitala Moldovei şi era locuit de saşi şi unguri.

De aceea, anti-papa Ioan al XXIII-lea (1410-1415) l-a rugat, la 7 august 1413, pe episcopul de Cameniţa să se intereseze dacă biserica din Civitas Moldaviensis (Baia), situaţia şi însemnătatea oraşului justifică înfiinţarea unei episcopii şi, în caz afirmativ, să transforme biserica în catedrală, să pună la cale toate cele trebuincioase şi să-l sfinţească episcop pe Ioan de Ryza, propus de regele şi regina Poloniei. Această dorinţă s-a concretizat în anul 1418, fiind şapte episcopi care au purtat titlul de "episcop de Baia", ultimul fiind Mihail Marinoski (1510-1523). La începutul secolului al XVII-lea, s-a decis înfiinţarea Episcopiei de Bacău, fapt concretizat la 17 septembrie 1607, când papa Paul al V-lea (1605-1621) l-a numit pe episcopul Ieronim Arsengo. Dintre episcopii care s-au perindat la conducerea acestei episcopii, aproape toţi au fost polonezi, mulţi lipsind sau vizitând foarte rar episcopia. Pentru a uniformiza situaţia clerului şi a credincioşilor din Moldova, în această perioadă au avut loc două sinoade diecezane: unul la Cotnari (6 noiembrie 1642) şi unul la Bacău (27 aprilie - 1 mai 1663). Episcopia de Bacău a persistat până în anul 1818, când a murit ultimul episcop care a purtat acest nume, Iosif Bonaventura Berardi (+ 20 aprilie 1818, la Iaşi). La începutul secolului al XIX lea, preoţii misionari s-au decis să mute reşedinţa episcopului la Iaşi. Aici însă au întâmpinat o rezistenţă puternică din partea Divanului Domnesc, probabil din cauza unui firman emis de Poarta Otomană, privind protejarea creştinilor de rit roman, care, în ciuda insistenţelor diplomaţiei austriece şi a Sfântului Scaun, nu a putut fi abrogat. Din această cauză, în Moldova nu s-a mai putut menţine o episcopie, ci doar un vicariat. Acesta s-a înfiinţat în anul 1818, la Iaşi, şi a primit numele de Vicariat Apostolic al Moldovei (1818 1884). La cârma acestei instituţii s-au succedat 12 vizitatori apostolici.

Aşadar, toate aceste forme de organizare a minorităţii catolice din Moldova nu au fost de lungă durată. Acest lucru s-a datorat, în special, faptului că Moldova era un ţinut misionar, iar misionarii nu puteau face faţă numărului crescând al catolicilor din această zonă, fiind necesar un cler indigen pentru o pastoraţie în spiritul directivelor Bisericii Catolice. În a doua parte a secolului al XIX-lea, problema misionarismului şi a clerului indigen devenise foarte acută.

Numărul din ce în ce mai mare al catolicilor cerea un număr mai mare de preoţi. Misionarii erau insuficienţi pentru a face faţă numărului crescând de comunităţi ce trebuiau deservite. Italia se confrunta şi ea cu numeroase greutăţi politice, ceea ce făcea ca numărul misionarilor italieni să scadă şi să crească proporţional numărul misionarilor unguri. La acestea se mai adăuga faptul că nu puteau cunoaşte bine limba română, ceea ce le îngreuna activitatea pastorală.

Venirea în Misiunea din Moldova a episcopului Nicolae Iosif Camilli avea să schimbe totalmente situaţia. La 10 august 1883, acesta a prezentat Congregaţiei De Propaganda Fide proiectul de reformă privind o mai bună pastoraţie în Missio Moldavica. Principalele linii pe care le-a trasat episcopul au fost: trimiterea de noi tineri misionari în Moldova, deschiderea unui seminar, aprobarea unui fond pentru misionarii bătrâni şi bolnavi etc. La 13 decembrie acelaşi an, se trimite din partea congregaţiei un răspuns la această scrisoare, în care se subliniază necesitatea formării în Moldova a unui cler indigen secular, pentru care sugerează deschiderea unui seminar sau colegiu. În afară de acesta era menţionată şi deschiderea unui probandat şi a unui noviciat pentru tinerii ce voiau să opteze pentru Ordinul Franciscan. Prefectul congregaţiei, cardinalul Giovanni Simeoni, a insistat şi pentru deschiderea unei case pentru călugări şi asupra coabitării acestora. Toate acestea erau orientate spre o mai bună organizare a catolicilor din Moldova, preconizându-se înfiinţarea unei episcopii autonome.

Însă, la sfârşitul acestui secol, în Principatele Unite se făcea simţită necesitatea creării a două episcopii romano catolice, în Bucureşti şi în Iaşi, care să poată subordona toate comunităţile catolice de rit latin din această zonă. Soluţia nu era, însă, pe placul Austriei, nici pe cel al vizitatorilor apostolici de la Bucureşti şi Iaşi (Mons. Paoli din Bucureşti şi ep. Camilli din Iaşi), deoarece bugetul episcopiilor trebuia să fie reglementat de statul român. Tratativele dintre guvernul român şi Sfântul Scaun nu se cunosc, probabil au fost de scurtă durată, păstrându-se totodată discreţia, pentru a nu da prilej Sinodului Ortodox să provoace agitaţie. Ceea ce se cunoaşte în mod cert este faptul că, în anul 1883, Sfântul Scaun, în înţelegere cu Guvernul Român, a înfiinţat, la 27 aprilie, Arhiepiscopia Catolică de Bucureşti, ce era supusă direct Sfântului Scaun prin intermediul Congregaţiei De Propaganda Fide. După acest eveniment, mulţi misionari credeau că papa Leon al XIII lea (1878 1903) intenţiona să înglobeze canonic Moldova la arhidieceza recent înfiinţată, asemenea unirii Principatelor, care avusese loc cu 24 de ani mai înainte.

Nu s-a întâmplat însă aşa, pentru că, la 27 iunie 1884, prin scrisoarea "Quae in christiani nominis incrementum", acelaşi papă hotăra încetarea Vicariatului Apostolic al Moldovei, care fiinţa din 1818, şi decreta înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi. Episcop a fost numit Nicolae Iosif Camilli, fost vizitator apostolic între 1881 şi 1884, numit episcop de Mosynopolis la 16 septembrie 1881, iar la 27 iunie 1884 episcop titular de Iaşi. Misiunea principală pe care a primit-o episcopul Camilli de la papa Leon al XIII-lea a fost aceea de a ridica un cler indigen pentru pastoraţia catolicilor din Dieceza de Iaşi, ceea ce impunea deschiderea unui seminar diecezan. Această urgenţă s-a observat din faptul că, în timpul Vicariatului Apostolic al Moldovei, s-a sesizat lipsa acută de preoţi, din cauza ritmului rapid de creştere a populaţiei catolice. Condiţiile grele în care trăiau misionarii şi cheltuielile mari pentru întreţinerea lor au generat această idee fundamentală din demersurile înfiinţării Episcopiei Catolice de Iaşi. Dieceza avea 244 de localităţi, cu aproximativ 65.000 de catolici, care erau deserviţi de 37 de preoţi misionari. De aceea, s a insistat foarte mult şi asupra deschiderii unui seminar pentru clericii indigeni, ceea ce s-a concretizat la 29 septembrie 1886. Episcopul Camilli avea convingerea că, prin ajutorul lui Dumnezeu, Dieceza de Iaşi îşi va avea proprii preoţi indigeni, care, cunoscând limba şi obiceiurile locale, vor putea desfăşura o activitate mult mai bogată în tânăra Dieceză de Iaşi. Principalele linii ale episcopatului său au fost: deschiderea unui seminar în vederea formării unui cler indigen, editarea unui catehism pentru catolicii din Moldova, ridicarea de noi biserici, grija pentru viaţa duhovnicească a preoţilor, strânsa legătură cu Scaunul Apostolic, orientarea pietăţii credincioşilor către sfânta Fecioară Maria, prin recitarea sfântului Rozariu, vizita canonică pastorală, reorganizarea diecezei etc.

Concluzionând cele consemnate mai sus, putem spune că Biserica Catolică din Moldova a avut în decursul veacurilor o istorie destul de sinuoasă. Condiţiile precare ale catolicilor, dar şi cele ale misionarilor dominicani, franciscani şi iezuiţi care au activat aici, au făcut să existe mai multe forme de administrare teritorială a minorităţii catolice din această zonă geografică. La acestea se mai adaugă şi contextul politic, care de multe ori a fost nefavorabil catolicilor. Cu toate acestea, au fost numeroşi episcopi şi preoţi care s-au jertfit ca această credinţă catolică să se menţină în rândul unei populaţii autohtone şi să fie transmisă generaţiilor viitoare.

Pr. Alois Moraru

lecturi: 16.