Unşi cu untdelemnul bucuriei

Iubiţi fraţi întru preoţie,

Astăzi, în Joia Sfântă, zi în care Cristos ne a iubit până la sfârşit (cf. In 13,1), comemorăm ziua fericită a instituirii preoţiei şi a hirotonirii noastre sacerdotale. Domnul ne a uns în Cristos cu untdelemnul bucuriei şi această ungere ne invită să primim şi să luăm asupra noastră acest mare dar: bucuria, veselia sacerdotală. Bucuria preotului este un bine preţios nu numai pentru el, ci şi pentru tot poporul credincios al lui Dumnezeu: acel popor credincios în mijlocul căruia este chemat preotul pentru a fi uns şi la care este trimis pentru a unge.

Unşi cu untdelemnul bucuriei pentru a unge cu untdelemnul bucuriei. Bucuria sacerdotală îşi are izvorul său în iubirea Tatălui şi Domnul doreşte ca bucuria acestei Iubiri "să fie în noi" şi "să fie deplină" (In 15,11). Mie îmi place să mă gândesc la bucurie contemplând o pe sfânta Fecioară: Maria, "mama evangheliei vii, este izvor de bucurie pentru cei mici" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 288), şi cred că nu exagerăm dacă spunem că preotul este o persoană foarte mică: măreţia incomensurabilă a darului care ne este dat pentru slujire ne plasează printre cei mai mici dintre oameni. Preotul este cel mai sărac dintre oameni dacă Isus nu l îmbogăţeşte cu sărăcia sa, este cel mai inutil slujitor dacă Isus nu l numeşte prieten, cel mai nesăbuit dintre oameni dacă Isus nu l instruieşte cu răbdare ca pe Petru, cel mai lipsit de apărare dintre creştini dacă bunul păstor nu l întăreşte în mijlocul turmei. Nimeni nu este mai mic decât un preot lăsat doar în forţele sale; de aceea rugăciunea noastră de apărare împotriva oricărei curse a Celui Rău este rugăciunea Mamei noastre: sunt preot pentru că el a privit cu bunătate micimea mea (cf. Lc 1,48). Şi pornind de la această micime primim bucuria noastră. Bucurie în micimea noastră!

Găsesc trei caracteristici semnificative în bucuria noastră sacerdotală: este o bucurie care ne unge (nu care ne face unsuroşi, somptuoşi şi prezumţioşi), este o bucurie incoruptibilă şi este o bucurie misionară care se iradiază la toţi şi îi atrage pe toţi, începând invers: de la cei mai de departe.

O bucurie care ne unge. Adică: a pătruns în interiorul inimii noastre, a configurat o şi a fortificat o sacramental. Semnele liturgiei hirotonirii ne vorbesc despre dorinţa maternă a Bisericii de a transmite şi a comunica tot ceea ce Domnul ne a dat: impunerea mâinilor, ungerea cu sfânta crismă, îmbrăcarea cu veşmintele sacre, participarea imediată la prima consacrare... Harul ne umple şi se revarsă în întregime, din belşug şi deplin în fiecare preot. Unşi până la oase... şi bucuria noastră, care curge dinăuntru, este ecoul acestei ungeri.

O bucurie incoruptibilă. Integritatea Darului, căreia nimeni nu i poate lua nici adăuga nimic, este izvor neîncetat de bucurie: o bucurie incoruptibilă, pe care Domnul a promis că nimeni nu va putea să o ia de la noi (cf. In 16,22). Poate să fie adormită sau sufocată de păcat sau de preocupările vieţii, dar, în profunzime, rămâne intactă ca jarul unui trunchi ars de sub cenuşă, care poate să fie mereu reînnoită. Recomandarea lui Paul făcută lui Timotei rămâne mereu actuală: Îţi amintesc să reaprinzi focul darului lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele (cf. 2Tim 1,6).

O bucurie misionară. Această a treia caracteristică vreau să o împărtăşesc şi să o subliniez în mod special: bucuria preotului este pusă în relaţie intimă cu poporul credincios al lui Dumnezeu pentru că este vorba despre o bucurie eminamente misionară. Ungerea este pentru a unge sfântul popor credincios al lui Dumnezeu: pentru a boteza şi a mirui, pentru a îngriji şi a consacra, pentru a binecuvânta, pentru a consola şi a evangheliza.

Şi pentru că este o bucurie care curge numai atunci când păstorul stă în mijlocul turmei sale (chiar şi în tăcerea rugăciunii, păstorul care l adoră pe Tatăl este în mijlocul oiţelor sale) şi pentru aceasta este o "bucurie păstrată" chiar de această turmă. Chiar şi în momentele de tristeţe, în care totul pare să se întunece şi ameţeala izolării ne seduce, acele momente apatice şi plictisitoare care uneori ne cuprind în viaţa sacerdotală (şi prin care şi eu am trecut), chiar şi în aceste momente poporul lui Dumnezeu este capabil să păstreze bucuria, este capabil să te ocrotească, să te îmbrăţişeze, să te ajute să deschizi inima şi să regăseşti o bucurie reînnoită.

"Bucurie păstrată" de turmă şi păstrată şi de trei surori care o înconjoară, o ocrotesc, o apără: sora sărăcie, sora fidelitate şi sora ascultare.

Bucuria preotului este o bucurie care are ca soră sărăcia. Preotul este sărac de bucurie pur umană: a renunţat la atâtea! Şi pentru că este sărac, el, care dă atâtea lucruri altora, bucuria sa trebuie s o ceară de la Domnul şi de la poporul credincios al lui Dumnezeu. Nu trebuie s o procure de la sine. Ştim că poporul nostru este foarte generos în a le mulţumi preoţilor pentru gesturile minime de binecuvântare şi în mod special pentru sacramente. Mulţi, vorbind despre criza de identitate sacerdotală, nu ţin cont că identitatea presupune apartenenţă. Nu există identitate - şi de aceea bucurie de a trăi - fără apartenenţă activă şi angajată la poporul credincios al lui Dumnezeu (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 268). Preotul care pretinde că găseşte identitatea sacerdotală cercetând introspectiv în propria interioritate probabil că nu găseşte altceva decât semnale care spun "ieşire": ieşi din tine însuţi, ieşi în căutarea lui Dumnezeu în adoraţie, ieşi şi dă poporului tău ceea ce ţi a fost încredinţat, şi poporul tău va avea grijă să te facă să simţi şi să guşti cine eşti, cum te cheamă, care este identitatea ta şi te va face să te bucuri de o sută de ori mai mult cum a promis Domnul slujitorilor săi. Dacă nu ieşi din tine însuţi, untdelemnul devine rânced şi ungerea nu poate să fie rodnică. A ieşi din noi înşine cere despuiere de sine, comportă sărăcie.

Bucuria sacerdotală este o bucurie care are ca soră fidelitatea. Nu atât în sensul că am fi cu toţii "neprihăniţi" (o de am fi aşa cu harul lui Dumnezeu!) pentru că suntem păcătoşi, ci mai degrabă în sensul unei fidelităţi mereu noi faţă de unica mireasă, Biserica. Aici este cheia rodniciei. Fiii spirituali pe care Domnul îi dă fiecărui preot, cei pe care i a botezat, familiile pe care le a binecuvântat şi ajutat să meargă, bolnavii pe care i susţine, tinerii cu care împărtăşeşte cateheza şi formarea, săracii pe care i ajută... sunt această "mireasă" pe care el este fericit s o trateze ca preaiubită şi unică iubită şi să i fie fidel mereu din nou. Este Biserica vie, cu nume şi prenume, de care preotul se îngrijeşte în parohia sa sau în misiunea încredinţată lui, ea este cea care îi dă bucurie atunci când îi este fidel, când face tot ceea ce trebuie să facă şi lasă tot ceea ce trebuie să lase numai să rămână în mijlocul oilor pe care Domnul i le a încredinţat: "Paşte oile mele" (In 21,16.17).

Bucuria sacerdotală este o bucurie care are ca soră ascultarea. Ascultarea faţă de Biserică în ierarhia care ne dă, ca să spunem aşa, nu numai locul cel mai extern al ascultării: parohia la care sunt trimis, facultăţile slujirii, acea funcţie deosebită..., ci şi unirea cu Dumnezeu Tatăl, de la care derivă orice paternitate. Dar şi ascultarea faţă de Biserică în slujire: disponibilitate şi promptitudine pentru a i sluji pe toţi, mereu şi în cel mai bun mod, după imaginea "stăpânei noastre a promptitudinii" (cf. Lc 1,39: meta spoudes), care aleargă s o slujească pe verişoara sa şi este atentă la bucătăria din Cana, unde lipseşte vinul. Disponibilitatea preotului face din Biserică o casă cu porţile deschise, refugiu pentru păcătoşi, sălaş pentru cei care trăiesc pe stradă, casă de îngrijire pentru bolnavi, camping pentru tineri, sală de cateheză pentru cei mici de la prima Împărtăşanie... Acolo unde poporul lui Dumnezeu are o dorinţă sau o necesitate, acolo este preotul care ştie să asculte (ob audire) şi aude un mandat iubitor al lui Cristos care l trimite să ajute cu milostivire acea necesitate sau să susţină acele dorinţe bune cu caritate creativă.

Cel care este chemat să ştie că există în această lume o bucurie genuină şi deplină: aceea de a fi luat din popor pentru a fi trimis la el ca împărţitor al darurilor şi al consolărilor lui Isus, unicul bun păstor care, plin de compasiune profundă faţă de toţi cei mici şi excluşi de pe acest pământ, trudiţi şi împovăraţi ca oi fără păstor, a voit să asocieze mulţi la slujirea sa pentru a rămâne şi a acţiona el însuşi, în persoana preoţilor săi, pentru binele poporului său.

În această Joi Sfântă cer Domnului Isus să i facă pe mulţi tineri să descopere acea ardoare a inimii care face să ardă bucuria imediat ce unul are curajul fericit de a răspunde cu promptitudine la chemarea sa.

În această Joi Sfântă îi cer Domnului Isus să păstreze strălucirea bucuroasă în ochii noilor hirotoniţi, care pornesc pentru "a mânca" lumea, pentru a se consuma în mijlocul poporului credincios al lui Dumnezeu, care se bucură pregătind prima omilie, prima Liturghie, primul Botez, prima Spovadă... Este bucuria de a putea împărtăşi - uimiţi - pentru prima dată ca unşi, comoara evangheliei şi a simţi că poporul credincios vine să te ungă într o altă manieră: cu cererile lor, aplecându şi capul pentru ca tu să i binecuvântezi, strângându ţi mâinile, apropiindu i de tine pe copiii lor, cerând pentru bolnavii lor... Păstrează, Doamne, în preoţii tăi tineri bucuria plecării, de a face toate lucrurile noi, bucuria de a şi consuma viaţa pentru tine.

În această joi sacerdotală îi cer Domnului Isus să confirme bucuria sacerdotală a celor care au mulţi ani de slujire. Acea bucurie care, fără a dispare din ochi, se aşază pe umerii celor care suportă greutatea slujirii, acei preoţi care deja au luat pulsul muncii, adună forţele lor şi se rearmează: "schimbă aerul", cum spun sportivii. Păstrează, Doamne, profunzimea şi maturitatea înţeleaptă a bucuriei preoţilor adulţi. Să ştie să se roage ca Nehemia: bucuria Domnului este puterea mea (cf. Neh 8,10).

În sfârşit, în această joi sacerdotală îi cer Domnului Isus să strălucească bucuria preoţilor bătrâni, sănătoşi sau bolnavi. Este bucuria crucii, care provine din conştiinţa de a avea o comoară incoruptibilă într un vas de lut care se destramă. Să ştie să stea bine în orice loc, simţind în trecerea rapidă a timpului gustul veşnicului (Guardini). Să simtă, Doamne, bucuria de a transmite flacăra, bucuria de a vedea crescând fiii fiilor şi de a saluta, zâmbind şi cu blândeţe, promisiunile, în acea speranţă care nu dezamăgeşte.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.