Reflecţie la sărbătoarea Sfântul Iosif Muncitorul - 2014

Măreţia lui Iosif s-a născut din marea lui iubire faţă de Isus Cristos.

Avem, la 1 mai, sărbătoarea sfântului Iosif Muncitorul, bărbatul drept (cf. Mt 1,19), care se bucură de cea mai înaltă cinstire dintre toţi bărbaţii lumii, aşa cum Maria, femeia binecuvântată şi plină de har (cf. Lc 1,28), se bucură de cea mai înaltă cinstire dintre toate femeile de pe pământ, căci ei singuri, dintre toţi oamenii de pe pământ, au fost aleşi să devină tată şi mamă pentru Fiul lui Dumnezeu.

Se povesteşte că, în noaptea în care s-a născut Isus, toţi păstoraşii veniţi în vizită, i-au adus daruri; numai unul dintre ei nu i-a adus nimic, ci, cu ochii mari, s-a oprit în faţa ieslei contemplând cu uimire, iubirea întrupată a lui Dumnezeu. Când toţi ceilalţi păstori au început să-i reproşeze că a venit cu mâinile goale la Isus, se spune că însăşi Maica Domnului l-a apărat zicând: Acest păstoraş i-a adus Pruncului divin darul cel mai de preţ, uimirea sa, că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat spre jertfă de mântuire a lumii pe Fiul său Unul-născut" (cf. In 3,16).

De ce este mare sfântul Iosif? Pentru că şi-a trăit viaţa într-o mare iubire, uimire şi slujire smerită a lui Isus. Pentru că a făcut din Isus ţinta vieţii sale, ţinta planurilor sale, ţinta căutărilor sale, ţinta lucrărilor sale. Pentru că el l-a primit cu bucurie, atât pe Isus, cât şi mântuirea lui, în contrast cu concetăţenii lui, cei din Nazaret, care l-au refuzat atât pe Isus, cât şi mântuirea lui (cf. Mt 13,57). Căci pentru el, ca şi pentru sfântul Paul, a trăi a însemnat Cristos şi a muri pentru el a însemnat un câştig (cf. Fil 1,21). Pentru că Iosif de când l-a primit pe Isus, n-a trăit el, ci Cristos a trăit în el (cf. Gal 2,20). Pentru că nu a uitat niciodată că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat ca jertfă pentru noi, oamenii păcătoşi (cf. In 3,16), dintre care cel dintâi s-a considerat pe el (cf. 1Tim 1,15). Pentru că Iosif a înţeles că partea cea mai bună pentru orice om, parte care nu i se va lua, este să stea în spirit de închinare şi de oferire la picioarele lui Isus şi să-i asculte cuvintele şi să i le pună în practică (cf. Lc 10,38-42).

Sfântul Iosif, aşa cum ne sugerează prima lectură (cf. Gen 1,26-2,3) şi psalmul responsorial de astăzi (cf. Ps 90,1-6), s-a uimit începând de la natura creată şi până la mântuirea realizată de Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. S-a uimit şi s-a entuziasmat pentru că Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt: a făcut cerul, pământul şi tot ce este în ele; a făcut cerurile şi miliardele de stele; a făcut munţii, câmpiile şi pădurile; a dat culoare şi parfum florilor; a creat animalele mici şi mari; a făcut omul o fiinţă aşa de minunată; i-a dat suflare de viaţă; l-a aşezat în grădina paradisului; apoi l-a trimis pe Isus ca să-l răscumpere pe om din păcat şi moarte, prin jertfa lui; iar acum acest Isus s-a născut în familia sa, din soţia sa, Maria, prin puterea Duhului Sfânt.

Iosif i-a spus mereu lui Dumnezeu, împreună cu psalmistul: "Mai înainte de a se fi născut munţii, mai înainte de a se fi plămădit pământul şi lumea, din vecie până în vecie tu eşti Dumnezeu... Satură-ne dis-de-dimineaţă cu iubirea ta, ca să ne bucurăm şi să ne înveselim în toate zilele vieţii noastre. Fă ca slujitorii tăi să vadă lucrarea şi măreţia sa" (Ps 90,2.14-16).

Iosif, prin Scripturi şi prin credinţă, a înţeles că toate acestea lucruri minunate s-au făcut prin Cuvântul lui Dumnezeu; Cuvântul lui Dumnezeu care nu este altul decât Cristos (cf. Evr 11,3), cel care s-a întrupat în sânul soţiei sale, Maria; Cristos de care el s-a îndrăgostit, s-a entuziasmat şi s-a ataşat aşa de mult că n-a mai trăit decât pentru el şi pentru lucrarea lui. Dacă sfântul Iosif a văzut toate acestea din Scripturi şi prin credinţă şi a dobândit asemenea sentimente nobile faţă de Isus, astăzi ca şi atunci mai sunt încă mulţi oameni care nu văd încă în frumuseţile creaţiei, eterna iubire şi divinitate a lui Isus (Rom 1,20); mai sunt încă mulţi oameni care nu văd nici eterna iubire şi putere a lui Dumnezeu, arătată în jertfa mântuitoare a lui Isus pentru ei.

Evanghelia de astăzi ne spune că şi cei din Nazaret, deşi s-au uimit de înţelepciune şi puterea lui Isus, totuşi uimirea lor nu a fost una izvorâtă din credinţa în el, ci una ivită din necredinţă; căci uimirea lor i-a dus la scandalizare, la indignare, la dispreţ şi la refuzul lui Isus ca mântuitor (cf. Mt 13, 54-58).

Cei care îl resping pe Isus, implicit îi resping şi pe Iosif, şi pe Maria, şi pe fraţii şi surorile lui, aşa cum vedem în evanghelia de astăzi. Dar noi trebuie să ştim că Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, căci acestea lasă să se vadă cel mai bine lucrarea sa mântuitoare (cf. 1Cor 1,26-31). Nu trebuie să uităm că noi, ucenicii lui Isus, am fost numiţi de către el, tată şi mamă, frate şi soră (cf. Mt 12,49-50).

Iosif şi Maria, fraţii şi surorile lui Isus, au acceptat şi acceptă mereu, odată cu minunăţiile creaţiei şi ale mântuirii, şi ocara pentru Cristos care era pentru ei mai mare decât toate comorile (cf. Evr 11,26). Isus le-a spus celor care îl vor urma: "Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe mine m-a urât înaintea voastră. Pentru că eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au prigonit pe mine, şi pe voi vă vor prigoni. M-au urât fără temei" (In 15,18-20.25). Iar astăzi, la Nazaret, vedem adeverirea acestor cuvinte, atât cu privire la Isus, cât şi cu privire la cei care îl iubesc pe el. Cei din Nazaret l-au urât pe Isus fără temei şi l-au respins atât pe el şi mântuirea lui; au urât şi i-au respins fără temei şi pe cei pe cei care îl iubesc pe el. Dar Isus a mai spus: "Veţi fi urâţi de toţi, din pricina numelui meu; dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit" (Mt 10,22). Iosif împreună cu toată familia sa de credincioşi din toate timpurile şi locurile, au răbdat şi au rămas statornici alături de Isus până la sfârşit, şi astfel au fost mântuiţi şi stau acum pe tronuri de domnie în împărăţia sa (cf. Lc 22,28-30).

Pentru faptul că sfântul Iosif l-a iubit şi l-a cinstit astfel pe Isus înaintea cerului şi a pământului, pentru că l-a acceptat ca Mesia şi mântuitor al său, pentru că i-a rămas statornic şi a răbdat cu el până la sfârşit; pentru toate acestea şi Isus l-a cinstit pe el înaintea oamenilor şi înaintea îngerilor. Avem aici o împlinire a cuvintelor Scripturii: "Voi cinsti pe cine mă cinsteşte" (1Sam 2,30).

Aşa cum Isus i-a promis femeii din Betania, care i-a uns picioarele cu ulei parfumat înainte de îngroparea lui că, oriunde va fi propovăduită evanghelia, se va pomeni, spre lauda ei, tot ceea ce a făcut ea pentru el (cf. Mt 26,13); tot astfel a procedat Isus şi cu sfântul Iosif; pentru mare sa iubire şi admiraţie pentru el, pentru primirea lui şi a mântuirii sale, pentru mare lui slujire şi dăruire faţă de el şi faţă de planul său de mântuire, Isus a făcut ca oriunde se va vesti evanghelia, să se pomenească şi ceea ce a făcut Iosif pentru el, spre cinstirea lui veşnică. Iar la această cinstire voită de Isus participăm şi noi astăzi.

Astăzi îl cinstim pe sfântul Iosif, sub titlul de "Sfântul Iosif Muncitorul". Obişnuit, când oamenii aud de sfântul Iosif muncitorul, se gândesc în primul rând la munca sa cu braţele. Nu e greşit să ne gândim şi la acest aspect al vieţii lui, că, după păcat, munca, din voinţa lui Dumnezeu, a devenit un remediu contra relelor din lume (cf. Gen 3,19) şi chiar o slujire a lui Cristos (cf. Col 3,24). De aceea, sfântul Paul, în lectura a doua, îndeamnă pe creştinii de toate vârstele şi toate profesiile, să-şi împlinească muncile, din inimă, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, ştiind că vor primi de la Domnul, ca răsplată, mântuirea. Muncind astfel, îl slujesc pe Cristos şi îi aduc mulţumire lui Dumnezeu (cf. Col 3,14-15.17.23-24).

Cinstindu-l astăzi pe sfântul Iosif Muncitorul, care l-a cinstit şi slujit pe Domnul şi prin munca lui fizică, câştigându-şi pâinea prin sudoarea frunţii (cf. Gen 3,19), nu putem să nu amintim că Iosif a prestat o muncă cinstită şi onestă, o muncă care refuză păcatul; ca şi-a câştigat o pâine prin muncă cinstită refuzând lenea, câştigul facil şi înşelăciunea; că Iosif a făcut din muncă nu numai o slujire a lui Dumnezeu, ci şi o rugăciune plăcută Domnului. Iar noi trebuie să ştim că astfel de muncă şi de spirit al muncii aşteaptă Dumnezeu şi de la noi.

Munca lui Iosif pentru cele materiale a fost şi este şi o imagine pentru munca sa în cele spirituale. El ne este prezentat în tablouri ca lucrând ferestre şi uşi în atelierul său de lemnar; dar aceste ferestre şi uşi simbolizează lucrul lui şi pentru răspândirea luminii şi împărăţiei lui Cristos.

Iosif a lucrat împreună cu Dumnezeu pentru realizarea mântuirii în lume: a lucrat la mântuirea sa şi a altora; a lucrat pentru a rămâne credincios el, dar pentru a-i face şi pe alţii să rămână credincioşi; a luptat contra păcatului propriu şi contra păcatelor altora; a luptat contra propriilor mentalităţi greşite, dar şi contra mentalităţilor greşite ale altora; a lucrat pentru a-l accepta pe Isus ca Mesia şi mântuitor, dar a lucrat şi pentru ca alţii să-l accepte. Toate acestea Iosif le-a făcut iubind, urmând şi vorbind frumos despre Isus, în mijlocul unui popor de necredincioşi, ca cei din Nazaret.

Sfântul Augustin (354-430) spunea creştinilor din timpul lui că, dacă Dumnezeu a creat toate fără de noi, oamenii, mântuirea o va realiza numai împreună cu noi, oamenii. Iar această muncă împreună cu Dumnezeu, pentru mântuirea sa şi pentru mântuirea altora, sfântul Iosif a făcut-o din tinereţea lui.

Scriptura întreabă şi răspunde: "Cum va putea un tânăr să rămână curat pe cale? Numai păzind cuvintele tale" (Ps 119,9)! De aceea, tot Scriptura porunceşte oricărui om: "Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale, înainte de a veni zilele cele rele" (Qoh 12,1). Satan şi oştile lui atacă cu viclenie pe copiii lui Dumnezeu. Apostolul ne aminteşte că pentru a birui avem nevoie de armura lui Dumnezeu (cf. Ef 6,13).

Sfântul Iosif a ştiut foarte bine toate acestea şi a le-a împlinit şi astfel "în zilele rele" a rămas în picioare în mijlocul unui popor de necredincioşi, aşa cum Iosif, fiul lui Iacob şi a lui Rahela, din Vechiul Testament, a rămas credincios într-o casă de necurăţii. Iosif, fiul lui Iacob şi a lui Rahela, din Vechiul Testament, care era necăsătorit, a avut de înfruntat "ziua cea rea" în casa lui Potifar, în condiţii foarte grele de străin şi sclav; dar a biruit, pentru că el îl avea mereu înaintea ochilor pe Dumnezeu în care se încredea (cf. Ps 16,8); pentru că se temea de păcat mai tare decât de moarte: "Cum să fac răutatea aceasta mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu" (Gen 39,9)? Dragostea şi frica de Dumnezeu au fost armura care l-a ajutat să rămână credincios şi să fugă de păcat.

Regele David, strămoşul după trup al sfântului Iosif muncitorul, considerat pentru un timp omul după inima lui Dumnezeu (cf. 1Sam 13,14), când a ajuns în "ziua cea rea" a ispitei, a făcut ceea ce fost rău în ochii Domnului" (2Sam 11,27); David a eşuat în mod lamentabil, pentru că s-a încrezut în sine, pentru că nu s-a împotrivit păcatului până la sânge (cf. Evr 12,4) şi pentru că nu a îmbrăcat toată armura lui Dumnezeu (cf. Ef 6,13).

Sfântul Iosif Muncitorul, pe care îl sărbătorim astăzi, pe lângă necredinţa concetăţenilor lui, a mai avut de înfruntat şi mentalitatea inactivităţii, ca şi pe cea a vieţii dezordonate a timpului său. Dintre toţi tinerii care râvneau la mâna Mariei, Dumnezeu l-a găsit vrednic numai pe tânărul Iosif din Nazaret, pentru că: el de tânăr l-a căutat şi s-a încrezut în Domnul; pentru că de tânăr l-a primit şi l-a iubit pe Isus; pentru că de tânăr a fost curat; pentru că de tânăr i-a plăcut munca cinstită şi onestă; şi pentru că de tânăr a luptat cu contra păcatului. Pentru că de tânăr a ştiut să accepte şi să urmeze voinţa sa.

Mulţi oameni, neputând să înţeleagă credinţa, fecioria şi fidelitatea sfântului Iosif (cf. Mt 19,11), care a fost ales de Sfânta Treime ca tată purtător de grijă al lui Isus şi soţ feciorelnic al Maicii Domnului, au avansat ideea că Iosif a reuşit toate aceste performanţe spirituale pentru că era în vârstă. Dacă sfântul Iosif ar fi fost numai un om în vârstă, atunci unde ar mai era aportul său? Iosif i-a iubit pe Isus şi pe Maria cu o iubire cerească; a muncit şi slujit ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni (cf. Col 3,23); a luptat cu toată armătura lui Dumnezeu şi astfel a câştigat orice bătălie cu duhul cel rău (cf. Ef 6,13). Prin munca şi fidelitatea lui, el a întărit şi întăreşte şi astăzi multe suflete.

Aşa cum am spus mai sus, sfântul Iosif Muncitorul a lucrat, lucrează şi va lucra pe diferite căi la mântuirea tuturor oamenilor, până la sfârşitul lumii. Ca şi Maica Domnului, soţia sa feciorelnică, el îl va duce pe Isus la oameni; îi va îndrepta pe oameni către Isus; le va arata oamenilor pe Isus prezent în viaţa sa; îi va aduna pe oameni în jurul lui Isus; va merge alături de misionari şi le va trimite oamenilor lumini cereşti pentru ei să-l descopere pe Isus; se va ruga pentru oameni la Isus, la Isus care este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (cf. 1Tim 2,5). Iată câteva exemple:

La 2 iunie 1996, sfântul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005) l-a canonizat la Roma pe sfântul Ioan Gabriel Perboyre (1802-1840), un preot lazarist, martirizat în China. Acesta a spus că a învăţat de la sfântul Iosif: cum să-l iubească pe Isus mai mult decât orice pe lume; cum să se abandoneze total în mâinile lui Dumnezeu; cum să iubească viaţa discretă pentru a se vedea mai bine lucrarea lui Dumnezeu; şi cum să muncească la mântuirea sufletelor.

Monseniorul Jean-Félix-Onésime Luquet (1810-1858), episcop şi misionar în India, povesteşte că, în timpul unei călătorii în India, unul dintre misionarii săi i-a vorbit unuia dintre ofiţeri marini despre virtuţile şi puterea sfântului Iosif; acest ofiţer de marină, deşi abandonase de multă vreme orice practică religioasă, l-a invocat de îndată pe sfântul Iosif şi chiar în aceeaşi zi a primit de la sfântul Iosif harul convertirii; a mers imediat la episcopul Luquet, şi-a mărturisit păcatele şi şi-a schimbat viaţa.

Un liber cugetător din Torino, Italia, primind un colet poştal, avu curiozitatea să citească ce scria pe hârtia de ambalaj. Era o rugăciune către sfântul Iosif pentru a obţine harul unei morţi bune. Aceste cuvinte pe care abia le înţelegea i-a atins inima. O reciti fără încetare până o memoră. Sfântul Iosif nu a rămas insensibil la acest omagiu; îl inspira să meargă la un preot şi să facă o spovadă bună. Convertit în mod sincer, învăţă repede îndatoririle sale religioase si începu să le pună în practică cu fidelitate.

Biblia ne spune: "Mergeţi la Iosif şi faceţi ce vă va spune el" (Gen 41,55), pentru că Dumnezeu l-a pus stăpân al casei sale şi mai mare peste toate avuţiile sale (cf. Gen 41,37-49; Lc 12,42-44). Iar, noi să răspundem invitaţiei lui Dumnezeu, cu papa Leon al XIII-lea (1810-1903), spunând: "La tine alergăm, o fericite Iosife, în necazul nostru şi plini de încredere cerem ocrotirea ta". Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 20.