Ioan Paul al II-lea în viziunea unui preot diecezan

Interviu cu pr. Felician Tiba realizat de Eugenia Dămătăr

• Din câte ştiu, dumneavoastră aţi făcut licenţa şi teza de doctorat despre papa Ioan Paul al II-lea. Împărtăşiţi-ne câte ceva din legătura spirituală sau chiar şi academică pe care aţi dobândit-o, mai ales în ultimii ani, cu acest mare papă.

Mai întâi aş vrea să vă mulţumesc sincer pentru iniţiativa pe care aţi avut-o de a da curs acestui interviu. Pe undeva, văzând atâtea lucruri frumoase despre papa Ioan Paul al II-lea, dar şi despre papa Ioan al XXIII-lea venite din presa internaţională, mă şi gândeam, pe când şi în dieceza noastră cineva care să ia o astfel de iniţiativă. Iat-o că a venit şi vă mulţumesc!

Da, pot să spun că am avut şansa şi bucuria să-l întâlnesc pe papa Ioan Paul al II-lea, nu în mod direct, să-mi strângă mâna sau să-mi dea măcar o binecuvântare, ci în mod indirect, mai întâi cu ocazia vizitei sale în România, din 7-9 mai 1999, apoi cu ocazia Jubileului tinerilor din anul 2000 la Roma, iar ultima dată, la Castel Gandolfo, în anul 2004, cu ocazia participării la un curs pentru formarea formatorilor din seminare.

Prima întâlnire însă rămâne cea de la Bucureşti, unde, fără a avea neapărat pregătirea necesară, am fost trimis să comentez sfânta Liturghie de la Parcul Izvor la postul de televiziune Antena 1. Pe atunci eram doar diacon, dar a fost o experienţă din care am învăţat ceea ce formatorii noştri ne repetau deseori şi anume, că în viaţa de preot trebuie să fii pregătit pentru orice. Papa m-a cucerit atunci prin modul simplu de a fi. Îmi amintesc că în goana mea după a aduna informaţiile necesare transmisiunii în direct, privirile noastre s-au întâlnit în dreptul porţii Arhiepiscopiei de la Bucureşti. Nu voi putea uita niciodată acea privire!

• Scuzaţi că vă întrerup. E adevărat că Ioan Paul al II-lea "te citea" dintr-o privire aşa cum se aude?

După părerea mea, da, era ca un scaner. Nu pot ascunde că acea privire mi-a "folosit" foarte mult, mai ales pe parcursul preoţiei mele.

A urmat apoi întâlnirea de la Roma, din Piaţa "Sfântul Petru" şi apoi de la Tor Vergata cu cei peste circa două milioane de tineri. Acolo, din mijlocul acestei interminabile mulţimi de tineri am avut impresia că papa nu oboseşte niciodată, că, dincolo de vârstă, el rămâne veşnic tânăr, în ciuda faptului că de partea noastră, a tinerilor prezenţi, ambulanţele cărau într-una tineri la Urgenţe, dată fiind şi căldura de la sfârşitul lunii august, specifică Romei.

Dincolo de aceste întâlniri care au lăsat în sufletul meu o amprentă, pot spune, de neşters, a mai fost cea despre care am amintit, la Castel Gandolfo, în timpul unei audienţe. Aceasta avea să fie ultima, pentru că aşa cum ştim, pe data de 2 aprilie 2005, papa se întorcea în Casa Tatălui.

Am avut bucuria ca, imediat după moarte, dar şi pe parcursul funeraliilor, dincolo de ceea ce ne ofereau televiziunile, să am imagini şi date la zi despre evenimente şi prin intermediul unei surori din Mexic, pe atunci studentă la Roma.

• Între timp a venit anul 2009, când episcopul Petru Gherghel v-a trimis la Roma să studiaţi despre familie. Ce aţi găsit şi la ce vă aşteptaţi, mai ales că mergeaţi la un institut pentru familii, fondat chiar de papa Ioan Paul al II-lea?

În anul 2009, aşa cum aţi spus, la iniţiativa episcopului Petru Gherghel, dată fiind preocuparea mea pentru familie, pe care o arătam prin articolele de la "Pagina familiei", din revista diecezei, "Lumina creştinului", pagină pe care o întreţineam deja din anul 2000, am ajuns la Roma, la Institutul "Ioan Paul al II-lea pentru studii despre Căsătorie şi Familie", din cadrul Universităţii Pontificale din Lateran. Şi pentru că alături de papa Ioan Paul al II-lea este canonizat şi papa Ioan al XXIII-lea, pot spune că prima mea oprire la Roma a fost chiar la Colegiul "Ioan al XXIII-lea", colegiul Universităţii din Lateran, colegiu unde aveam să locuiesc pe toată durata celor patru ani cât am rămas la Roma.

Institutul pentru familii de la Roma a fost fondat de către papa Ioan Paul al II-lea în ziua de 13 mai 1981, chiar în ziua atentatului, alături de Consiliul Pontifical pentru Familii. Este vorba de două instrumente atât de necesare pentru familia atât de des încercată din toate părţile încât, mulţi ani după, cardinalul Ennio Antonelli, preşedintele acestui Consiliu, avea să remarce că actul de naştere al acestor instituţii a trebuit semnat, nu doar cu cerneală, ci şi cu sânge.

• Spuneţi-ne cum aţi trăit cei patru ani la Roma şi cum l-aţi descoperit în studii pe papa Ioan Paul al II-lea.

Sincer să fiu, la început mi-a fost greu: o realitate nouă, o limbă nouă, prieteni noi, într-un cuvânt, un fel de orfan, fără tată, fără mamă, fără ţară, al nimănui! Mulţumesc însă - şi o voi face mereu - părintelui Isidor Iacovici, care m-a cooptat să-i dau o mână de ajutor la comunitatea română, ceea ce m-a ajutat foarte mult şi în ceea ce priveşte studiul despre familie. Între noi fie vorba, ceea ce studiam în timpul săptămânii despre familie, duminica făceam cunoscut românilor noştri, fie la predică, fie în confesional, măsurând astfel veridicitatea celor auzite.

• Cred că pe papa Ioan Paul al II-lea l-aţi descoperit, cum e şi normal, din cărţi, nu-i aşa?

Ca să fiu sincer, da. Prima carte pe care am citit-o la Roma, în cadrul studiilor mele a fost La bottega dell'orefice, pe care am şi tradus-o ulterior, devenind Magazinul bijutierului. M-a fascinat atât de mult această dramă-piesă de teatru, scrisă de papa pe când era cardinal la Cracovia, încât am decis să scriu teza de licenţă din ea, cu titlul: "Experienţa solitudinii în drama Magazinul bijutierului". A urmat apoi teza de doctorat, de data aceasta în magisteriul papei, cu titlul: "Demnitatea muncii din perspectiva magisteriului papei Ioan Paul al II-lea". Ce pot să spun despre această experienţă e că papa m-a fascinat în aşa fel încât, în ciuda dificultăţii scrierii tezei de doctorat, în paralel, m-am decis să traduc în limba română şi catehezele lui despre "Iubirea umană în planul lui Dumnezeu", operă pe care, în treacăt fie vorba, o vom lansa oficial la Iaşi, în ziua de 3 iunie 2014.

• După cum se vede aţi avut şi aveţi o legătură, pot spune, foarte strânsă cu papa Ioan Paul al II-lea. Ce vă place în mod special la el?

Îmi place că mereu a avut o scară ierarhică. Nu a uitat niciodată că prima dată era om, apoi creştin, apoi preot, episcop şi papă. A pus familia mereu pe primul loc al preocupărilor sale şi i-a îndemnat pe toţi preoţii şi episcopii să facă acelaşi lucru. Credea în om, în familie şi în iubire, ca reflex al iubirii lui Dumnezeu. Nu s-a sfiit să-l îmbrăţişeze pe om în toate ipostazele sale, chiar şi cea de păcătos. Şi cred că dacă e să-l imităm în ceva anume, ar trebui să-l imităm mai ales în apropierea sa de om în general. Omul este calea Bisericii, spunea el şi era convins de aceasta în toate mădularele sale.

• Ce credeţi că l-ar bucura în mod deosebit acolo în cer, dacă e să ţinem cont de dieceza noastră?

Cred că în primul rând pastoraţia familiei. El a iubit familia şi vrea să dăm familiei locul care i se cuvine în Biserică. Deja iniţiativele care s-au luat la nivel de dieceză în ultimii ani, cu cei trei ani dedicaţi familiei, cu Zilele familiei, din ultimul timp, cu, de acum, cunoscutele cursuri pentru logodnici de la Traian, sunt tot atâtea momente care l-ar face să fie mândru. Nu trebuie să ignorăm nici celelalte aspecte privitoare la doctrina socială, la formarea viitorilor preoţi, la persoanele consacrate, dar şi la rolul laicilor în Biserică.

• Părinte Felician, vă mulţumesc pentru timpul acordat şi sperăm ca de acum, fiind ridicat la cinstea altarelor ca sfânt, papa Ioan Paul al II-lea, ca şi Ioan al XXIII-lea, să binecuvânteze şi mai mult dieceza noastră cu noi haruri, cu un nou imbold spre iubirea lui Dumnezeu şi a omului, iar dumneavoastră mult curaj în tot ceea ce aţi început ca paroh la Piatra Neamţ, dar şi în calitate de coordonator al Oficiului pentru Familii şi Laici.

Interviu realizat de Eugenia Dămătăr

lecturi: 22.