Reflecţie la duminica a VII-a după Paşti - A

Cunoaşterea Tatălui, a Fiului, şi a Duhului Sfânt înseamnă cunoaşterea iubirii şi a vieţii veşnice.

Suntem încă în timpul pascal şi medităm în continuare textele biblice propuse de Biserică pentru acest timp, pentru a descoperi noi şi noi daruri ale învierii şi înălţării lui Isus.

În duminica aceasta, a şaptea a sfintelor Paşti, Biserica ni-l prezintă pe Isus înviat din morţi şi înălţat la cer, în calitate de marele preot al bunurilor viitoare, care prin propriul lui sânge ne-a dobândit o mântuire veşnică (cf. Evr 9,11) şi care în rugăciune mijloceşte pentru noi la Tatăl ceresc (cf. 1In 2,1; 1Tm 2,5), "căci nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat" (Evr 4,15).

David Chytraeus (1530-1600), un teolog luteran german, rector al Universităţii din Rostock, este primul care, după sfântul Ciril de Alexandria (375-444), a numit capitolul 17 din evanghelia după Ioan "Rugăciunea sacerdotală" a lui Isus".

Despre Rugăciunea sacerdotală a lui Isus putem spune că nu există ceva mai înălţător mai sfânt, ceva mai rodnic şi mai sublim decât ea; este cea mai completă şi mai încurajatoare rugăciune rostită vreodată pe acest pământ; în această rugăciune, Domnul nu cere să li se dea ucenicilor bogăţii, onoruri sau poziţii de influenţă în lumea aceasta, ci se roagă stăruitor ca ei să fie păziţi de rău, să fie uniţi cu el şi între ei; să fie aflaţi disponibili pentru munca misionară şi astfel să ajungă cu bine în cer.

Pentru a înţelege Rugăciunea sacerdotală a lui Isus trebuie să o privim în contextul sărbătorii iudaice a ispăşirii, Yom Kipur, care celebrează iertarea milostivă dată de Dumnezeu poporului său, după ce acesta a făcut pocăinţă pentru păcatul idolatriei. Ritul zilei de Yom Kipur este amintit de patru ori în Tora, primele cinci cărţi ale Bibliei, numite şi Pentateuh (cf. Ex 30,10; Lev 23,27-31; 25,9; Num 29,7-11).

La această sărbătoare iudaică, de Yom Kipur, marele preot se ruga lui Dumnezeu mai întâi pentru el şi apoi pentru întreaga comunitate. Tot astfel, în noaptea dinaintea pătimirii sale, marele nostru preot, Isus, care avea să se oferea pe sine însuşi ca victimă pentru păcat, s-a rugat Tatălui mai întâi pentru sine, şi apoi pentru apostoli şi pentru toţi cei care vor crede în el, până la sfârşitul veacurilor.

În această reflecţie vom merge tot pe linia duminicilor trecute, unde am văzut rând pe rând multe din binefacerile lui Isus, mort, înviat şi înălţat, pentru noi. Iată ce vom vedea din evanghelia de astăzi:

1. Isus cere astăzi de la Tatăl ceresc gloria pe care a avut-o mai înainte de întrupare (cf. In 17,1). De ce? Pentru că gloria Fiului înseamnă şi gloria Tatălui. Pentru că gloria Tatălui şi a Fiului înseamnă gloria şi viaţa veşnică a celor care cred în lucrarea Tatălui şi a Fiului de la cruce (cf. In 17,2-3).

Din această rugăciune, în care Isus cere gloria veşnică pe care a avut-o înainte de întrupare, pentru a-l preamări pe Tatăl, dar şi pentru a ne face şi pe noi părtaşi de ea, înţelegem că, datorită preţului de sânge de la cruce, noi am redevenit iar fiii lui Dumnezeu, fraţii lui Isus Cristos şi templele Duhului Sfânt.

Pentru a înţelege ce înseamnă "preţul sângelui", propun un raţionament. Să presupunem că avem un obiect de vânzare, iar oferta este între 2 şi 10 monede. Valoarea obiectului este egală cu cel mai mare preţ pe care cumpărătorul este de dispus să-l plătească. Oamenii sunt şi ei apreciaţi valoric pe piaţa spirituală. Valoarea noastră este egală cu cel mai mare preţ pe care îl plăteşte cineva pentru noi. Pentru mântuirea noastră s-a pus un preţ mare, moartea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu este acela care a plătit pentru noi acest mai mare preţ, moarte Fiului său, la cruce. Dumnezeu a privit la noi din veşnicie şi a zis: "Îl vreau pe aceştia de copiii ai mei, chiar cu preţul atât de ridicat". Noi valorăm atât cât a plătit Dumnezeu pentru noi, adică valorăm cât Fiul său Isus. Iar această valoare a noastră nimeni nu o poate schimba sau diminua.

O mică prinţesă franceză care se săturase de severitatea guvernantei sale, într-o zi a izbucnit şi i-a zis: "Dacă n-aţi uita a cui fiică sunt, m-aţi trata altfel!" Atunci guvernanta i-a răspuns: "Dacă nici dumneavoastră n-aţi uita că sunt fiica lui Dumnezeu, v-aţi gândi de două ori înainte de a mă face să-mi pierd răbdarea!" Calitatea de fii ai lui Dumnezeu este prima bucurie care reiese din evanghelia de astăzi.

2. Pericopa evanghelică de astăzi ne îmbucură inimile prin faptul că Isus îi mulţumeşte Tatălui pentru că i-a dat putere peste toţi oamenii, pentru ca să le dea viaţă veşnică (cf. In 17,2). Este un har minunat să aflăm astăzi, că noi suntem subiectul convorbirilor dintre Tatăl şi Fiul; că noi suntem obiectul dragostei Tatălui şi al Fiului; că noi suntem meniţi de a locui veşnic împreună cu ei.

A fost odată un copil care era mereu curajos şi optimist, care era liber de orice teamă, pentru faptul că avea un tată campion mondial la box. Când cineva îl întreba de ce nu-i este frică de nimic şi de nimeni, el răspundea încrezător: "Cineva, acolo sus, mă iubeşte! Tata, campionul din ringul de box, mă iubeşte!" Pe subiectul acestei povestiri, s-a turnat filmul: Cineva acolo sus mă iubeşte!, film care a câştigat două premii Oscar. Filmul a fost regizat şi pus pe peliculă, în anul 1956, de regizorul american, de Robert Wise (1914-2005), cel care a mai regizat şi filmul Sunetul muzicii, în 1965. În filmul: "Cineva acolo sus mă iubeşte", se descrie o pagina din viaţa celebrului, Rocky Graziano (1922-1990), fost campion mondial la box, categoria mijlocie între anii, 1947-1948, rol interpretat de Paul Newman (1925-2008). Campionul, prin victoriile sale, a reuşit să dea încredere de viaţă, nu numai copilului său, ci şi întregii sale familii.

Dacă un campion pământesc, a putut da atâta speranţă familiei sale, oare Cristos, care a biruit pe diavol, care a biruit moartea, care a biruit lumea şi a biruit orice alt duşman, oare Cristos nu ne dă nouă astăzi o încredere şi siguranţă, cu mult mai mare? "Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit" (Rom 8,31.33.38).

3. Rugăciunea lui Isus de astăzi ne mai face să cunoaştem că am fost admişi la cunoaşterea Tatălui şi a Fiului; iar această cunoaştere înseamnă intrarea în gloria şi viaţa veşnică; înseamnă primirea a atâtea şi atâtea alte privilegii care decurg din această cunoaştere şi admitere în cer (cf. In 17,3).

Pentru noi, cei care credem în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, această cunoaştere a gloriei şi a vieţii lor ne dă siguranţă în călătoria pe acest pământ; cunoaşterea vieţii şi gloriei persoanelor divine ne dă certitudinea împlinirii promisiunilor pe care ele ni le-au făcut; cunoaşterea vieţii şi a gloriei persoanelor divine ne pune la adăpost de relele vieţii prezente şi ale celei viitoare; cunoaşterea vieţii şi gloriei persoanelor divine este însăşi bucuria veşnică (cf. 1In 3,2).

Dar cunoaşterea Tatălui şi a Fiului nu înseamnă numai participare la gloria şi viaţa veşnică, ci înseamnă şi cunoaştere a drumului crucii prin care am fost mântuiţi; mai înseamnă şi participare la crucea lui glorioasă.

De aceea, sfântul Petru, în cea de-a doua lectură de astăzi (cf. 1Pt 4,13-16), ne lasă să înţelegem faptul că în paradis vom medita şi cânta neîncetat suferinţele Domnului Isus; ele vor fi tema inepuizabilă a cântărilor şi bucuriilor noastre (cf. Ap 5,9); dar atunci ocazia de a împărtăşi suferinţele noastre cu el va fi trecut. A avea parte aici, pe pământ, de durerile lui, împreună cu dispreţul, nerecunoştinţa, insultele şi împotrivirile lui, înseamnă a-l cunoaşte pe Isus, aşa cum şi Tatăl ceresc voieşte ca el să fie cunoscut de către noi. De aceea, tot ceea ce-şi dorea Paul era să-l cunoască pe Isus, suferinţele şi moartea lui (cf. Fil 3,10). Această cunoaştere Isus o vrea şi la noi.

4. Apoi, a-i cunoaşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, aşa cum Isus a cerut în rugăciunea sa sacerdotală de astăzi, mai înseamnă ceva; mai înseamnă şi participarea la opera de vestirea a mântuirii realizată de Tatăl, prin Isus şi Duhul Sfânt.

Pentru că astăzi este şi Ziua Mondială a Comunicaţiilor, ne amintim că un mod practic de a vesti "evanghelia împărăţiei, evanghelia mântuirii" (Mt 4,23), în mijlocul lumii care trăim, trebuie să fie şi mijloacele de comunicare în masă: presa, internetul, radioul, televiziunea, editurile de cărţi şi reviste etc. Căci dacă noi, creştinii, nu vom folosi aceste mijloace, "daruri ale lui Dumnezeu", cum spune Sfântul Părinte papa Francisc în mesajul pentru a 48-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale (1 iunie 2014), cu tema: "Comunicarea în slujba unei culturi autentice a întâlnirii", atunci le vor folosi potrivnicii binelui, spre ruină sufletească. Sfântul Părinte ne mai spune astăzi că, în folosirea internetului, şi al celorlalte mijloace de comunicare în masă, trebuie să fim ca nişte samariteni milostivi, "pentru a aduce răniţilor", pe cale digitală, "untdelemnul şi vinul care-i vindecă" (cf. Lc 10,34).

Dar mărturia personală, cu faptele şi cuvintele noastre, rămâne cea mai eficientă cale de vestire a mântuirii realizată de Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Însă această mărturie personală aduce suferinţă şi chiar moarte ca în cazul lui Isus, al apostolilor şi al profeţilor. Dar aceste suferinţe împreună cu persoanele divine ne identifică cu ele, care au suferit şi suferă încă pentru mântuirea noastră.

Dacă Isus i-ar fi cruţat pe ucenicii săi de participarea la misiunea şi suferinţele sale, atunci ei nu s-ar mai fi împărtăşit cu el de învierea şi gloria cerească. Dumnezeu îngăduie uneori încercările, ca să ne încununeze, căci nimeni nu a fost încununat fără încercări (cf. 1Pt 5,10). Dacă nu suferim nici o durere, cum vom fi prietenii lui Isus Cristos? Căci numai "dacă am suferit împreună cu Isus, vom şi domni împreună cu Isus" (Rom 8,17); numai "dacă vom murim împreună cu Isus, vom şi trăi împreună cu el; numai dacă îndurăm cu răbdare împreună cu Isus, vom şi domni împreună cu el" (2Tim 2,11-12).

Iar atunci când ne vine greu, în participarea la misiunea profetică şi la crucea lui Isus, sfântul Iacob ne îndeamnă să luăm pildă de răbdare de la cei dinaintea noastră (cf. Iac 5,10), care, deşi puteau să scape de suferinţe şi moarte, nu au făcut-o, convinşi fiind că şi fraţii lor din lume - un nor de martori (cf. Evr 12,1) - îndură aceleaşi suferinţe ca şi ei (cf. 1Pt 5,9); convinşi fiind că, după puţină suferinţă, Dumnezeu îi va desăvârşi (cf. 1Pt 5,9-10), aşa cum l-a desăvârşit şi pe Isus, căpetenia credinţei noastre (cf. Evr 12,2) şi pe toţi drepţii (cf. Evr 11,1-40); convinşi fiind că suferinţele din timpul de acum nu merită să fie puse alături de slava viitoare pe o aduc (cf. Rom 8,18).

5. Isus spunea astăzi în rugăciunea sa către Tatăl: "Eu mă rog pentru ei. Ei sunt ai tăi. Eu sunt preamărit în ei. Ei sunt în lume iar eu vin la tine" (In 17,9-11). Această rugăciune ni-l prezintă pe Isus, în calitatea sa de mare preot, în atitudine de mijlocire faţă de Tatăl în folosul nostru, ca să fim ajutaţi să îl preamărim pe pământ şi pentru ca în final să ajungem cu toţii în viaţa veşnică. Ce fericiţi suntem că avem un mijlocitor în cer, pe Isus, marele nostru preot, iar pe pământ îl avem pe Duhul Sfânt!

Rugăciunea lui Isus stabileşte acea comuniune care comunică ucenicilor din toate timpurile iubirea Tatălui şi îi angajează în a-l urma. Sfântul Luca, în prima lectură (cf. Fap 1,12-14), creează o imagine asemănătoare cu cea fragmentul evanghelic de astăzi, prezentându-i pe apostolii întorşi la Ierusalim, după ce Isus s-a înălţat glorios la cer, în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui. Aici, apostolii şi primii creştini, asemenea lui Isus care nu făcea nimic fără Tatăl ceresc, nu întreprind nici ei nimic înainte de a se ruga celui care are toată puterea în cer şi pe pământ. Prin rugăciune, prima comunitate creştină realizează o comuniune cu Tatăl, cu Isus mijlocitorul tuturor darurilor, cu Duhul Sfânt, dar şi între ei şi între toţi membrii Bisericii; în acelaşi timp primesc şi puterea de a-i fi martori până la marginile pământului.

6. Rugăciunea este o sursă inepuizabilă de putere de sus, în mijlocul necazurilor pământeşti. Mi-amintesc că la Liturghia mea de primiţie, un copil mi-a recitat o poezie de încurajare, pe care n-am uitat-o niciodată; în acea poezie, recitatorul mă îndemna ca în toate necazurile vieţii mele de preot să merg la Isus în rugăciune şi să-i spun lui toate problemele mele: "Dacă eşti trist şi apăsat, spune-i lui Isus! Dacă obrazul tău este brăzdat de lacrimi, spune-i lui Isus. Spune-i lui Isus tot ce te-apasă, căci el sigur nu te lasă". Multe lucruri întâmplate de atunci şi până astăzi le-am uitat, dar versurile acestei poezii încurajatoare, nu numai că nu le-am uitat, ci le-am şi pus în practică, spunându-i lui Isus toate problemele şi durerile mele.

Walter Elias Disney (1901-1966), regizor, producător, animator, scenarist şi antreprenor american, câştigător de 22 de ori al premiilor Oscar, dar mai întâi de toate un bun creştin, pentru a-i încuraja pe copii să se roage a realizat un desen animat, unde un şoricel care se temea de o pisică a primit de la un căţel un fluier deosebit, ca oricând va fi în pericol, să sune din acel fluier şi el va veni imediat ca să-l scape. Aşa a făcut şi mereu a fost ajutat. Ce frumoasă învăţătură şi ce sursă de putere este rugăciunea!

Este un film pentru copii, dar cu multă învăţătură şi pentru cei mari. Avem şi noi mulţi duşmani văzuţi şi nevăzuţi care vor să ne piardă. Dumnezeu ne-a dăruit rugăciunea, ca ori de câte ori avem nevoie de el, să o înălţăm şi el va fi imediat lângă noi ca să ne ajute. Creştinii cei buni, conştienţi că fără Isus nu pot face nimic (cf. In 15, 5), au folosit fluierul rugăciunii în toate necazurile lor şi de aceea au reuşit în toate, atât în cele trupeşti, cât şi în cele sufleteşti. Sfânta Tereza de Avila (1515-1582) spunea: "Cine se roagă, se mântuieşte"!

Iată ce plic minunat de veşti bune şi ce mare depozit de bucurii este timpul pascal! Mereu scoatem din el şi mereu găsim. Cu cât scoatem mai mult, cu atât găsim bucurii mai multe. Iar când vom intra în cer, aşa cum s-a rugat astăzi Isus pentru noi, cu cât îl vom fi cunoscut mai bine, adică cu cât vom fi participat mai mult la suferinţele lui şi la misiunea apostolică încredinţată nouă, cu atât ni se vor deschide mai mult comorile veşnice de har, pregătite pentru noi, de la întemeierea lumii.

Cristos s-a înălţat!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 18.