Reflecţie la solemnitatea Sfinţii Apostoli Petru şi Paul - 2014

Prin sărbătoarea sfinţilor apostoli, Petru şi Paul, Biserica ne chemă la încredere în milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu, la convertire şi la viaţă de apostolat, la iubire şi la unitate între noi.

Împreună cu întreaga Biserică celebrăm astăzi pe sfinţii apostoli Petru şi Paul, pe care - luând aminte la rugăciunea "Prefaţa" de astăzi - îndrăznesc să-i compar cu soarele şi luna, luminătorii cei mari ai creaţiei (cf. Gen 1,14); căci, într-adevăr, ei sunt acum luminătorii, soarele şi luna, care luminează Biserica. Petru fiind mărturisitorul cel dintâi al credinţei, iar Paul fiind cel care a luminat-o spre înţelegere. Petru, pentru că a orânduit Biserica de la început din rămăşiţa lui Israel, care cunoştea lumina revelaţiei, poate fi numit astrul zilei; iar Paul, pentru că a învăţat şi călăuzit spre mântuire neamurile, care nu cunoşteau revelaţia, poate fi numit astrul ce a luminat noaptea.

Mai întâi o mică precizare în privinţa motivului pentru care noi îi sărbătorim împreună, la 29 iunie, pe cei doi mari apostoli, Petru şi Paul, deşi au murit în locuri şi la date diferite. Petru a fost răstignit cu capul în jos pe colina Vaticană, în anul 64. Paul a murit prin tăierea capului, în afara Romei, în locul numit "Tre Fontane", în anul 67. În anul 258, împăratul roman Valerian (193-259) a confiscat toate cimitirele creştine din Roma. De teama ca mormintele celor doi mari apostoli, Petru şi Paul, să nu fie profanate, creştinii au dezgropat trupurile celor doi apostoli, le-au pus într-o raclă comună, şi le-au înmormântat într-un loc ascuns de pe Via Appia, în ziua de 29 iunie 258. Acesta este unul din motivele celebrării lor împreună, la 29 iunie.

Prin sărbătoarea sfinţilor Petru şi Paul, Biserica ne vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, dragoste care este: fidelă, sigură, gratuită, universală şi veşnică.

Fericitul episcop martir Anton Durcovici (1888-1951), răspunzând anchetatorilor săi care-l chestionau cu privire la predicile sale, le-a spus că de solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul a predicat aşa: "Am îndemnat pe credincioşi să aibă încredere nestrămutată în milostivirea fără de margini a lui Dumnezeu, milostivire mai mare decât a tatălui din evanghelie faţă de fiul risipitor (cf. Lc 15,11-32); şi despre voinţa lui de a ierta pe orice om de păcate, chiar în cea din urmă clipă a vieţii, ca pe tâlharul de pe cruce, numai ca omul să se căiască şi să ceară iertare (cf. Lc 23,43). Sfinţii apostoli Petru şi Paul, prin încrederea în milostivirea lui Dumnezeu, care iartă şi mântuieşte pe cei care vin la el, ne feresc de a nu cădea în greşeala lui Cain (cf. Gen 4,13) sau a lui Iuda (cf. Mt 27,4-5), care nu s-au încrezut în milostivirea lui Dumnezeu care iertă păcatele şi nu au venit la el cu păcatul lor; această neîncredere în mila şi iertarea lui Dumnezeu constituie cea mai mare nenorocire pentru om, dar şi cea mai mare insultă adusă inimii părinteşti a lui Dumnezeu".

Iată sintetizată aici, de fericitul episcop martir, Anton Durcovici, însemnătatea solemnităţii sfinţilor apostoli, Petru şi Paul. Deci, Biserica îi celebrează împreună pe aceşti doi mari apostoli, Petru şi Paul, pentru a ne arăta că, aşa cum Dumnezeu şi-a arătat iubirea milostivă faţă de ei, scoţându-i din întunericul păcatului şi ridicându-i la sfinţenia voită de el, chiar săvârşind minuni pentru asta; tot astfel Dumnezeu îşi arată mila şi iubirea şi faţă de noi, pentru ca şi noi să ne lăsăm scoşi din păcatele noastre, pentru ca şi noi să ne convertim şi, asemenea lor, să devenim "pietre tari de credinţă", "vase alese de virtute" şi "pescari de oameni", spre edificarea Bisericii şi pentru mântuirea lumii întregi.

Petru şi Paul auziseră de Cristos, dar convingerea lor greşită că se pot mântui singuri prin fapte părea prea înaltă despre ei înşişi, iar faptul că socoteau păcatul virtute i-au făcut să stea departe de el. Să vedem cum Isus i-a adus la cunoaşterea nimicniciei lor şi la convertire, ca să ne înţelegem şi noi limitele, şi să ne convertim, venind la ascultarea şi slujirea sa.

Simon se credea cel mai bun şi cel mai iscusit pescar; dar s-a întâmplat că într-o zi considerată prielnică pentru pescuit să nu prindă nici măcar un peşte. În acest context, apare Isus şi îi cere barca goală - ca şi inima lui - pentru a predica mulţimilor; când a terminat de predicat, îi spune să arunce plasele de pescuit; din politeţe, Petru, aruncă năvoadele, convins fiind că va face o trudă zadarnică; dar, surpriză, năvoadele s-au umplut de aşa mulţime de peşti, că nu mai putea să le tragă. Petru a înţeles atunci că nu el este cel mai bun şi iscusit pescar, ci Isus din Nazaret. Străfulgerat de lumina lui Cristos, îşi vede şi îşi recunoaşte starea mizeră a sufletului său şi îi spune lui Isus: "Îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos". Dar Isus îl încurajează şi îi spune: "Nu te teme, vino după mine, de acum înainte vei fi pescar de oameni (cf. Lc 5,1-11).

Fascinat de Isus, începând din acel moment, Petru nu s-a mai îndepărtat de Isus, luând parte la toate predicile şi minunile lui. Fiind mereu lângă Isus: la învierea fiicei lui Iair, a învăţat că Isus are puterea asupra morţii (cf. Lc 8,51); la schimbarea la faţă a lui Isus, a înţeles însemnătatea morţii sale (cf. Mt 17,1); la rugăciunea lui Isus cu lacrimi de sânge din grădina Măslinilor, a înţeles care va fi preţul mântuirii (cf. Mt 26,37). Astfel, a ajuns la o cunoaştere a lui Isus, superioară celorlalţi apostoli, fiind mereu gata să dea oricui răspuns potrivit, în legătură cu speranţa sa în Cristos (cf. 1Pt 3,15).

De aceea, atunci când nimeni dintre ucenici nu ştia să răspundă la întrebarea cine este Isus, Petru, luminat de Dumnezeu, a spus fără echivoc că este Mesia, mântuitorul mult aşteptat. De aceea, şi Isus numai lui Petru dintre toţi apostolii i-a zis: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea, iar porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi tot ce vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi tot ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri" (Mt 16,18-19).

Vedem din aceste versete biblice că Isus nu le-a spus tuturor apostolilor: "Voi sunteţi Petru!", ci numai lui Kefa i-a spus: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea!"

Pentru că sunt oameni care vorbesc mai mult de rolul lui Andrei, decât primatul lui Petru, clarific şi spun, pe baza mărturiilor biblice, că Andrei, deşi a fost primul care s-a întâlnit cu Isus, deşi l-a adus pe Petru la Isus (cf. In 1,35-42); deşi a fost mai în vârstă şi poate mai virtuos decât Petru, totuşi nu el a fost cel dintâi chemat ca să-i fie apostol, ci Petru, căci Domnul priveşte la inimă nu la faţă (cf. 1Sam 16,11). De aceea, evangheliile, în timp ce-l prezintă pe Andrei căutându-l pe Isus (cf. In 1,37-40), pe apostolul Petru îl prezintă ca fiind căutat de Isus, pentru că avea mare nevoie de el (cf. Lc 5,1-11); de aceea, în timp ce Isus căuta pe cei care să-i fie apostoli, Matei vameşul, cel care era obişnuit cu evidenţele exacte, îl menţionează pe Petru ca fiind cel dintâi chemat ca să-i fie apostol lui Isus (cf. Mt 4,18-19) şi numai lui spunându-i: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea! Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi tot ce vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi tot ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri" (Mt 16,18-19). Ceilalţi evanghelişti notează şi ei că numai lui Petru i-a spus Isus: "Întăreşte-i pe fraţii tăi" (cf. Lc 22,32); "Paşte oile mele, paşte mieii mei" (In 21,15-17). Apoi, dintr-o altă rânduială divină, Petru este menţionat totdeauna în fruntea listei de apostoli, înaintea lui Andrei, pentru că rolul lui Petru este unic (cf. Mt 10,2-4; Lc 6,15; Fap 1,13). De aceea, nimeni să nu ne amăgească în această privinţă.

Noi, românii, putem avea un sentiment special faţă de sfântul Andrei, căci a adus evanghelia până la noi; aşa cum cei din India au sentiment special faţă sfântul Toma; aşa cum cei din Etiopia au un sentiment deosebit faţă de sfântul Matei; aşa cum cei din Spania au un sentiment special faţă de sfântul Iacob etc. Dar asta nu înseamnă că toţi aceştia pot fi puşi înaintea lui Petru, pe care Isus însuşi l-a pus în fruntea Bisericii sale şi toţi ceilalţi apostoli şi primii creştini l-au recunoscut ca atare (cf. Fap 1,15-26; 2,22ss; 3,1ss; 4,1ss; 5,1ss). Şi astăzi este la fel, toţi creştinii cei buni se raportează şi ascultă de urmaşul sfântului Petru, în persoana papei de la Roma.

Preotul şi scriitorul italian Bruno Ferrero povesteşte şi comentează următoarea întâmplare: O navă de război patrula un sector deosebit de periculos al Mării Mediteraneene. La un moment dat apare o lumină în calea acestei nave. Crezând că este o altă navă de război, comandantul dă semnal ca nava din faţă să-şi schimbe direcţia cu 20 de grade. Li se răspunde că ei trebuie să modifice direcţia cu 20 de grade. "De ce noi şi nu voi?" "Aici este farul de coastă!" Nava de război şi-a schimbat direcţia.

Isus a spus: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui" (Mt 16,18). Deşi a murit, Petru trăieşte în urmaşii săi, papii de la Roma. Sfântul Ambrozie spunea: "Ubi Petrus, ibi Ecclesia" (Unde e Petru, acolo e Biserica). Nu putem birui Biserica. Putem numai să ne zdrobim pe noi înşine împotrivindu-ne ei.

Să ne gândim la cât de mulţi au dorit să doboare arborele viguros al Bisericii, încredinţat lui Petru: mulţi au voit să-i învenineze rădăcinile prin învăţături greşite; mulţi au prigonit-o; mulţi i-au doborât lăstari cei mai frumoşi, martirii; mulţi au tăiat bucăţi mari din ea; mulţi, în numele închinării "adevărate", o sufocă şi astăzi. Dar, asemenea cedrului sădit de Dumnezeu, cu cât a fost mai otrăvită, mai prigonită, mai lovită şi mai tăiată, mai sufocată, cu atât a crescut Biserica mai înaltă şi mai viguroasă, pentru că ea îşi are rădăcinile în cer la Dumnezeu şi nu pe pământ (cf. Ez 17,3-4).

Saul din Tars se credea cel mai puternic şi iscusit om al sinagogii, căci îi aresta şi-i punea în lanţuri, după plac, pe toţi creştinii care-i găsea, fără ca cineva să i se poată opune. Dar, într-o zi, pe când Saul, încrezător în strategia şi forţele sale, mergea la Damasc ca să-i aresteze pe creştini şi să-i pună în lanţuri, ca să-i ducă legaţi la Ierusalim, iată că cineva mai puternic şi mai înţelept decât el, îl orbeşte din senin cu lumina sa, îl doboară la pământ cu tăria glasului său şi îl mustră pentru ura nedreaptă faţă de el şi faţă de creştini. Niciodată nu i se mai întâmplase aşa ceva. Niciodată nimeni nu mai îndrăznise până atunci să-i ceară cont de faptele sale, "bune" (cf. In 16,2). Lângă Saul, trântit la pământ, devenit orb şi neputincios, stătea în picioare Isus, biruitorul păcatului şi al lumii, biruitorul satanei şi al morţii. Văzându-se doborât în ţărână, de un altul mai puternic şi înţelept decât el, Saul a capitulat şi, tremurând de frică, a recunoscut în lumina, forţa şi glasul care îi vorbea pe Isus, pe Domnul, pe Înviatul, pe stăpânul a toate şi a exclamat: "Doamne, ce vrei să fac?" (Fap 9,1-6). În Damasc, ucenicul lui Isus, Anania, i-a spus planul lui Dumnezeu cu privire la el şi la misiunea lui. Ca un om înţelept, Saul a trecut imediat de partea celui mai puternic şi i s-a făcut ucenic, aşa cum mai târziu aveau să facă toţi convertiţii popoarelor.

De aici trebuie să tragem învăţătură că, oricât de puternici şi iscusiţi am fi, Dumnezeu este şi mai mult; (cf. 1Cor 1,25); că, oricât de păcătoşi am fi, Dumnezeu ne iubeşte, ne caută, ne face minuni, ne vrea convertiţi lângă el şi de partea lui, ca pe sfinţii Petru şi Paul, ca să lucrăm împreună cu el la salvarea lumii subjugate de diavol, păcat şi moarte.

Minunile pe care Isus le-a făcut pentru convertirea sfinţilor apostoli Petru şi Paul să fie suficiente şi pentru convertirea noastră. Să nu aşteptăm ca Dumnezeu să ne scufunde bărcile vieţi de prea multe lucruri pământeşti sau să ne doboare la pământ din senin la pământ, sau să ni se arate purtând iar crucea ca să moară din nou pentru noi.

Referitor la scufundarea bărcilor vieţii noastre cu bunuri, este o întâmplare cu doi vânători necredincioşi, care, stând cu barca pe un lac, au împuşcat două raţe sălbatice, care au căzut de la înălţime tocmai în barca lor, cufundând-o, iar pe ei înecându-i. Să venim la Isus până a nu ne îneca cu bunurile pe care le căutăm şi până a nu ne doborî mândria în noroi.

De ce oare umblă Isus după convertirea noastră, cu multă şi cu minuni, ca după Petru şi Paul? Vorbind despre convertirea sfântului Paul, sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spune: "Prin harul lui Dumnezeu, Saul (cel care pretinde şi se pretinde), s-a făcut Paul (cel mic care slujeşte); din vas de ocară s-a făcut "vas ales" (cf. Fap 9,15); din lup s-a făcut miel; din mărăcine s-a făcut viţă roditoare; din vrăjmaş s-a făcut prieten; din neghină s-a făcut grâu bun pentru pâine; din hulitor s-a făcut binecuvântător; din prigonitor s-a făcut mesagerul veştilor bune; din chinuitor s-a făcut povăţuitor pe calea mântuirii; din trădător s-a făcut împreună lucrător cu Isus; din pierdut s-a făcut apostolul popoarelor păgâne". Asta vrea să facă Dumnezeu şi cu noi.

Şi, tot sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), legat de venirea noastră cu adevărat la Cristos, ne spune iarăşi: "Cine a devenit ucenic al lui Cristos prin Botez: acela nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Cristos şi fraţii lui; acela trage la carul evangheliei împreună cu Isus şi cu toţi apostolii; acela vesteşte evanghelia până la capăt; acela a devenit "piatră vie pentru orice sprijin" şi "vas ales pentru orice virtute şi bucurie"; acela a devenit sare şi lumină pentru alţii;... acela va scăpa de gura leului infernal; acela va ajunge la împărăţia cerească".

Închei cu încă o învăţătură frumoasă transmisă de sărbătoarea celor doi mai apostoli, Petru şi Paul, care în iconografia creştină apar îmbrăţişaţi. Prezentarea lor îmbrăţişaţi vrea să ne transmită că numai în unire unii cu alţii ne vom putea păstra credinţa, ne vom pute împlini menirea pe pământ şi vom putea ajunge la împărăţia cerească. Petru a avut nevoie de Paul pentru o corectare fraternă şi pentru ajutor în apostolat (cf. Gal 2,1-14); Petru a sprijinit lucrarea lui Paul şi a lăudat-o (cf. 2Pt 3,14-16). Paul a avut nevoie de acreditarea şi recomandarea lui Petru, Iacob şi Ioan, pentru a nu munci în zadar; apoi Paul i-a lăudat pe aceştia, numindu-i "coloane" ale Bisericii (cf. Gal 2,1-10).

Sfinţii apostoli Petru şi Paul, prezentaţi "îmbrăţişaţi" în icoane, ne cheamă şi pe noi să trăim "întemeiaţi în iubire" ca să putem fi "plini în toate de plinătatea lui Dumnezeu (cf. Ef 3,17-19); să ne purtăm sarcinile unii altora căci numai aşa vom împlini legea lui Cristos (cf. Gal 6,2); să ne îngăduim unii pe alţii în iubire, ca să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii (cf. Ef 4,2-3); să ne îmbrăcăm cu dragoste, care e legătura desăvârşirii" (Col 3,14); să creştem tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi (1Tes 3,12).

Aţi auzit de arborii de Sequoia care cresc în California, SUA? Trăiesc peste 2500 de ani, au trunchiuri foarte groase şi cresc înalţi peste 100 de metri, deşi nu au rădăcini adânci. Secretul? Trăiesc în grupuri. Rădăcinile lor lungi sunt strâns împletite unele cu altele pe o arie foarte largă. Apa trece de la unii la alţii. Prin ramurile lor se sprijină unii de alţii. De aceea, nici lipsa de apă, nici furtunile şi nici trăsnetul nu-i pot doborî. Acesta este mesajul sfinţilor apostoli Petru şi Paul îmbrăţişaţi din icoanele noastre: Dacă voiţi să nu fiţi doborâţi de lipsuri, furtuni şi duşmani şi la sfârşit să ajungeţi în cer, trăiţi în dragoste unii cu alţii!

Sfinţilor apostoli Petru şi Paul,
rugaţi-vă pentru cei care poartă numele voastre, dar şi pentru noi toţi!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 10.