Pelerinajul Sfântului Părinte Francisc în Ţara Sfântă cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la întâlnirea la Ierusalim dintre papa Paul al VI-lea şi patriarhul Atenagora
24-26 mai 2014

Celebrare ecumenică ocazionată de a 50-a aniversare a întâlnirii la Ierusalim dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora

(Ierusalim, Bazilica Sfântului Mormânt, 25 mai 2014)

Sanctitate, preaiubiţi fraţi Episcopi, preaiubiţi fraţi şi surori,

În această bazilică, la care fiecare creştin priveşte cu profundă veneraţie, ajunge la culmea sa pelerinajul pe care îl fac împreună cu iubitul meu frate în Cristos, Sanctitatea Sa Bartolomeu. Îl facem pe urmele veneraţilor noştri predecesori, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora, care, cu curaj şi docilitate faţă de Duhul Sfânt, au dat loc în urmă cu cincizeci de ani, în Cetatea sfântă a Ierusalimului, la întâlnirea istorică dintre Episcopul de Roma şi Patriarhul de Constantinopol. Vă salut cordial pe voi toţi prezenţi. Îndeosebi, îi mulţumesc din inimă pentru că făcut posibil acest moment Preafericirii Sale Teofil, care a voit să ne adreseze cuvinte respectuoase de bun-venit, precum şi Preafericirii Sale Nourhan Manoogian şi Cucernicului Părinte Pierbattista Pizzaballa.

Este un har extraordinar să fim aici reuniţi în rugăciune. Mormântul gol, acel mormânt nou situat într-o grădină, unde Iosif din Arimateea a depus cu evlavie trupul lui Isus, este locul din care porneşte vestea Învierii: "Voi, nu vă temeţi! Ştiu că-l căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut! Mergeţi în grabă şi spuneţi discipolilor lui: «A înviat din morţi»" (Mt 28,5-7). Această veste, confirmată de mărturia celor cărora le-a apărut Domnul Înviat, este inima mesajului creştin, transmis cu fidelitate din generaţie în generaţie, aşa cum încă de la început atestă apostolul Paul: "Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi" (1Cor15,3-4). Este fundamentul credinţei care ne uneşte, graţie căreia împreună mărturisim că Isus Cristos, Fiu unic născut al Tatălui şi unicul nostru Domn, "a pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat, s-a coborât în iad, a treia zi a înviat din morţi" (Simbolul apostolilor). Fiecare dintre noi, botezat în Cristos, a înviat în mod spiritual din acest mormânt, pentru că toţi la Botez am fost realmente încorporaţi Primului Născut din întreaga creaţie, am fost înmormântaţi împreună cu El, pentru a învia cu El şi a putea umbla într-o viaţă nouă (cf. Rom 6,4).

Să primim harul special al acestui moment. Să stăm în reculegere evlavioasă lângă mormântul gol, pentru a redescoperi măreţia vocaţiei noastre creştine: suntem bărbaţi şi femei ai învierii, nu ai morţii. Să învăţăm, din acest loc, să trăim viaţa noastră, travaliile din Bisericile noastre şi din întreaga lume în lumina dimineţii de Paşti. Fiecare rană, fiecare suferinţă, fiecare durere, au fost încărcate pe umerii proprii de Bunul Păstor, care s-a oferit pe sine însuşi şi cu jertfa sa ne-a deschis trecerea la viaţa veşnică. Rănile sale deschise sunt ca breşa prin care se revarsă asupra lumii torentul milostivirii sale. Să nu lăsăm să ni se fure fundamentul speranţei noastre, care este tocmai acesta: Christ?s anesti! Să nu privăm lumea de vestea cea bună a Învierii! Şi să nu fim surzi la apelul puternic la unitate care răsună chiar din acest loc, în cuvintele Celui care, ca Înviat, ne numeşte pe noi toţi "fraţii mei" (cf. Mt 28,10; In 20,17).

Desigur, nu putem nega diviziunile care încă există între noi, discipoli ai lui Isus: acest loc sacru ne face să simţim cu suferinţă mai mare drama. Şi totuşi, la cincizeci de ani de la îmbrăţişarea acelor doi venerabili Părinţi, recunoaştem cu recunoştinţă şi reînnoită uimire cum a fost posibil, prin impulsul Duhului Sfânt, să se facă paşi cu adevărat importanţi spre unitate. Suntem conştienţi că rămâne de parcurs încă alt drum pentru a ajunge la acea plinătate de comuniune care să se poată exprima şi în împărtăşirea aceleiaşi Mese euharistice, pe care o dorim cu ardoare; însă divergenţele nu trebuie să ne înspăimânte şi să paralizeze drumul nostru. Trebuie să credem că, aşa cum a fost dată la o parte piatra de la mormânt, tot aşa vor putea fi înlăturate toate piedicile care încă împiedică deplina comuniune dintre noi. Va fi un har de înviere, pe care putem deja să-l pregustăm astăzi. De fiecare dată când cerem iertare unii de la alţii pentru păcatele comise faţă de alţi creştini şi de fiecare dată când avem curajul de a acorda şi de a primi această iertare, noi experimentăm învierea! De fiecare dată când, fiind depăşite vechi prejudecăţi, avem curajul de a promova noi raporturi fraterne, noi mărturisim că Cristos a înviat cu adevărat! De fiecare dată când gândim viitorul Bisericii pornind de la vocaţia sa la unitate, străluceşte lumina dimineţii de Paşti! În această privinţă, doresc să reînnoiesc auspiciul exprimat deja de Predecesorii mei, de a menţine un dialog cu toţi fraţii în Cristos pentru a găsi o formă de exercitare a slujirii proprii a Episcopului de Roma care, în conformitate cu misiunea sa, să se deschidă la o situaţie nouă şi să poată fi, în contextul actual, o slujire de iubire şi de comuniune recunoscută de toţi (cf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Ut unum sint, 95-96).

În timp ce ne oprim ca pelerini în aceste locuri sfinte, amintirea noastră rugătoare se îndreaptă spre întreaga regiune din Orientul Mijlociu, din păcate aşa de des marcată de violenţe şi conflicte. Şi nu-i uităm, în rugăciunea noastră, pe atâţia bărbaţi şi femei care, în diferite părţi ale planetei, suferă din cauza războiului, a sărăciei, a foametei; precum şi pe numeroşii creştini persecutaţi datorită credinţei lor în Domnul Înviat. Atunci când creştinii din diferite confesiuni ajung să sufere împreună, unii alături de alţii, şi să-şi acorde ajutor unii altora cu caritate fraternă, se realizează un ecumenism al suferinţei, se realizează ecumenismului sângelui, care are o eficacitate deosebită nu numai pentru contextele în care el are lor, ci, în virtutea comuniunii sfinţilor, şi pentru toată Biserica. Cei care din ură faţă de credinţă îi ucid, îi persecută pe creştini, nu-i întreabă pe ei dacă sunt ortodocşi sau dacă sunt catolici: sunt creştini. Sângele creştini este acelaşi.

Sanctitate, Frate iubit, preaiubiţi fraţi cu toţii, să punem deoparte ezitările pe care le-am moştenit din trecut şi să deschidem inima noastră la acţiunea Duhului Sfânt, Duhul Iubirii (cf. Rom 5,5) pentru a merge împreună vioi spre ziua binecuvântată a regăsitei noastre comuniuni depline. În acest drum ne simţim susţinuţi de rugăciunea pe care Isus însuşi, în acest oraş, în ajunul pătimirii, morţii şi învierii sale, a înălţat către Tatăl pentru discipolii săi şi pe care nu încetăm să ne-o însuşim cu umilinţă: "Să fie una... ca lumea să creadă" (In 17,21). Şi atunci când neunirea ne face pesimişti, mai puţin curajoşi, descurajaţi, să mergem cu toţii sub mantia Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Atunci când în sufletul creştin sunt turbulenţe spirituale, numai sub mantia Sfintei Născătoare de Dumnezeu vom găsi pace. Fie ca Ea să ne ajute în acest drum.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 7.