Reflecţie la ziua de marţi după Paşti - 2014

"Spune-ne, Marie Magdalena, ce-ai văzut pe cale?" "Am văzut mormântul lui Cristos care trăieşte, am văzut mărirea celui înviat".

Cristos a înviat!

La intrarea unui mausoleu din Germania, care adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale mai multor regi şi principi, se găseşte un lanţ gros înfipt în peretele zidului. De un capăt al lanţului se află prinsă o cruce grea şi noduroasă, iar de celălalt capăt se află prinsă o frumoasă coroană strălucitoare. Iar dedesubtul lor sunt scrise aceste cuvinte: "Per crucem, ad lucem!" (Prin cruce la lumină). Lanţul gros, care reprezintă credinţa puternică, vrea să ne spună că crucea şi coroana sunt strâns legate una de alta şi că nimeni nu poate lua una dintre ele fără să o ia şi pe cealaltă.

În dimineaţa învierii, pe când era încă întuneric, Maria Magdalena a alergat până la mormântul lui Isus, pentru că acolo unde este iubire, nu încape frica (cf. 1In 4,18). Nu i-a fost frică nici de garda romană, nici de piatra mare de la mormânt, pentru că credinţa poate totul, iar iubirea este mai tare ca moartea (cf. Ct 8,6). Mergea plângând, când iată îngerii i-au spus că Isus nu este în mormânt. Era hotărâtă să-l ia în spate şi să-l aducă iarăşi la mormânt. Nu s-a mulţumit nici cu îngerii, nici cu fâşiile de pânză. Ea îl voia numai pe el. Şi pentru dragostea ei cea mare, nu numai că i s-a iertat mult (cf. Lc 7,47), ci a fost şi prima care l-a întâlnit şi l-a auzit pe Isus vorbind după învierea sa. Ea a fost prima care a strigat: "Cristos a înviat!"; iar omenirea întreagă de atunci răspunde fericită: "Adevărat a înviat!" De atunci, atât pentru ea, cât şi pentru noi, existenţa a căpătat un nou sens sub soare.

O tânără femeie şi-a pierdut soţul în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul ce trecuse de la moartea soţului, tânăra femeie a fost mai mult moartă decât vie. Familia şi prietenii îşi făceau griji pentru ea şi se întrebau dacă avea să iasă vreodată din această stare. Dar a sosit şi duminica Paştelui şi o prietenă a invitat-o pe tânăra văduvă să meargă la biserică împreună cu ea. În dimineaţa aceea de Paşti, predicatorul a vorbit despre Maria Magdalena în drum spre mormânt şi despre cum lacrimile ei au fost preschimbate bucurie. La încheierea serviciului religios, s-a simţit total schimbată şi ea şi toţi au putut să vadă asta. "Dar ce s-a întâmplat cu tine"? "Povara mi-a fost ridicată. Acum ştiu sigur că Isus a înviat cu adevărat şi că morţii vor învia şi ei. De acum nu mai am nici o teamă!"

Şi noi suntem chemaţi să ne însuşim această credinţă. Isus poate fi şi Domnul nostru. Viaţa veşnică oferită de el poate fi şi a noastră. Speranţa aceasta ne poate ajuta şi pe noi să înfruntăm orice furtună.

De când Isus a înviat, nu ne mai temem de moarte. Ba, chiar ne batem joc de ea, spunând cu sfântul Paul: "Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte" (1Cor 15,55).

Zece pacienţi americani au plătit 120.000 de dolari, Institutului Alcor de extindere a vieţii, din Scottsdale, Arizona, pentru a-şi îngheţa întregul trup în azot lichid, la o temperatură de -320 grade, prin procedeul numit criogenie, în speranţa că ştiinţa medicală va evolua şi va descoperi o metodă prin care moartea şi îmbătrânirea vor deveni istorie. Deşi, nu este sigur că acest procedeu va funcţiona vreodată, un membru al Institutului a spus că şi el ar fi dispus să încerce criogenia, pentru simplu motiv că-i place să trăiască.

Pentru toţi cei cărora le place să trăiască, Dumnezeu are veşti bune. Isus Cristos a înviat dintre morţi, având un trup nemuritor. El a învins moartea. Toţi cei care cred în Isus, vor avea parte într-o zi de înviere şi de un trup nou, nesupus morţii. Isus este singura noastră speranţă pentru viaţa veşnică. Isus spune clar: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine" (In 14,6). Numai credinţa în Isus Cristos ne asigură viaţa veşnică cu Dumnezeu. Maica Domnului a înviat deja, se bucură farmecul vieţii veşnice şi ne aşteaptă lângă ea.

La o întrunire numeroasă a Partidului Comunist dintr-un oraş nu departe de Moscova, un conferenţiar încercă mai mult de două ore să-i convingă pe ascultătorii săi că nu poate exista nici un Dumnezeu şi că nu există nici înviere. Pentru a fi sigur de succesul său, spre sfârşit el puse întrebarea stereotipă, dacă cineva doreşte să spună ceva în legătură cu cele spuse şi auzite sau să întrebe ceva. Atunci se ridică din bancă un simplul ţăran şi rugă să i se permită să vină în faţă, ceea ce conferenţiarul aprobă. Ţăranul se urcă la pupitru, se uită cu calm asupra numeroşilor ascultători din sală, îşi desfăcu mâinile şi strigă: "Cristos a înviat!" Cu toţii se ridicară în picioare şi răspunseră într-un cuget: "Adevărat a înviat!"

"Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima că Dumnezeu l-a înviat din morţi vei fi mântuit" (Rom 10,9).

Nimeni nu ne poate oferi mai mult decât ne-a oferit nouă Dumnezeu prin Cristos, care ne-a luat suferinţele şi moartea cauzate de păcat şi ne-a oferit viaţa cea nouă şi veşnică în împărăţia sa. De aceea, nimeni nu ne va putea amăgi cu teorii de fericire străine de Dumnezeu. Învierea lui Cristos dă speranţă şi sens vieţii noastre, prin promisiunea învierii. Sfântul Paul ne zice: "Iată, vă spun o taină: La cea din urmă trâmbiţă, morţii vor învia nesupuşi putrezirii" (1Cor 15,51-52).

Sfântul Francisc de Sales (1567-1622) se îndrepta spre amvon să predice despre învierea lui Lazăr; când, iată, cineva se apropie şi-i aduce la cunoştinţă că tatăl său a murit. Urcă la amvon şi la sfârşitul predicii spuse: "Am aflat acum câteva clipe că tatăl meu a trecut la cele veşnice. Rugaţi-vă pentru odihna sufletului său şi să mă iertaţi că voi lipsi două-trei zile ca să-mi fac ultimele datorii faţă de tatăl meu".

În dimineaţa învierii, Maria Magdalena inaugurează noua sa viaţă ca martor al celui înviat. Trebuie să meargă să anunţe fraţilor săi vestea cea mare. Nu poate să o ţină numai pentru sine, trebuie să o împărtăşească. "Spune-ne, Marie, ce-ai văzut în drumul tău?" "L-am văzut pe Domnul, am văzut mormântul gol, i-am văzut pe îngeri, martorii învierii lui, giulgiul şi veşmintele: Isus, bucuria şi speranţa mea a înviat!".

Doi avocaţi, Lew Wallace (1827-1905) şi Robert Ingersoll (1833-1899), călătoreau cu trenul. Primul era credincios, celălalt nu. Un timp au călătorit vorbit doar banalităţi. La un moment dat cel necredincios, pe nume Robert Ingersoll, l-a provocat pe cel credincios, pe nume Lew Wallace: "A înviat Cristos sau nu? Este Cristos divin sau nu?" Şi necredinciosul părea să aibă motive convingătoare, iar credinciosul părea că nu putea găsi răspunsuri potrivite. Dar când necredinciosul i-a spus că toate religiile sunt bune şi că el este creştin numai datorită unui accident geografic, pentru că s-a întâmplat să se nască într-o ţară creştină, atunci Lew Wallace, cel credincios, i-a replicat cu mult curaj: "Ascultă, prietene, să ne întoarcem puţin în timp, la începutul creştinismului. Să privim cu ochii minţii o arenă romană este plină de oameni. Leii sar asupra creştinilor, sfâşiindu-i de vii. Cum au reuşit aceşti primi creştini să sfideze moartea cu atâta curaj? De ce au fost ei dispuşi mai degrabă să moară decât să renunţe la credinţa lor în Cristos? Există un singur motiv: ei au crezut că Isus a fost mai mult decât un om bun, mai mult decât un învăţător şi un rabi moral. Ei au crezut că Isus este Fiul lui Dumnezeu cel viu. Ei au acceptat cuvintele rostite de Isus către Marta: «Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi» (In 11,25)". Şi a continuat Lew Wallace: "Primii creştini, studiind profeţiile din Vechiul Testament referitoare la locul naşterii lui Isus (cf. Mih 5:2), la seminţia din care avea să se nască (cf. Gen 49,10), la naşterea sa din fecioară (cf. Is 7,14), la lucrarea sa (cf. Is 61,1-3), la suferinţele şi moartea sa (cf. Ps 22; Is 53) şi la învierea sa glorioasă (cf. Ps 16,10-11), aceşti primi creştini şi-au format o credinţă tare. Ei au preferat ca mai degrabă să moară decât să renunţe la credinţa lor în Isus. Ei au avut convingerea fermă că viaţa veşnică oferită de Isus este reală". În faţa unui astfel de discurs, cel care nu a mai găsit cuvinte de răspuns a fost necredinciosul, Robert Ingersoll!

Sfântul Paul ne spune: "Nu ştiţi voi că cei care aleargă pe stadion, toţi aleargă, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi în aşa fel ca să-l câştigaţi. Orice atlet renunţă la toate. Ei o fac pentru a primi o coroană pieritoare. Însă noi pentru una nepieritoare. Deci eu aşa alerg, nu fără rost; aşa lupt cu pumnul, dar nu lovind în aer. Îmi chinuiesc trupul şi îl fac sclav ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu respins" (1Cor 9,24-27).

Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva puterilor întunericului, împotriva duhurilor răului. De aceea, să luăm armura lui Dumnezeu ca să ne putem împotrivi în ziua cea rea şi, să putem rămâne în picioare. De aceea, odată cu platoşa dreptăţii, cu evanghelia păcii, cu scutul credinţei, cu coiful mântuirii şi sabia duhului (cf. Ef 6,12-17), trebuie să luăm şi vegherea atentă asupra noastră: ochii să aibă limite la ce privesc, limba să aibă îngrădire la ce vorbeşte, urechile să fie bine păzite, mâinile să nu atingă orice, picioarele să nu umble oriunde, inima să nu se lipească de orice, iar gândurile să nu se îndepărteze de Cristos şi de viaţa veşnică. Numai aşa, bine înarmaţi cu "armura lui Dumnezeu" şi cu "veghere atentă", vom ieşi biruitori cu Isus asupra păcatului, diavolului, lumii şi morţii şi vom intra împreună cu el în veşnicia fericită.

La Coblenza, Italia, un tânăr student german, orfan de tată, dar plin de viaţă şi de inteligenţă, a început o viaţă de păcat, care a întristat-o mult pe mama sa. Într-o zi acest tânăr a comis o infracţiune şi a ajuns la închisoare. Mama lui s-a îmbolnăvit de inimă şi a ajuns aproape de moarte. I s-a permis mamei bolnave, să-l vadă în închisoare. Abia i-a aruncat o privire dojenitoare, i-a amintit de Isus înviat şi a murit. I s-a permis să meargă la înmormântare. După anii de detenţie, a fost eliberat. Când a fost eliberat, erau sărbătorile Paştelui. S-a spovedit, s-a împărtăşit şi s-a decis pentru o viaţă mai bună, o viaţă nouă. Nu s-a mulţumit să rămână bun în lume, ci s-a retras într-o mănăstire, a intrat seminar, a făcut studii teologice, a fost sfinţit preot, a mers misionar, şi a convertit mulţi păcătoşi asemenea lui. Este părintele Staslacher, din Societatea lui Isus.

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 20.