Reflecţie la duminica a II-a după sfintele Paşti - A

Astăzi întreaga Biserică cântă iubirea milostivă a lui Dumnezeu

Din duminica Paştelui am intrat în ziua cea lungă a învierii, care aici pe pământ va dura an de an, 50 de zile, până în duminica Rusaliilor, iar când vom trece din această lume vom intra în ziua fără de sfârşit a veşniciei, ca să avem timp să descoperim şi să aprofundăm milostivirea Domnului care ni s-a arătat în patima, moartea şi învierea lui Isus din morţi. De acea, pe tot acest parcurs al timpului pascal, zilnic, Biserica ne va descoperi, prin lecturile biblice de la sfânta Liturghie, noi şi noi fapte ale milostivirii divine faţă de noi, ceea ce ne va face să ne uimim şi să cântăm împreună cu întreaga Biserică: "Aceasta este ziua pe care ne-a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa" (cf. Ps 118,24)!

Despre milostivirea lui Dumnezeu, revelată nouă prin Cristos şi Duhul Sfânt, ne vorbesc: rugăciunea Colecta, care îl numeşte pe Dumnezeu: "Tată pururi îndurător"; psalmul responsorial care cântă bunătatea şi veşnica îndurare a lui Dumnezeu; evanghelia zilei, unde Isus milostiv merge în întâmpinarea lui Toma pentru a-l ridica din prăbuşirea sa spirituală şi să-i redea credinţa; neofiţii, botezaţii în noaptea de Paşti, care astăzi îşi dezbracă hainele albe pe care le-au primit în Noaptea de Paşti, pentru a merge acum în lume, ca să cânte şi să mărturisească cu bucurie faptele măreţe ale aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9); tot despre milostivirea lui Dumnezeu, ne vorbeşte şi ziua de duminică, ziua învierii, care a fost instituită de Isus ca noua zi de odihnă şi de sărbătoare, zi în care să se întâlnească cu ucenicii săi, pentru binecuvântare, pentru învăţătură, pentru frângerea pâinii, pentru ridicare şi întărire în credinţă, pentru intimitate şi mângâiere a ucenicilor, dar şi pentru pregătire a bucuriei din duminica veşnică.

Toate aceste motive enumerate mai sus, l-au determinat pe Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005) ca, în anul 2000 - concomitent cu slujba de canonizare a sfintei Faustinei Kowalska (1905-1938), o soră poloneză, chemată de Dumnezeu să fie un apostol al "Milostivirii divine" - să stabilească pentru Biserica Romano-Catolică în întregime ca prima duminică de după Paşte, pe lângă denumirile de "Duminica lui Toma", "Duminica Albă", "Duminica noii odihne", să mai poarte şi numele de "Duminica Divinei Îndurări".

Prin instituirea sărbătorii Iubirii milostive, Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005) a voit să aducă în faţa lumii de astăzi un adevăr de credinţă, pe care nici un om de pe pământ nu trebuie să-l uite sau să-l neglijeze: Dumnezeu, spre convertire, îi iubeşte pe toţi oamenii, drepţi şi păcătoşi, buni şi răi, şi iubirea sa faţă de ei întrece infinit păcătoşenia lor. De aceea, Sfântul Părinte invită pe toţi oamenii să implore îndurarea plină de milostivire a lui Dumnezeu, regretând şi părăsind păcatele lor şi să cânte începând de acum şi până în veşnicie milostivirile Domnului (cf. Ps 91,1-2).

Toate cele patru nume ale duminicii de astăzi au ca numitor comun iubirea milostivă a lui Dumnezeu, primirea şi mărturisirea ei. Să le luăm pe rând.

Mai întâi, să luăm "Duminica lui Toma": Evanghelia de astăzi (cf. In 20,19-31) ni-i prezintă mai întâi pe cei zece apostoli, fără Toma, şi apoi grupul apostolilor, împreună cu Toma, unde Toma primeşte din partea lui Isus invitaţia iubirii sale milostive de a-şi pune mâna în rana coastei lui, pentru a se convinge că el este cu adevărat şi să nu mai fie necredincios, ci credincios (cf. In 20,27).

Apostolul Toma a fost un prăbuşit sufleteşte. Prin mărturia celorlalţi apostoli, el vine la întâlnirea cu Isus; iar Isus, plin de milostivire, îl ajută oferindu-i semnul rănilor care lipsea credinţei sale. După ce Toma şi-a mărturisit credinţa prin nişte cuvinte frumoase: "Domnul meu şi Dumnezeul meu" (In 20,28), Isus îi spune ceva foarte important pentru economia mântuirii: "Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut" (In 20,29). Isus, prin înălţarea sa la cer, avea să inaugureze o altfel de prezenţă, o prezenţă invizibilă ochilor pământeşti, dar la fel de reală; o prezenţă sacramentală, dar la fel de eficace. De aceea, când Dumnezeu ne spune ceva şi noi credem acel ceva, atunci noi îl cinstim, spre fericirea noastră; în schimb, când Dumnezeu ne spune ceva, iar noi punem la îndoială spusele lui, îl necinstim, spre durerea noastră.

Apoi, Isus, prin salutul păcii adus apostolilor şi comunicarea Duhului Sfânt, a voit să-i convingă pe ei, dar şi pe toţi ucenicii lui din toate timpurile şi locurile, că rănile sale pipăite de Toma sunt dovezi garantate că pacea lor cu Dumnezeu a fost realizată prin moartea şi învierea sa (cf. Fap 1,3). De aceea, Isus îl trimite pe Toma şi pe toţi ceilalţi apostoli să vestească tuturor pacea, prin iertarea păcatelor în numele lui (cf. In 20,23). Iar Toma şi ceilalţi apostoli şi ucenici au împlinit cu sfinţenie.

Toma, ca şi ceilalţi apostoli, a înţeles lecţia şi s-a dus misionar în Parţia, Persia şi India, unde a predicat pătimirile, moartea şi învierea lui Cristos; l-a predicat pe Isus, pe care aceşti oameni nu l-au văzut, dar în care, prin mărturia lui convingătoare, au crezut fără să vadă şi, spre mântuirea lor, s-au botezat, au trăit credinţa şi au mărturisit-o. În final, Toma şi-a pecetluit credinţa în Cristos, prin moartea de martir în India.

Prima lectură ni-i prezintă pe primii creştini reuniţi în jurul lui Isus înviat şi glorificat, prezent în cuvântul Scripturii, în Euharistie, şi în adunarea fraţilor. Apostolii predică şi fac minuni; credincioşii predică şi ei, nu numai cu vorbele, ci şi cu viaţa lor, punându-şi bunurile în comun şi luând masa cu bucurie, trăind încă din această viaţă, starea de locatari ai împărăţiei cerurile, unde vor avea în comun toate bunurile lui Dumnezeu şi unde vor sta împreună la ospăţul cel veşnic al împărăţiei cerurilor. Acest fapt îi făcea stimaţi, ascultaţi şi crezuţi de oameni. Iar Domnul, zi de zi, îi făcea să intre în rândurile comunităţii pe cei care erau chemaţi la mântuire (cf. Fap 2,42-47).

Lectura a doua de astăzi (cf. 1Pt 1,3-9) ni-l prezintă pe sfântul Petru împlinind mandatul primit de la Isus, întărind pe fraţii lui în credinţă (cf. Lc 22,32), şi vestindu-le bogăţiile fără seamăn ale iubirii milostive ale lui Dumnezeu şi privilegiile negrăite ale celor ce cred şi duc vestea cea bună mai departe: mântuirea sufletului şi moştenirea sigură a împărăţiei cerurilor. Apoi îi mai asigură, atât pe cei care cred şi mărturisesc, cât şi pe cei care vor veni la credinţă, că încă din viaţa aceasta vor gusta o bucurie nespusă şi strălucită, izvorâtă din speranţa vie pe care o au în Isus Cristos cel înviat din morţi.

Şi mulţi dintre noi ne simţim prăbuşiţi sufleteşte din cauza multor dezamăgiri ale vieţii. Astăzi, Isus doreşte să ştim că el a rămas cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), tocmai pentru a ne ajuta şi pe noi, ca şi pe Toma, ridicându-ne din toate prăbuşirile noastre; căci numai el poate ridica pe cei căzuţi (cf. Ps 146,8); căci numai el poate odihni pe cei trudiţi şi împovăraţi (cf. Mt 11,28). Dar Isus ne dojeneşte şi pe noi pentru multele noastre îndoieli în credinţă, îndoieli din cauza cărora suntem trişti şi neajutoraţi şi ne aminteşte ca şi lui Toma de fericirea celor care cred fără să fi văzut şi de voinţa lui de a-i deveni martori în lumea în care trăim, pentru ca astfel să intrăm în veşnica lui odihnă (cf. Evr 4,11).

Iubirea milostivă a lui Dumnezeu se arată şi în numele de "Duminica albă". În noaptea sfântă de Paşti, catecumenii, prin botezul primit, au devenit "neofiţi", creştini. Atunci, ei au îmbrăcat haine albe, semn al curăţiei şi al intrării lor în numărul celor mântuiţi (cf. Ap 7,9). Duşmanii sufletelor lor îi împinseseră cu putere ca să cadă în prăpastia pierzării, dar Domnul le-a venit în ajutor, salvându-i (cf. Ps 118,13-18). De aceea, ei vor striga de bucurie şi vor cânta iubirea milostivă a lui Dumnezeu care i-a salvat din toate: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne înveselim într-însa" (Ps 118,24).

Începând cu duminica de astăzi, ei vor dezbrăca hainele albe de sărbătoare şi vor merge în lume pentru a fi martori ai acelei iubiri milostive a lui Dumnezeu, care i-a purtat de la sclavie la libertate, de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă (cf. 1Pt 2,9). Acest fapt ne aminteşte şi nouă că, după ce ne-am bucurat cu întreaga Biserică de farmecul sărbătorilor pascale, trebuie să mergem şi noi în lume şi să vestim aceleaşi fapte măreţe şi milostive ale lui Dumnezeu, care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină, vestire fără de care nu vom putea intra în odihna sa.

Aşa cum am spus deja, iubirea milostivă a lui Dumnezeu s-a arătat astăzi şi prin instituirea duminicii. După prima creaţie, Dumnezeu a instituit o zi de odihnă şi sărbătoare (cf. Gen 2,1-3). Dar păcatul a întrerupt această zi odihnă şi de sărbătoare, atât pentru creaturi, cât şi pentru Dumnezeu (cf. In 5,17). Prin învierea sa din morţi, Isus a inaugurat noua zi de odihnă şi de sărbătoare, care începe aici şi se va desăvârşi în veşnicie. Dar să vedem din exemplul lui Isus ce înseamnă această noua zi de odihnă şi de sărbătoare:

Duminica, ziua învierii, este şi prima zi a săptămânii. În această zi, Isus înviat: merge să-i întâlnească pe ai săi spre a le aduce pacea, odihna sufletească şi mântuirea (cf. Lc 24,6); merge pentru a-i instrui şi pentru a lua cina cu ei (cf. Lc 24,27-35); merge pentru a-i ridica pe cei prăbuşiţi din căderile lor şi pentru a le aduce pacea şi siguranţa în suflete (cf. In 20,19-31); merge pentru a le conferi pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor (cf. In 20,22-23). Atâta timp, cât mai sunt oameni prăbuşiţi sufleteşte şi oameni de mântuit, Isus nu se odihneşte încă: merge prin case cu uşile încuiate, călătoreşte lângă oameni descurajaţi, se lasă atins, mănâncă cu ei, îi caută pe la muncile lor, pentru a le ridica poverile păcatului şi pentru a-i pregăti pentru odihna veşnică din împărăţia sa. La fel, i-a trimis să facă şi pe îngerii şi sfinţii din cer, petrec cerul făcând bine pe pământ, până ce şi ultimul ales va ajunge în duminica odihnei veşnice.

Duminica este ziua Iubirii Milostive, în care Isus, îngerii şi sfinţii continuă să facă şi astăzi şi vor continua să facă până la sfârşitul lumii, ceea ce au făcut în timpurile de la început. Dar la această lucrare suntem chemaţi şi noi, creştinii de astăzi. Înainte de a veni la întâlnirea duminicală cu Isus, Toma era un sărman îndoielnic şi pierdut. După ce Toma a venit la adunarea duminicală, ajutat de mărturia celorlalţi apostoli, el a devenit un lăudabil credincios, un mântuit şi un curajos mărturisitor prin cuvinte şi fapte. Înainte de a veni la întâlnirea duminicală cu Isus, un om era mereu trist şi bolnav; după ce a început să vină duminica la întâlnirea cu Isus şi cu fraţii, s-a vindecat şi la trup şi la suflet. Ceea ce este un cărbune aprins scos din vatră, aceea este şi un creştin care lipseşte de la întâlnirea cu Isus şi cu fraţii, din ziua de duminică. De aceea, satana caută ca duminica să-i împiedice pe creştini de a ajunge la întâlnirea cu Isus şi cu fraţii.

Ca să înţelegem bine, duminica este ziua în care ne odihnim de muncile servile; dar duminica este ziua în care ne deprindem cu muncile spirituale, atât pentru mântuirea noastră, cât şi pentru mântuirea altora. Chiar de la început, creştinii au început să se adune duminica în numele lui Isus, pentru a primi mântuirea şi pentru a o duce şi altora, aducând astfel un cult plăcut lui Dumnezeu (cf. Fap 20,7; Fap 2,42; Ap 1,10). De aceea, duminica, creştinii adevăraţi, după întâlnirea cu Isus din cuvântul biblic, din Euharistie, din adunarea duminicală, merg pe la casele bătrânilor, bolnavilor, neputincioşilor şi chiar pe străzi, pentru a le vorbi sau cânta oamenilor despre iubirea milostivă a lui Dumnezeu, arătată nouă prin Cristos şi Duhul Sfânt. Ca o imagine plastică, primii creştini cu o mână ţineau mâna lui Cristos şi cu cealaltă ţineau mâinile fraţilor lor de mântuit.

Dar duminica de astăzi se mai numeşte şi "Duminica Divinei Îndurări", nume dat de sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, pentru a arata îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu, în Cristos şi Duhul Sfânt, nu încetează să se arate şi astăzi tuturor oamenilor, prin cuvântul Scripturii, prin Euharistie, prin sacramentul Reconcilierii şi prin comuniunea fraternă (cf. Fap 2,42).

Sfintei Faustina Kowalska (1905-1938) Isus, i-a descoperit în mai multe revelaţii particulare dorinţa sa ca prima duminică de după Paşti să se cheme Duminica Iubirii milostive, pentru ca oamenii să se înveţe să se încreadă în iubirea sa milostivă şi în acelaşi timp s-o vestească şi altora spre mântuire.

Iată ce povesteşte sfânta Faustina: "Într-o seară, pe când mă aflăm în chilia mea, l-am văzut pe Isus îmbrăcat într-o tunică albă, cu o mâna ridicată pentru a binecuvânta, iar cu cealaltă atingându-şi vesmântul în dreptul pieptului. Din tunică întredeschisă la piept ieşeau două mari raze, una roşie şi una albă. În tăcere, îl fixăm cu privirea pe Domnul, iar sufletul meu era cuprins de teamă, dar şi de o mare bucurie. După un moment, Isus mi-a spus: «Pictează o icoană potrivit cu imaginea în care ţi-am apărut acum; iar pe această imagine să scrii: Isuse, mă încred în Tine. Doresc ca această icoană să fie cinstită mai întâi în capela voastră, apoi în lumea întreagă. Promit că sufletul care va cinsti această icoană nu se va pierde. Îi promit, de asemenea, victoria asupra duşmanilor săi încă de aici, de pe pământ, şi mai ales în ceasul morţii. Atunci, îi voi apăra eu însumi ca pe propria mea slavă»".

Este important de notat că, aşa cum femeile şi apostolii şi-au împlinit mandatul de a fi martori ai învierii lui Isus; tot astfel, urmându-le exemplul, şi sfânta Faustina şi sfântul Ioan Paul al II-lea şi-au împlinit mandatul de a trăi şi predica oamenilor minunăţia iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Sfânta Faustina Kowalska a predicat iubirea milostivă a lui Dumnezeu, mai întâi în mănăstirea ei şi apoi în multe alte locuri. Apoi a căutat şi l-a găsit pe artistul Stefan Rostworowski (n. 1921), pentru a picta Icoana Milostivirii Divine, aşa cum i s-a arătat ei în viziune, unde Isus apare cu raze roşii şi albe care se revarsă din pieptul său asupra lumii întregi şi sub care să scrie mântuitoarele cuvinte voite de însuşi Isus: "Isuse, mă încred în tine!" Papa Ioan Paul al II-lea a împlinit şi el voinţa lui Isus, instituind în prima duminică de după Paştisărbătoarea Iubirii Milostive şi predicând până la moarte iubirea milostivă a lui Dumnezeu, arătată lumii prin Isus, prin Duhul Sfânt, dar şi prin Maria, Maica Domnului.

Mai rămâne ca şi noi, creştinii de astăzi, să ne încredem în iubirea milostivă a lui Dumnezeu şi să devenim apostolii ei în timpul şi lumea în care trăim, asemenea femeilor sfinte, a apostolilor, a primilor creştini, a sfintei Faustina Kowalska, a Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea şi a multor altora.

Iată ce i-a spus într-o zi Isus Faustinei: "Aşa cum în Vechiul Testament, i-am trimis profeţi la poporul meu pentru a-i vesti iubirea mea milostivă; tot aşa astăzi, te trimit pe tine şi pe toţi oamenii, ca să vestiţi lumii întregi iubirea mea milostivă. Spuneţi tuturor oamenilor că nu vreau să-i pedepsesc, dar că doresc să-i vindec şi să-i mântuiesc pe toţi".

Închei cu promisiunea făcută de Isus lumii întregi, prin sfânta Faustina: "Pe sufletele care răspândesc cinstirea milostivirii mele, eu le ocrotesc toată viaţa lor, ca o mamă duioasă pe pruncul său; iar în ceasul morţii, nu voi fi pentru ele un judecător aspru, ci un mântuitor milostiv. În acel ceas de pe urmă, în care sufletul nu mai are nimic în apărarea sa, iubirea mea milostivă îi va fi ajutorul; fericit sufletul care, în timpul vieţii sale, s-a cufundat în izvorul milostivirii şi a împărtăşit-o şi altora, căci judecata nu-l va atinge".

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu
 

lecturi: 18.