Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Vatican: pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap., Prima predică din Postul Mare 2014 (14 martie 2014)

Vineri dimineață, 14 martie, în Capela Redemptoris Mater, predicatorul Casei Pontificale, pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap., a ținut prima predică de Postul mare.

Tema meditațiilor de Postul Mare este următoarea: "Pe umerii uriașilor - Marile adevăruri ale credinței noastre contemplate cu Părinții din Biserica Latină".

Următoarele patru predici de Postul Mare vor avea loc vineri, 21 și 28 martie, și vineri, 4 și 11 aprilie.

* * *

Cu Isus în deșert

Postul Mare începe în fiecare an cu relatarea despre Isus care se retrage în deșert timp de patruzeci de zile. În această meditație introductivă, ținută în lipsa Sfântului Părinte, vrem să încercăm să descoperim ce a făcut Isus în acest timp, care sunt temele prezentate în relatarea evanghelică, pentru a le aplica la viața noastră.

1. "Duhul l-a condus pe Isus în deșert"

Prima temă este cea despre deșert. Isus tocmai a primit, în Iordan, învestitura mesianică pentru a duce vestea cea bună săracilor, pentru a vindeca inimile rănite, pentru a predica împărăția (cf. Lc 4,18 șu). Dar nu se grăbește să facă niciuna dintre aceste lucruri. Dimpotrivă, ascultând de un impuls al Duhului Sfânt, se retrage în deșert unde rămâne patruzeci de zile. Deșertul respectiv este deșertul lui Iuda care se extinde în afara zidurilor Ierusalimului până la Ierihon, în valea Iordanului. Tradiția identifică locul cu așa-numitul Munte al Carantinei care dă spre valea Iordanului.

În istorie au fost cete de bărbați și femei care au ales să-l imite pe acest Isus care se retrage în deșert. În Orient, începând de la sfântul Anton abate, se retrăgeau în deșerturile din Egipt sau din Palestina; în Occident, unde nu existau deșerturi de nisip, se retrăgeau în locuri singuratice, mulți și văi îndepărtate. Însă invitația de a-l urma pe Isus în deșert nu este adresată numai călugărilor și eremiților. În formă diferită, ea este adresată tuturor. Călugării și eremiții au ales un spațiu de deșert, noi trebuie să alegem măcar un timp de deșert.

Postul Mare este ocazia pe care Biserica o oferă tuturor, fără deosebire, pentru a trăi un timp de deșert fără ca pentru asta să fie obligați să părăsească activitățile zilnice. Sfântul Augustin a lansat acest apel din inimă: "Intrați din nou în inima voastră! Unde vreți să mergeți departe de voi? Intrați din nou din vagabondajul vostru care v-a dus în afara drumului; întoarceți-vă la Domnul. El este gata. Mai întâi intră din nou în inima ta, tu care ai devenit străin de tine însuți pentru a vagabonda în afară: nu te cunoști pe tine însuți și îl cauți pe cel care te-a creat! Întoarce-te, întoarce-te la inimă, dezlipește-te de trup... Intră din nou în inima ta: acolo examinează ceea ce probabil percepi din Dumnezeu, pentru că acolo se află imaginea lui Dumnezeu; în interioritatea omului locuiește Cristos"1.

A intra din nouă în propria inimă! Dar ce este și ce reprezintă inima, despre care se vorbește așa de des în Biblie și în limbajul uman? În afara domeniului fiziologiei umane, unde ea nu este decât un organ al trupului foarte vital, inima este locul metafizic cel mai profund al unei persoane; este interiorul fiecărui om, unde fiecare trăiește faptul de a fi persoană, adică subzistența sa în sine, în relație cu Dumnezeu, de la care are origine și în care își află scopul său, în relație cu ceilalți oameni și cu întreaga creație. Și în limbajul obișnuit, inima desemnează partea esențială a unei realități. "A merge la inima unei probleme" înseamnă a merge la partea esențială a ei, de care depinde explicația tuturor celorlalte părți ale problemei.

Inima unei persoane indică astfel locul spiritual, unde unul poate să contemple persoana în realitatea sa cea mai profundă și adevărată, fără văluri și fără a se opri la laturile sale marginale. Cu privire la inimă are loc judecata fiecărei persoane, cu privire la ceea ce poartă înlăuntrul său și care este izvorul bunătății sale sau al răutății sale. A cunoaște inima unei persoane înseamnă a pătrunde în sanctuarul intim al personalității sale, prin care se cunoaște persoana aceea prin ceea ce într-adevăr este și valorează.

A ne întoarce la inimă înseamnă așadar a ne întoarce la ceea ce este mai personal și interior în noi. Din păcate interioritatea este o valoare aflată în criză. Unele motive ale acestei crize sunt vechi și inerente însăși naturii noastre. "Compoziția" noastră, adică faptul că suntem constituiți din trup și spirit, face în așa fel încât suntem ca un plan înclinat, însă înclinat spre exterior, spre vizibil și spre multiplu. Precum universul, după explozia inițială (vestitul Big bang), și noi suntem în fază de expansiune și de îndepărtare de centru. Suntem veșnic "în ieșire", prin cele cinci uși sau ferestre care sunt simțurile noastre.

Sfânta Tereza de Avila a scris o operă intitulată Castelul interior care este cu siguranță unul din roadele cele mai mature ale doctrinei creștine despre interioritate. Dar există, din nefericire, și un "castel exterior" și astăzi constatăm că este posibil să fim închiși și în acest castel. Închiși în afara casei, incapabili să ne întoarcem în ea. Prizonieri ai exteriorității! Câți dintre noi ar trebui să-și însușească amara constatare pe care o făcea Augustin cu privire la viața sa înainte de convertire: "Târziu te-am iubit, frumusețe așa de veche și așa de nou, târziu te-am iubit. Da, pentru că tu erai înlăuntrul meu iar eu eram afară. Acolo te căutam. Lipsit de formă, mă aruncam asupra formelor frumoase ale creaturilor tale. Erai cu mine, iar eu nu eram cu tine. Mă țineau departe de tine creaturile tale, inexistente dacă n-ar fi existat în tine"2.

Ceea ce se face în exterior este expus pericolului aproape inevitabil al ipocriziei. Privirea altor persoane are puterea de a face să devieze intenția noastră, așa cum anumite câmpuri magnetice fac să devieze undele. Acțiunea își pierde autenticitatea sa și recompensa sa. Faptul de părea depășește faptul de a fi. pentru aceasta Isus ne invită să postim și să dăm de pomană în ascuns și să ne rugăm Tatălui "în ascuns" (cf. Mt 6,1-4).

Interioritatea este calea unei vieți autentice. Se vorbește mult astăzi despre autenticitate și se face din ea criteriul de reușită sau de nereușită a vieții. Dar unde este autenticitatea pentru creștin? Când este o persoană cu adevărat ea însăși? Numai când îl primește, ca măsură, pe Dumnezeu. "Se vorbește mult - scrie filozoful Kierkegaard - despre vieți irosite. Dar irosită este numai viața acelui om care nu-și dă seama niciodată, pentru că n-a avut niciodată, în sensul cel mai profund, impresia că există un Dumnezeu și că el, chiar el, eul său, se află în fața acestui Dumnezeu"3.

Despre o întoarcere la interioritate au nevoie mai ales persoanele consacrate în slujba lui Dumnezeu. Într-un discurs ținut superiorilor unui ordin călugăresc contemplativ, Paul al VI-lea a spus: "Astăzi suntem într-o lume care pare să se confrunte cu o febră care se infiltrează până și în sanctuar și în singurătate. Gălăgia și zgomotul au invadat ca toate lucrurile. Persoanele nu mai reușesc să se reculează. Fiind pradă a mii de distrageri, ele irosesc în mod obișnuit energiile lor în spatele diferitelor forme ale culturii moderne. Ziarele, revistele, cărțile invadează intimitatea caselor noastre și a inimilor noastre. Este mai greu decât odinioară să găsim oportunitatea pentru acea reculegere în care sufletul reușește să fie pe deplin ocupat în Dumnezeu".

Dar să încercăm și să vedem ce este de făcut, concret, pentru a regăsi și a păstra obișnuința cu interioritatea. Moise era un om foarte activ. Dar se citește că își construise un cort portabil și la fiecare etapă a exodului instala cortul în afara taberei și în mod obișnuit intra în el pentru a-l consulta pe Domnul. Acolo, Domnul vorbea cu Moise "față în față, așa cum vorbește un om cu altul" (Ex 33,11).

Dar și acest lucru nu se poate face întotdeauna. Nu întotdeauna ne putem retrage într-o capelă sau într-un loc solitar pentru a regăsi contactul cu Dumnezeu. Sfântul Francisc de Assisi sugerează de aceea o altă atitudine mai la îndemână. Trimițându-i pe frații săi pe drumurile din lume, spunea: Noi avem un schit mereu cu noi oriunde mergem și de fiecare dată când vrem putem, ca pustnici, să intrăm în acest schit. "Fratele trup este schitul, iar sufletul este pustnicul care locuiește înăuntru pentru a se ruga lui Dumnezeu și a medita". Este ca și cum am avea un deșert mereu "sub casă" sau mai bine zis "înlăuntrul casei", în care ne putem retrage cu gândul în orice moment, chiar mergând pe drum.

Încheiem această primă parte a meditației noastre ascultând, ca adresat nouă, îndemnul pe care sfântul Anselm de Aosta îl adresează cititorului într-o vestită lucrare a sa: "Hai, muritor slab, fugi pentru scurt timp din ocupațiile tale, lasă un pic gândurile tale tumultuoase. Îndepărtează în acest moment preocupările grave și pune deoparte activitățile tale obositoare. Fii un pic atent la Dumnezeu și odihnește-te în el. Intră în interiorul sufletului tău, exclude totul, în afară de Dumnezeu și de ceea ce te ajută să-l cauți, și, închizând ușa, spune-i lui Dumnezeu: Caut fața ta. Fața ta, Doamne, eu o caut"4.

2. Posturile plăcute lui Dumnezeu

A doua mare temă prezentă în relatarea despre Isus în deșert este postul. "După ce a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți, la sfârșit i s-a făcut foame" (Mt 4,1). Ce înseamnă pentru noi astăzi a imita postul lui Isus? Odată, cu cuvântul post se înțelegea numai limitarea în mâncăruri și în băuturi și abstinența de la carne. Acest post alimentar își păstrează încă validitatea sa și este foarte recomandat, desigur când motivația sa este religioasă și nu numai igienică sau estetică, dar nu mai este singurul și nici cel mai necesar.

Forma mai necesară și semnificativă de post se numește astăzi sobrietate. A ne priva în mod voluntar de comodități mici sau mari, de ceea ce este inutil și uneori chiar dăunător sănătății. Acest post este solidaritate cu sărăcia atâtora. Cine nu-și amintește de cuvintele lui Isaia pe care liturgia ne face să le ascultăm la începutul fiecărui Post Mare?

"Oare nu acesta este postul pe care l-am ales?

Împarte pâinea ta cu cel flămând,

adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost,

când vezi un om gol, îmbracă-l

și nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău" (Is 58,6-7).

Un astfel de post este și contestare a unei mentalități consumiste. Într-o lume, care a făcut din comoditatea superfluă și inutilă unul dintre scopurile propriei activități, a renunța la ceea ce este superfluu, a ști să ne lipsim de ceva, a ne înfrâna de a recurge mereu la soluția cea mai comodă, de la alegea lucrului cel mai ușor, a obiectului cel mai luxos, a trăi, până la urmă, cu sobrietate, este mai eficace decât a ne impune pocăințe artificiale. Este, practic, dreptate față de generațiile care vor urma după generația noastră, care nu trebuie să fie reduse să trăiască din cenușa a ceea ce noi am consumat și am irosit. Sobrietatea are și o valoare ecologică, de respectare a creației.

Mai necesar decât postul de la mâncare este astăzi și postul de la imagini. Trăim într-o civilizație a imaginii; am devenit devoratori de imagini. Prin televiziune, presă, publicitate, lăsăm să intre în fluxuri imagini înlăuntrul nostru. Multe dintre ele sune nesănătoase, vehiculează violență și răutate, nu fac decât să incite cele mai rele instincte pe care le avem înlăuntrul nostru. Sunt confecționate în mod expres pentru a seduce. Dar poate cel mai rău este că dau o idee falsă și ireală despre viață, cu toate consecințele care derivă după aceea în impactul cu realitatea, mai ales pentru tineri. Se pretinde în mod inconștient ca viața să ofere tot ceea ce prezintă publicitatea.

Dacă nu creăm un filtru, o încuietoare, reducem în scurt timp fantezia noastră și sufletul nostru la ladă de gunoi. Imaginile rele nu mor imediat ce au ajuns înlăuntrul nostru, ci fermentează. Se transformă în impulsuri la imitare, condiționează teribil libertatea noastră. Un filozof materialist, Feuerbach, a spus: "Omul este ceea ce mănâncă"; astăzi poate că ar trebui spus: "Omul este ceea ce privește".

Un altul dintre aceste posturi alternative, pe care le putem face în timpul Postului Mare, este cel de la cuvintele rele. Sfântul Paul recomandă: "Să nu iasă din gura voastră nici o vorbă rea, ci ceva bun, spre edificarea necesară, ca să dea har celor ce ascultă" (Ef 4,29).

Cuvinte rele nu sunt numai cuvintele murdare; sunt și cuvintele tăioase, negative, care scot în evidență în mod sistematic partea slabă a fratelui, cuvinte care seamănă discordie și suspiciuni. În viața unei familii sau a unei comunități, aceste cuvinte au puterea de a-l închide pe fiecare în sine însuși, de a congela, creând amărăciune și resentiment. Literalmente "mortifică", adică dau moarte. Sfântul Iacob spunea că limba este plină de venin mortal; cu ea putem să-l binecuvântăm pe Dumnezeu sau să-l blestemăm, să înviem un frate sau să-l ucidem (cf. Iac 3,1-12). Un cuvânt poate să facă mai mult rău decât un pumn.

În Evanghelia lui Matei este prezentat un cuvânt al lui Isus care i-a făcut să tremure pe cititorii Evangheliei din toate timpurile: "Vă spun, așadar, în ziua judecății oamenii vor da cont de orice cuvânt nelalocul lui (argon) pe care l-ar fi spus" (Mt 12,36). Desigur Isus nu intenționează să condamne orice cuvânt nelalocul lui, în sensul de nu "strict necesar". Luat în sens pasiv, termenul folosit în Evanghelie indică un cuvânt lipsit de fundament (a = fără, ergon = operă), deci nefundat, calomnios; luat în sens activ, el înseamnă cuvântul care nu întemeiază nimic, care nu folosește nici pentru destinderea necesară. Sfântul Paul îi recomanda discipolului Timotei: "Ferește-te de vorbăria deșartă căci ea duce tot mai mult la nelegiuire" (2Tim 2,16). O recomandare pe care papa Francisc ne-a repetat-o de mai multe ori.

Cuvântul nelalocul lui (argon) este contrariul cuvântului lui Dumnezeu care este definit, de fapt, prin contrast, energes (1Tes 2,13; Evr 4,12), adică eficace, creativ, plin de energie și folositor la orice. În acest sens, oamenii vor trebui să dea cont în ziua judecății, în primul rând, de cuvântul gol, fără credință și fără ungere, rostit de cel care ar trebui în schimb să rostească cuvintele lui Dumnezeu care sunt "duh și viață", mai ales în momentul în care exercită slujirea Cuvântului. Ne privește deci pe noi slujitorii Cuvântului.

3. Ispitit de Satana

Să trecem la al treilea element al relatării evanghelice asupra căreia vrem să reflectăm: lupta lui Isus împotriva diavolului, ispitirile. Înainte de toate o întrebare: există diavolul? Adică, cuvântul diavol indică într-adevăr vreo realitate personală, înzestrată cu inteligență și voință, sau este pur și simplu un simbol, un mod de a spune pentru a indica suma răului moral din lume, inconștientul colectiv, alienarea colectivă și așa mai departe?

Dovada principală a existenței diavolului în Evanghelii nu este în numeroasele episoade de eliberare a celor posedați, pentru că în interpretarea acestor fapte poate că au influențat credințele antice despre originea anumitor boli. Isus care este ispitit în deșert de diavol, aceasta este dovada. Dovada sunt și atâția sfinți care au luptat în viața lor cu principele întunericului. Ei nu sunt niște "Don Quijote" care au luptat împotriva morilor de vânt. Dimpotrivă, erau oameni foarte concreți și cu psihologie foarte sănătoasă. Sfântul Francisc de Assisi a destăinuit odată unui frate: "Dacă frații ar ști câte și ce încercări primesc eu de la diavoli, n-ar fi unul care n-ar înceapă să plângă pentru mine"5.

Dacă mulți consideră absurd a crede în diavol este pentru că se bazează pe cărți, își petrec viața în biblioteci sau la birou, în timp ce pe diavol nu-l interesează cărțile, ci persoanele, în special, întocmai, sfinții. Ce poate să știe despre satana cel care n-a avut niciodată de-a face cu realitatea satanei, ci numai cu ideea sa, adică cu tradițiile culturale, religioase, etnologice despre satana? Aceștia tratează de obicei această temă cu mare siguranță și superioritate, lichidând totul ca "obscurantism medieval". Dar este o siguranță falsă. Ca acela care s-ar lăuda că nu-i este deloc frică de leu, aducând ca dovadă faptul că l-a văzut de atâtea ori pictat sau în fotografie și nu s-a înspăimântat niciodată.

Este complet normal și coerent ca să nu creadă în diavol cel care nu crede în Dumnezeu. Ar fi chiar tragic dacă unul care nu crede în Dumnezeu ar crede în diavol! Și totuși, dacă ne gândim bine, este ceea ce se întâmplă în societatea noastră. Diavolul, satanismul și alte fenomene legate de el sunt astăzi de mare actualitate. Lumea noastră tehnologică și industrializată este roită de vrăjitori, fantome de oraș, ocultism, spiritism, interpreți de horoscoape, vânzători de bancnote, de amulete, precum și de adevărate secte satanice. Alungat de la ușă, diavolul a intrat din nou pe fereastră. Adică, alungat de credință, a intrat din nou cu superstiția.

Cel mai important lucru pe care credința creștină are să ni-l spună nu este însă că diavolul există, ci că Isus Cristos l-a învins pe diavol. Cristos și diavolul nu sunt pentru creștini două principii egale și contrare, ca în anumite religii dualiste. Isus este unicul Domn; satana nu este cât o creatură "stricată". Dacă îi este acordată putere asupra oamenilor, este pentru ca oamenii să aibă posibilitatea de a face în mod liber o alegere și pentru ca ei "să nu se mândrească" (cf. 2Cor 12,7), crezându-se autosuficienți și fără să aibă nevoie de niciun răscumpărător. "Bătrânul satana este nebun", spune un cântec spiritual negru. "A tras un glonț pentru a distruge sufletul meu, dar a greșit ținta și a distrus în schimb păcatul meu".

Cu Cristos nu trebuie să ne temem de nimic. Nimic și nimeni nu ne poate face rău, dacă noi înșine nu vrem asta. Satana, spunea un antic părinte al Bisericii, după venirea lui Cristos, este ca un câine legat pe miriște: poate să latre și să se zbată cât vrea; dar, dacă nu ne apropiem noi, nu poate să muște. Isus în deșert s-a eliberat de satana pentru a ne elibera de satana!

Evangheliile ne vorbesc despre trei ispitiri: "Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, spune acestor pietre să se prefacă în pâine"; "Dacă ești Fiului lui Dumnezeu, aruncă-te jos"; "Toate acestea ți le voi da, dacă, prosternându-te, mă vei adora". Ele au un scop unic și comun tuturor: să-l abată pe Isus de la misiunea sa, să-l distragă de la scopul pentru care a venit pe pământ; să înlocuiască planul Tatălui cu un plan diferit. La botez, Tatăl îi indicase lui Cristos calea Slujitorului ascultător care mântuiește cu umilința și suferința; satana îi propune o cale de glorie și de triumf, calea pe care toți o așteptau de la Mesia.

Și astăzi tot efortul diavolului este de a-l abate pe om de la scopul pentru care este în lume care este acela de a-l cunoaște, a-l iubi și a-l sluji pe Dumnezeu în această viață pentru a se bucura apoi de el în viața cealaltă. A-l distrage, adică a-l trage într-o altă parte, în altă direcție. Însă satana este și viclean; nu apare personal cu coarne și miros de pucioasă (ar fi prea ușor de recunoscut); se folosește de lucrurile bune ducându-le la exces, absolutizându-le și făcând din ele niște idoli. Banul este un lucru bun, așa cum sunt plăcerea, sexul, mâncarea, băutura. Dar dacă ele devin cel mai important lucru din viață, scopul, și nu niște mijloace, atunci devin distrugătoare pentru suflet și adesea și pentru trup.

Un exemplu deosebit de potrivit cu tema este distracția. Jocul este o dimensiune nobilă a ființei umane; însuși Dumnezeu a poruncit odihna. Răul este a face din joc scopul vieții, a trăi săptămâna ca așteptare a nopții de sâmbătă sau meciului de la stadion duminica, pentru a nu vorbi de alte moduri de petrecere a timpului mult mai puțin nevinovate. În acest caz distracția își schimbă semnul și, în loc să folosească pentru creșterea umană și să aline stresul și oboseala, le mărește.

Un imn liturgic din Postul Mare îndeamnă la folosirea mai sobră, în acest timp a "cuvintelor, mâncărurilor, băuturilor, somnului și distracțiilor". Acesta este un timp pentru a redescoperi pentru ce am venit în lume, de unde venim, încotro mergem, ce rută urmăm. Altminteri ni se poate întâmpla ceea ce i s-a întâmplat Titanicului sau, mai aproape de noi în timp și în spațiu, vasului Costa Concordia.

4. De ce a mers Isus în deșert

Am încercat să scot în evidență învățăturile și exemplele care ne vin de la Isus pentru acest timp al Postului Mare, dar trebuie să spun că am omis până acum să vorbesc despre cel mai important dintre toate. De ce Isus, după botezul său, a mers în deșert? Pentru a fi ispitit de satana? Nu, nici măcar nu se gândea la asta; nimeni nu merge de bunăvoie în căutare de ispite și el însuși ne-a învățat să ne rugăm să nu fim duși în ispită. Ispitirile au fost o inițiativă a diavolului, permisă de Tatăl, pentru gloria Fiului său și ca învățătură pentru noi.

Voi merge în deșert pentru a posti? Și pentru a posti, dar nu îndeosebi pentru asta. Voi merge acolo pentru a mă ruga! Mereu când Isus se retrăgea în locuri pustii era pentru a se ruga Tatălui său. A mers acolo pentru a se sintoniza, ca om, cu voința divină, pentru a aprofunda misiunea pe care glasul Tatălui, la botez, îl făcuse s-o întrevadă: misiunea Slujitorului ascultător chemat să răscumpere lumea cu suferința și umilirea. Așadar a mers acolo pentru a se ruga, pentru a fi în intimitate cu Tatăl său. Și acesta este și scopul principal al Postului Mare. A mers în deșert pentru același motiv pentru care, conform lui Luca, într-o zi, mai târziu, a urcat pe muntele Tabor, adică pentru a se ruga (cf. Lc 9,28).

Nu se merge în deșert numai pentru a părăsi ceva - zgomotul, lumea, ocupațiile - se merge acolo mai ales pentru a găsi ceva, ba mai mult pe Cineva. Nu se merge acolo numai pentru a ne regăsi pe noi înșine, pentru a ne pune în contact cu propriul eu profund, ca în atâtea forme necreștine de meditație. A fi singuri cu noi înșine poate să însemne a ne afla cu cea mai rea companie. Credinciosul merge în deșert, coboară în inima sa, pentru a reînnoda contactul său cu Dumnezeu, pentru că știe că "în omul interior locuiește Adevărul".

Este secretul fericirii și al păcii în această viață. Ce dorește mai mult un îndrăgostit dacă nu să fie singur, în intimitate, cu persoana iubită? Dumnezeu este îndrăgostit de noi și dorește ca noi să ne îndrăgostim de El. Vorbind despre poporul său ca despre o mireasă, Dumnezeu spune: "O voi conduce în deșert și îi voi vorbi la inimă" (Os 2,16). Se știe care este efectul îndrăgostirii: toate lucrurile și toate celelalte persoane rămân în urmă, se situează ca pe fundal. Există o prezență care umple totul și face tot restul "secundar". Nu izolează de ceilalți, ba chiar îi face mai atenți și mai disponibili față de ceilalți, dar ca prin reflexie, prin redundanță de iubire. O, dacă noi bărbați și femei din Biserică am descoperi cât este de aproape de noi, la îndemână, fericirea și pacea pe care le căutăm în această lume!

Isus ne așteaptă în deșert: să nu-l lăsăm singur în tot acest timp.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

_______________

1 Sf. Augustin, In Ioh. Ev., 18, 10 (CCL 36, pag. 186).
2 Sf. Augustin, Confesiuni, X, 27.
3 S. Kierkegaard, La malattia mortale, II, în Opere, a cura di C. Fabro, Firenze, 1972, pag. 663.
4 Sf. Anselm, Proslogion, 1, (Opera omnia, 1, Edinburgh, 1946, pag. 97).
5 Cf. Speculum perfectionis, 99 (FF, 1798).


 

lecturi: 8.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat