Reflecţie la duminica a V-a după Paşti - A

Isus înviat aduce pacea şi liniştea în mijlocul tuturor furtunilor noastre.

Evanghelia din această duminică este continuarea discursului de la Cina de Taină, unde Isus îşi anunţase plecarea sa la Tatăl (In 13,33). Cel care coborâse din cer trebuia acum să se înalţe la cer (cf. In 3,13); cel care venise de la Tatăl, trebuia acum să se întoarcă la Tatăl (cf. In 13,3; 16,28); cel care îşi lăsase slava, trebuia acum să se întoarcă la cer pentru a primi slava (cf. In 17,5.24). Faptul că vor rămâne fără Isus le-a provocat apostolilor o mare tristeţe şi descurajare. Dar ucenicii s-au mai întristat şi pentru faptul că: Iuda îl va vinde (cf. In 13,26); Petru, cel tare în credinţă, va ajunge să se lepede de trei ori de el (cf. In 13,38); iar ei îl vor căuta pe Isus şi nu-l vor mai găsi (cf. In 13,33).

Din cauza acestor veşti neplăcute lor, s-au născut şi cererile meschine ale lui Toma şi Filip, doi dintre ucenicii lui Isus mai slabi în credinţă: "Doamne, nu ştim unde te duci şi cum putem şti calea?" "Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns" (In 14,5.8).

Această atmosferă "de plumb" care a cuprins grupul de apostoli şi mai ales panica celor doi ucenici, l-au determinat pe Isus să ia poziţie şi să-şi liniştească, să-i mângâie, să-i încurajeze şi mai ales să-i înveţe cum să-l găsească de acum înainte şi să aibă iar parte intimitatea lui; intimitate care îi va duce şi la intimitate cu Tatăl; intimitate care le va aduce o pace şi o bucurie mult mai mari decât acelea pe care le-au avut la început. "Să nu vi se tulbure inima; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine" (In 14,1).

Prin aceste cuvinte, Isus s-a prezentat pe sine ca fiind singurul care îi va conduce la intimitatea cu Tatăl; ca fiind unica cale care duce la Tatăl; ca fiind unicul adevăr sigur revelat de Tatăl; ca fiind primul care a primit viaţa veşnică de la Tatăl (cf. In 5,26); ca fiind unicul care poate împărtăşi viaţa veşnică primită de la Tatăl său şi ucenicilor săi (cf. In 5,21), căci "Viaţa veşnică aceasta este să te cunoască pe tine, Tată, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe care tu l-ai trimis" (In 17,3).

Din cauza păcatului, noi, oamenii, nu am pierdut numai calea şi adevărul despre Dumnezeu, ci am pierdut şi viaţa veşnică ce ne-a fost dăruită. După păcat, între Dumnezeu şi oameni s-au rupt multe legături. Dumnezeu însuşi ne spune că greşelile noastre au făcut un zid de despărţire între el şi noi (cf. Is 59.2). Toate încercările din partea noastră de a trece peste această prăpastie au dat greş. De aceea, Dumnezeu a găsit cu cale ca dinspre el spre oameni să facă un pod. Iar acest pod se numeşte Isus.

Deci Isus, prin invitaţia lansată ucenicilor de a crede în Dumnezeu Tatăl şi de a crede şi în el (cf. In 14,1), le răspunde ucenicilor temători şi îndoielnici, ucenicilor care sunt gata de dezertare şi trădare, să pătrundă mai bine persoana, gesturile şi cuvintele sale, pentru a vedea în el reflexul prezenţei Tatălui, căci ei doi una sunt, că Isus este în Tatăl şi Tatăl este în Isus (cf. In 14,10-11).

După cum bine vedem, şi în această duminică, ca şi în celelalte duminici de după Paşti, lecturile de la sfânta Liturghie ne dezvăluie veşti bune aduse lui Isus înviat, care fac să dispară veştile rele, aduse de diavol şi lume. Însă trebuie să avem o credinţă mare şi o speranţă vie în Tatăl şi în Isus.

Prima veste bună adusă astăzi de Isus înviat, veste bună care este şi cel mai bun anestezic pentru orice inimă tulburată sau rănită, este: "Să nu vi se tulbure inima; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine" (In 14,1). Această veste bună de astăzi ne aminteşte şi de altele: "Tatăl vă iubeşte" (In 16,27); "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea..." (In 3,16). "Cristos ne iubeşte, căci s-a dat pe sine pentru noi, ca un prinos si ca o jertfa de bun miros, lui Dumnezeu" (Ef 5,2); "Noi am cunoscut dragostea lui Isus prin aceea că el şi-a dat viaţa pentru noi" (1In 3,16).

Domnul nu a spus: "Să nu vi se tulbure inimile", ci a spus: "Să nu vi se tulbure inima!" Asta înseamnă că mângâierea plină de dragoste a lui Isus nu este pentru o mulţime abstractă de inimi, ci este pentru fiecare inimă în parte. În aceasta stă dragostea Tatălui şi a Fiului pentru noi; iar noi nu trebuie să uităm asta.

În prima lectură de astăzi (cf. Fap 6,1-7), apostolii şi ucenicii, după învierea şi înălţarea lui Isus, se aflau într-o tulburare şi nelinişte, cum erau în timpul Cinei de Taină; căci creştinii de origine greacă murmurau împotriva creştinilor de origine iudaică, pentru că în slujirea de fiecare zi văduvele lor erau trecute cu vederea; şi din cauza aceasta era pericolul dezbinării. Din soluţia adoptată, se vede că apostolii au înţeles mesajul lui Isus: "Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine" (In 14,1), căci, asemenea lui Isus, nu au lăsat vestirea Cuvântului, ca să satisfacă nişte ambiţii. Au ales şapte diaconi pentru slujirea la mese, iar ei au continuat să predice Cuvântul, că de asta era nevoie într-o comunitate plină de ambiţii şi unde unii fraţi se credeau deasupra altora. Numai în măsura în care comunitatea creştinilor se va hrăni din Cuvântul viu al lui Dumnezeu, numai în acea măsură vor obţine înţelepciune, călăuzire, pace şi linişte în mijlocul oricărei furtuni.

A doua veste bună a duminicii de astăzi este: " În casa Tatălui meu veşnic, sunt multe lăcaşuri, mă duc să va pregătesc un loc acolo" (In 14,1-3). După învierea, înălţarea şi glorificarea sa la cer, Isus lucrează împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cf. In 5,17), la pregătirea locuinţelor noastre veşnice, care au fost pierdute în urma primului păcat şi au fost răvăşite de diavol.

Despre locuinţele care ni se pregătesc în cer, de către Sfânta Treime, ne vorbeşte şi sfântul Paul, care ne spune că: "Avem locuinţă veşnică în ceruri" (cf. 2Cor 5,1); şi că "cetăţenia noastră este în ceruri, de unde aşteptăm ca mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos" (Fil 3,20). De aceea, el dorea să moară ca să fie cu Cristos (cf. Fil 1,21).

Această credinţă că avem în ceruri o locuinţă pregătită de Isus, nu au avut-o numai apostolii, ci au avut-o şi o au toţi credincioşii buni. Cardinalul Andreea Carlo Ferrari (1850-1921), arhiepiscop de Milano, aflat într-o vizită pastorală într-un sat din Munţii Alpi, a întâlnit o bătrânică încovoiată sub povoara anilor, dar şi a unei greutăţi ce o purta în spate, pe care după ce a salutat-o cu respect, a întrebat-o banal ce mai face. Atunci bătrânica, arătând cu mâna spre cer, a răspuns: "Este seară, sunt gata de plecat acasă, unde mă aşteaptă Isus cu o locuinţă caldă!" Avem oare şi noi această convingere?

A treia veste scumpă nouă sună aşa: "Mă voi întoarce şi mă vei lua cu mine, ca acolo unde sunt eu, să fiţi şi voi". "Iată, eu vin curând şi răsplata mea este cu mine" (Ap 22,6). Domnul va reveni să ne ia la el în paradis: "Tată, vreau ca acolo unde sunt eu, să fie împreună cu mine şi aceia pe care mi i-ai dat tu, ca să vadă slava mea, slavă pe care mi-ai dat-o tu; fiindcă tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii" (In 17,24).

Sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897) spunea: "La sfârşitul vieţii, nu moartea va veni să mă ia, ci Isus Cristos"!

Alexandra Feodorovna, ţarina Rusiei (1872-1918), soţia ţarului Nicolae al II-lea (1868-1918), asasinată împreună cu întreaga ei familie, în noaptea din 16 spre 17 iulie 1918, din ordinul bolşevicilor, a avut convingerea că la moartea ei Isus însuşi va veni şi o va lua în lăcaşurile cereşti. Iată ce a scris cu puţin timp înainte de a muri: "Noi, oamenii, am păcătuit, dar Dumnezeu nu va permite, în marea sa milostivire, ca oiţele sale bune şi credincioase să se piardă. Iată vine Regele slavei! Acum, simt aceeaşi bucurie pe care o aveam şi de fiecare dată când primeam sfânta Împărtăşanie. Simt că se apropie Mirele. Iată-l că vine! Îndată îl voi putea lăuda în lăcaşurile cereşti!" Frumoasă credinţă, frumoasă speranţă, frumoasă iubire!

A patra veste bună este că, dacă l-am ales pe Isus ca mântuitor al nostru personal, am ales cel mai bine, pentru că Isus este singura cale de a ajunge la viaţa veşnică, şi marele adevăr venit de Tatăl ceresc.

O zicală spune: "Toate drumurile duc la Roma". Dar nu toate drumurile duc în cer. Numai un drum duce în cer; iar acest drum este o persoană, este Isus Cristos. De aceea, Isus, spune: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (In 14.6). De aceea, Petru spune: "În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi" (Fap 4,12).

Multe drumuri ni se deschid în viaţă şi mulţi vor să ne fie călăuze. Dar dintre multele drumuri care ni se deschi în viaţă şi, dintre multele călăuze care ni se oferă, numai o singură cale duce la cer şi numai o singură călăuză ştie drumul care duce acolo, Isus Cristos. Ceilalţi sunt hoţi şi tâlhari de suflete.

O legendă spune că în cele patruzeci de zile care s-au scurs de la Înviere şi până la Înălţare, Domnul Cristos a vizitat toate popoarele pământului. Peste tot el a aruncat sămânţa vieţii veşnice. Când a văzut cu anticipaţie veacurile ce vor veni, cu numărul mare de credincioşi şi lăcaşuri de cult, evlavia celor care participau la primirea euharistiei şi a cuvântului, dragostea dintre creştini şi eroismul lor în credinţă, şi-a zis că n-a murit degeaba. Oare între aceşti mântuiţi ne-a văzut şi pe noi? Psalmistul, spune: "Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, precum şi speranţa noastră este în tine" (Ps 33,22)

A cincea veste bună de astăzi este şi aceasta: cine crede în Isus va face şi ele lucruri mari asemenea lui. Lucrul cel mai mare făcut de Isus a fost mântuirea prin Jertfa. Isus a cucerit pentru împărăţia cerurilor multe suflete. Lucrul cel mai mare şi pentru noi este tot cucerirea de suflete. Isus a început cucerirea sufletelor, iar noi trebuie să o continuăm.

Sfântul Paul a străbătut toată lumea cunoscută pe vremea lui; sfântul Iacob a ajuns până în Spania; sfântul Francisc Xaveriu (1506-1552) a ajuns până în Japonia şi China şi a botezat cu mâna lui peste un milion de păgâni etc.

Prin credinţa în Cristos, noi am devenit nu numai profeţi şi preoţi, ci şi regi pentru împărăţia cerurilor. Iar din această regalitate a noastră, unită cu profeţia şi preoţia, decurg toate celelalte titluri de nobleţe pe care le purtăm: popor sfânt al lui Dumnezeu; preoţie împărătească, templu duhovnicesc; vestitori ai faptelor măreţe; oameni care nu vor rămâne de ruşine" (1Pt 2,1-7).

Ca regi, profeţi şi preoţi pentru împărăţia cerurilor, noi trebuie să decidem pentru viaţa noastră şi nu lăsăm pe altcineva să decidă pentru noi. Diavolul, lumea şi instinctele caută să decidă ele pentru noi. De exemplu: diavolul şi lumea condusă de el ne trimit necazuri ca noi să murmurăm; dar noi să-l lăudăm pe Dumnezeu. Ne trimit un duşmani ca să ne ponegrească ca noi să-i răspundem cu aceeaşi monedă; dar noi să-i răspundem cu iubire. Natura noastră păcătoasă ne trimite fel de fel de aplecări spre rău ambalate în dulceaţă otrăvitoare ca noi să ne pierdem; dar noi să le refuzăm ca pe nişte gunoaie, ca să ne salvăm.

Într-o închisoare comunistă din Rusia, un fost boxer lovea cu brutalitate o femeie, căreia i-a fracturat mâinile şi coastele. La un moment dat boxerul alunecă şi cade. "Vai, v-aţi lovit!", exclamă femeia. "Nu-ţi pare bine?" "Nu! Dumneavoastră aţi decis să lucraţi pentru rău, iar eu am ales să sufăr împreună cu Isus. Fiecare cu alegerea lui". "Ridică-te, femeie şi te pieptănă!" "Nu pot, am mâinile rupte!" A pieptănat-o el. De atunci nu a mai lovit niciodată o femeie. A fost regină; ea a decis cum să se poarte, şi nu altcineva.

Martirii ucişi de Nero cântau în arenă când erau sfâşiaţi de fiare, deşi Nero voia să-i vadă plângând şi blestemând. Ei, ca regi ai împărăţiei cerurilor, au decis să cânte şi să se bucure. Călugăriţele duse la ghilotină în timpul Revoluţie Franceze zâmbeau şi cântau. Ele au decis cum să se comporte şi nu călăii care le ucideau şi le voiau disperate. Noi, creştinii, regii împărăţiei cerurilor, trebuie cum să decidem fiecare cum să acţionăm în adversităţi, ştiind bine că avem o casă în cer şi că Isus stă gata să vină şi să ne ia acolo.

Văzând toate aceste veşti bune aduse de Isus înviat, toate aceste minunăţii realizate în cei credincioşi, îl vom înţelege mai uşor şi mai bine pe sfântul Petru, care în lectura a doua de astăzi ne spune: Cinste vouă care credeţi în Domnul Isus, piatra cea vie, aruncată de oameni, dar aleasă de Dumnezeu! Cinste vouă care credeţi, căci după ce aţi fost înnobilaţi de Isus pe pământ, ca: neam regesc; popor sfânt al lui Dumnezeu; preoţie împărătească, templu duhovnicesc; aţi primit şi cinstea de a suferi pentru el (cf. Fil 1,29). Cinste vouă care credeţi, pentru că veţi ajunge în paradis unde nu veţi cunoaşte ruşinea şi durerea (cf. Ap 21,4); şi mai ales unde veţi cânta veşnic în ton de Aleluia (cf. Ap 19,1-6) faptele măreţe ale aceluia care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (1Pt 2,1-7).

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 10.