Vatican: Sfânta Liturghie pentru parlamentarii italieni

Joi, 27 martie 2014, în bazilica "Sfântul Petru", Sfântul Părinte Francisc a celebrat o Sfântă Liturghie pentru un grup de peste 500 de parlamentari italieni, însoţiţi de E.S. Mons. Lorenzo Leuzzi, rector al bisericii "Sfântul Grigore Nazianzenul" la Montecitorio. Publicăm în continuare omilia pe care papa a rostit-o în cursul celebrării euharistice:

Lecturile pe care Biserica ni le oferă astăzi le putem defini un dialog dintre plângerile lui Dumnezeu şi justificările oamenilor. Dumnezeu, Domnul, se plânge. Se plânge că n-a fost ascultat de-a lungul istoriei. Este mereu acelaşi: "Ascultaţi glasul meu... Eu voi fi Dumnezeul vostru... Vei fi fericit..." - "Dar ei n-au ascultat şi n-au luat aminte, ci au urmat îndemnurile şi pornirile inimii lor rele, au dat înapoi, în loc să meargă înainte" (Ier 7,23-24). Este istoria infidelităţii poporului lui Dumnezeu.

Şi această plângere a lui Dumnezeu vine pentru că a fost o muncă foarte, foarte mare aceea a Domnului pentru a scoate din inima poporului său idolatria, pentru a-l face docil faţă de Cuvântul său. Însă ei mergeau pe acest drum pentru scurt timp şi apoi se întorceau înapoi. Şi aşa timp de secole şi secole, până în momentul în care a venit Isus.

Şi acelaşi lucru s-a întâmplat cu Domnul, cu Isus. Unii spuneau: "Acesta este Fiul lui Dumnezeu, este un mare Profet!"; alţii, cei despre care vorbeşte astăzi Evanghelia, spuneau: "Nu, este un vrăjitor care vindecă prin puterea Satanei". Poporul lui Dumnezeu era singur şi această clasă conducătoare - învăţătorii legii, saduceii, fariseii - era închisă în ideile sale, în pastoraţia sa, în ideologia sa. Şi această clasă este aceea care n-a ascultat Cuvântul Domnului, şi pentru a se justifica spune ceea ce am auzit în Evanghelie: "Acest om, Isus, îi alungă pe diavoli cu puterea lui Belzebul" (Mt 11,15). Este acelaşi lucru cu a spune: "Este un soldat al lui Belzebul sau al Satanei sau din clica Satanei", este acelaşi lucru. Se justifică de faptul că n-au ascultat chemarea Domnului. Nu puteau s-o audă: erau atât, atât de închişi, departe de popor, şi acest lucru este adevărat. Isus priveşte poporul şi se înduioşează, pentru că îl vede ca "oi fără păstori", aşa spune Evanghelia. Şi merge la săraci, merge la bolnavi, merge la toţi, la văduve, la leproşi pentru a-i vindeca. Şi le vorbeşte cu un aşa cuvânt încât provoacă admiraţie în popor: "Dar acesta vorbeşte ca unul care are autoritate!", vorbeşte diferit de această clasă conducătoare care s-a îndepărtat de popor. Şi era numai cu interesul în lucrurile sale: în grupul său, în partidul său, în luptele sale interne. Şi poporul, acolo... Au abandonat turma. Şi aceşti oameni erau păcătoşi? Da. Da, toţi suntem păcătoşi: inima acestor oameni, a acestui mic grup cu timpul s-a împietrit aşa de mult, aşa de mult încât era imposibil să asculte glasul Domnului. Şi ca păcătoşi, au alunecat, au devenit corupţi. Este atât de dificil ca un corupt să reuşească să se întoarcă înapoi. Păcătosul da, pentru că Domnul este milostiv şi ne aşteaptă pe toţi. Însă cel corupt este fixat în lucrurile sale şi aceştia erau corupţi. Şi pentru aceasta se justifică, pentru că Isus, cu simplitatea sa, dar cu forţa sa de Dumnezeu, îi deranja. Şi, pas după pas, ajung să se convingă că trebuiau să-l ucidă pe Isus, şi unul dintre ei a spus: "Este mai bine ca un om să moară pentru popor".

Aceştia au greşit drumul. Au opus rezistenţă mântuirii de iubire a Domnului şi astfel au alunecat de la credinţă, de la o teologie de credinţă la o teologie a datoriei: "Trebuie să faceţi asta, asta, asta...". Şi Isus le spune acel adjectiv atât de urât: "Făţarnicilor! Atâtea greutăţi apăsătoare legaţi pe umerii poporului. Şi voi? Nici măcar cu un deget nu le atingeţi! Făţarnicilor!". Au refuzat iubirea Domnului şi acest refuz a făcut în aşa fel încât ei să fie pe un drum care nu era acela al dialecticii libertăţii pe care o oferea Domnul, ci aceea a logicii necesităţii, unde nu există loc pentru Domnul. În dialectica libertăţii este Domnul cel bun, care ne iubeşte, ne iubeşte mult! În schimb, în logica necesităţii nu este loc pentru Dumnezeu: trebuie să se facă, trebuie să se facă, trebuie să se... Au devenit comportamentali. Oameni cu bune maniere, dar cu obiceiuri rele. Isus îi numeşte, pe ei, "morminte văruite". Aceasta este durerea Domnului, durerea lui Dumnezeu, plângerea lui Dumnezeu.

"Veniţi să-l adorăm pe Domnul pentru că el ne iubeşte". "Întoarceţi-vă la mine cu toată inima" - ne spune - "pentru că sunt milostiv şi îndurător". Aceştia care se justifică nu înţeleg nici milostivirea nici îndurarea. În schimb, acel popor care îl iubea mult pe Isus, avea nevoie de milostivire şi îndurare şi mergea s-o ceară de la Domnul.

Pe acest drum al Postului Mare ne va face bine, nouă tuturor, să ne gândim la această invitaţie a Domnului la iubire, la această dialectică a libertăţii unde este iubirea, şi să ne întrebăm, cu toţii: Dar eu sunt pe acest drum? Sau am pericolul de a mă justifica şi de a merge pe un alt drum?, un drum conjunctural, pentru că nu duce la nicio promisiune. Şi să-l rugăm pe Domnul să ne dea harul de a merge mereu pe acest drum al mântuirii, de a ne deschide la mântuirea care vine numai de la Dumnezeu, de la credinţă, nu de la ceea ce propuneau aceşti "învăţători ai datoriei", care pierduseră credinţa şi susţineau poporul cu această teologie pastorală a datoriei. Să cerem noi acest har: Dă-mi, Doamne, harul de a mă deschide la mântuirea ta. Postul Mare este pentru aceasta. Dumnezeu ne iubeşte pe toţi: ne iubeşte pe toţi! A face un efort pentru a ne deschide: numai asta ne cere. "Deschide-mi uşa. Restul am să fac eu". Să lăsăm ca El să intre în noi, să ne mângâie şi să ne dea mântuirea. Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.