Reflecţie la duminica a VII-a de peste an - A

Iubirea este testul de paternitate a lui Dumnezeu pentru copiii săi

Isus continuă şi astăzi îndreptarea şi desăvârşirea Legii răstălmăcită de oameni. Citind textul evangheliei, m-am gândit că un titlu potrivit ar fi: Iubirea este testul de paternitate a lui Dumnezeu pentru copii săi.

Creştinul, devenit prin botez fiul lui Dumnezeu, fratele lui Isus, templul Duhului Sfânt (cf. 1Cor 3,16), dar şi moştenitorul împărăţiei cerurilor, trebuie să caute şi să trăiască mereu sfinţenia şi desăvârşirea voită de Dumnezeu cel întreit şi unic - Dumnezeu iubire (cf. 1In 4,8.16) - prin împlinirea poruncii iubirii îndreptată de Isus, poruncă care cuprinde şi care împlineşte toată Legea şi toţi profeţii (cf. Mt 22,37-40; Rom 13,8); căci, creştinul nu se poate numi copilul lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să trăiască ca un fiu al satanei (cf. In 8,44; 1In 3,10). Lângă Dumnezeu cel sfânt şi desăvârşit nu poate locui nici un păcătos: "Nimic întinat nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu" (Ap 21,27), căci Dumnezeu este un foc mistuitor care îi arde pe păcătoşi (cf. Evr 12,29). De aici şi chemarea Cuvântului lui Dumnezeu din această duminică: "Fiţi sfinţi, căci eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt" (Lev 19,2). "Fiţi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit" (Mt 5,48).

Dumnezeu cel întreit şi unic este sfânt şi desăvârşit prin excelenţă. El este iubitor da oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate (cf. Ex 34,6). Sfinţenia şi desăvârşirea lui Dumnezeu ne-a fost descoperită nouă prin Cristos, în care satana nu a găsit nimic care să-i aparţină, iar nimeni nu l-a putut acuza vreodată de vreun păcat (cf. In 14,30; In 8,46). Aceasta este o ţintă de atins şi pentru noi, botezaţii, care trebuie să ajungem la starea de om desăvârşit şi la înălţimea staturii lui Cristos (cf. Ef 4,13). Iar acest lucru este posibil, urmându-l pe Isus şi fugind de a da prilej diavolului (cf. Ef 4,27).

Pentru orice creştin care vrea să intre în împărăţia cerurilor, sfinţenia şi desăvârşirea trebuie să devină un mod nou de viaţă. Autorul Scrisorii către evrei ne spune: "Căutaţi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr 12,14); iar sfântul Petru ne spune: "După cum cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: "Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt" (1Pt 1,14-16).

Ascultând de Dumnezeu şi privind la Isus, apostolii au fost primii care au trăit şi predicat această chemare la sfinţenie şi desăvârşire. Astfel, Paul a putut să spună: "Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos" (1Cor 11,1). Iar după apostoli, o mulţime mare de oameni pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile, triburile, popoarele şi limbile, s-au sfinţit prin puterea iubirii şi a sângelui lui Isus (cf. Ap 7,9). Acest fapt l-a făcut pe sfântul Augustin (354-430), să exclame: "Dacă atâţia şi atâtea au putut, eu de ce nu aş putea"? Şi a putut şi el.

Cărturarii şi fariseii, care nu-l iubeau pe Dumnezeu şi nu credeau în Isus, care nu urmau calea iubirii, care nu urmau calea spre cer deschisă de Isus şi care nu-i lăsau nici pe alţii să intre (cf. Mt 23,13), astfel au răstălmăcit Poruncile şi Legile lui Dumnezeu, că s-au întors împreună cu poporul păstorit de ei la Legea Talionului: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte" (Mt 5,38; cf. Ex 21,24; Lev 24,20; Dt 19,21).

Isus îndreaptă şi desăvârşeşte astăzi cea mai importantă poruncă din Lege, Porunca iubirii, care a fost cea mai strâmbată de către cărturari şi farisei. El, spune: "Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ţi cere dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine" (Mt 5,39-42). Deci, nu este suficient numai să nu te răzbuni, după vechea lege a talionului, dar trebuie să adaugi Legea iubirii.

La prima vedere, ceea ce a cerut Isus astăzi tuturor ucenicilor săi pentru mulţi oameni care nu trăiesc ca fii ai lui Dumnezeu şi nici după logica lui pare un lucru greu şi de neînţeles. Când ai pe Dumnezeu de tată, pe Isus de frate, pe Duhul Sfânt de mângâietor şi când ai comorile, bucuriile şi onorurile nemaiauzite ca moştenire (cf. 1Cor 2,9), atunci nu mai contează şi nu te mai interesează când cineva ţi le ia pe cele din lumea trecătoare, care şi aşa constituie şi o povoară pe calea cerului. Aici să ne gândim la mulţimea de sfinţi care au lăsat de bunăvoie toate cele pământeşti, gândindu-se numai la comorile, bucuriile şi onorurile cerului. Când noi ne luptăm şi ne zbatem pentru comorile, bucuriile şi onorurile pământeşti trecătoare, arătăm că le-am refuzat pe cele veşnice.

O veche legendă norvegiană povesteşte despre un om pe nume Haakon, care privea mereu imaginea lui Cristos răstignit. Într-o zi, Haakon s-a gândit să ceară favoarea de a sta în locul lui Isus pe cruce. Isus a fost de acord, dar cu condiţia de a tăcea în faţa a tot ceea se întâmplă şi vede. Într-o zi, Haakon a văzut o nedreptate şi, fără să-i înţeleagă folosul pentru cel nedreptăţit, l-a certat pe făptuitor. Atunci Haakon şi-a pierdut chipul şi locul lui Isus de pe cruce. Fără cuvinte!

Isus însuşi nu s-a împotrivit duşmanilor săi, conduşi de satana, nici când l-au lovit, nici când i-au luat tunica şi cămaşa, nici când l-au ucis (cf. Is 50,5-7). Când aceştia gândeau că i-au făcut cel mai mare rău, de fapt i-au făcut cel mai mare bine, căci l-au ajutat să-şi împlinească misiunea de mântuitor al lumii. Isus nu a rămas de ocara satanei şi a oamenilor răi; odată că i-a folosit la realizarea mântuirii lumii; apoi, prin Slava şi Duhul Tatălui, a fost înviat (Rom 5,6.8.10), înălţat şi glorificat la dreapta Tatălui (cf. Mc 16,19); iar în final, pe diavol şi pe oamenii răi i-a făcut aşternut picioarelor sale (cf. 1Cor 15,25).

Prin porunca iubirii, Dumnezeu cel întreit şi unic face mereu copiilor săi testul de paternitate, ca să vadă dacă îi seamănă sau nu. Iată câteva teste reuşite:

Iosif cel drept şi curat din Vechiul Testament, care nu s-a împotrivit fraţilor săi care i-au spus cuvinte grele şi l-au vândut ca sclav (cf. Gen 37,28), care nu s-a împotrivit femeii lui Putifar care l-a aruncat nevinovat în închisoare (cf. Gen 39,7-20), nu a rămas de ruşine. Despărţirea de familie a însemnat mântuirea familiei sale care murea de foame; iar întemniţarea lui de către femeia lui Putifar a însemnat aşezarea lui pe tronul Egiptului.

Sfântul Ştefan, care nu s-a împotrivit celor care îl ocărau, îl judecau, îl condamnau şi-l ucideau cu pietre, nu a rămas de ruşine. A reuşit convertirea lui Paul, a multor preoţi iudei (cf. Fap 6,7) şi a mai multor potrivnici; iar el a văzut cerurile deschise şi pe Isus în glorie, încă din această viaţă (cf. Fap 7,56).

Sfântul Paul, prigonit, întemniţat şi bătut fără ca să se împotrivească (cf. 2Cor 11,23-33), nu a rămas nici el de ruşine, căci numai în Filipi a câştigat pentru Cristos pe Lidia, pe temnicerul care l-a pus în lanţuri şi pe întreaga lui familie (cf. Fap 16,16-40); apoi să nu uităm ce câştig de suflete a avut în Orient, Asia şi Europa. Cât despre el, s-a desăvârşit în Cristos şi a primit coroana învingătorului (cf. 2Tim 4,7-8).

Apoi, cărturarii şi fariseii au ciuntit legea dragostei, că au coborât-o sub trăirea păgânilor, căci nu-şi mai ajutau nici măcar părinţii ajunşi la neputinţă (cf. Ex 20,12), inventând diabolicul "Corban", adică "închinat Domnului şi nu pot să-ţi dau" (cf. Mc 7,11-13). Iar dacă au ajuns să-şi excludă până şi părinţii de la iubirea lor, ce să mai vorbim atunci de străini şi păgâni. Isus vine şi îndreaptă şi această anomalie strecurată abuziv în Lege, spunând că nu numai familiarilor să nu le întorci spatele la nevoi, dar nimănui: "Oricărui îţi cere dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine" (Mt 5,42).

Se spune că, odată, un eremit, mergând să-şi vândă coşurile, a găsit pe drum o perlă de mare preţ. Un om lacom a văzut aceasta şi i-a cerut călugărului să-i dea lui perla aceea. Călugărul i-a dat-o cu bucurie. Omul, primind perla de la eremit, a început să se gândească: "Ce siguranţă aşa mare are acesta, că mi-a putut da mie perla aceasta? Mă voi duce să vorbesc cu el". Întâlnindu-l pe călugăr, omul i-a spus: "Ia-ţi perla înapoi. Eu vreau să mi-l dai pe acela care ţi-a dat puterea să-mi dai fără rezervă perla!" "Acela care mi-a dat puterea să-ţi dau perla se numeşte Cristos", i-a spus eremitul. "Dă-mi-l, căci pe el îl caută inima mea!" Eremitul l-a condus pe om la Cristos şi, din acea clipă, omul i s-a alăturat în slujirea lui Cristos şi a semenilor. Iată aici înţelesul cuvintelor lui Isus: "Oricui îţi cere, dă-i". Făcând aşa, putem câştiga multe suflete pentru cer.

Noi suntem copiii generosului Dumnezeu întreit şi unic, care ne-a dat tot ceea ce avem şi suntem (cf. Gen 1,26.28; Ps 8,6). De aceea, Paul ne întreabă: "Ce ai omule ce nu ai primit" (1Cor 4,7)? Apoi, odată cu Isus, Dumnezeu ne-a dat toate bunurile de pe pământ şi din cer (cf. Rom 8,32). De aceea creştinul, ca şi tatăl său, Dumnezeu, trebuie să fie iubitor cu toţi: buni şi răi, drepţi şi nedrepţi (cf. Mt 5,45-47). Aşa cum îngerii şi sfinţii golesc visteriile lui Dumnezeu, aducându-ne ajutoare din cer, tot astfel şi noi, creştinii, trebuie să golim visteriile lui Dumnezeu, aflate în administraţia noastră, în mâinile fraţilor noştri aflaţi în dificultate, după exemplul lor şi al administratorului "necredincios" din evanghelie (cf. Lc 16,1-12), căci pentru asta ne-au fost date. Şi în acest punct al Legii iubirii, Dumnezeu ne face testul de paternitate.

Tare multe suflete s-au câştigat pentru cer prin dărnicie. Să ne gândim numai la timpurile apostolice, când creştinii îşi puneau bunurile la dispoziţia Bisericii, câţi păgâni veneau la credinţă (cf. Fap 4,32-37).

Tertulian, un creştin de la începutul creştinismului, ne spune că păgânii, văzând iubirea dintre creştini, care trăiau toţii ca fraţii, se făceau creştini cu miile. Şi astăzi Bisericile care practică întrajutorarea cresc. De aceea Paul spune: "Nimeni să nu-şi pună încrederea în oameni, toate vă aparţin: şi Paul, şi Apolo, şi Petru, şi lumea, şi viaţa, şi moartea, şi prezentul, şi viitorul: toate sunt ale voastre; voi însă sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu" (cf. 1Cor 3,21-23).

Pe lângă câştigarea de suflete pentru cer, pe care o fac cei generoşi - chiar şi după moartea lor (cf. Mc 14,9) - astăzi suntem chemaţi să ne gândim şi la câştigurile lor pământeşti, alături de cele veşnice.

Astfel: Rahab din Ierihon, pentru că a găzduit, hrănit şi ocrotit cercetaşii lui Israel, a fost cruţată de moarte şi sărăcie împreună cu toată familia ei, a intrat în poporul ales şi în genealogia mântuiţilor lui Isus (cf. Ios 2,6; 17,22-25; Iac 2,5; Mt 1,5). Văduva din Sarepta care a împărţit pumnul ei de făină cu Ilie a fost scăpată de griji pe tot timpul secetei de 3 ani şi 6 luni şi a primit şi mântuirea (cf. 1Rg 17,10-16); sutaşului din evanghelie, pentru faptul că i-a ajutat pe iudei să-şi construiască o sinagogă şi pentru faptul că a fost darnic cu poporul sărac, Isus i-a îndepărtat boala de la casa lui şi i-a dat mântuirea (cf. Lc 7,1-10); sutaşul Coneliu, un ofiţer păgân din armata romană, pentru că făcea milostenii cu cei săraci a primit de la Isus darul credinţei şi al mântuirii (cf. Fap 10,1-48). Apoi amintim pe Tabita din Iope (cf. Fap 9,36-42) etc.

Tare mult au pierdut şi pierd cei zgârciţi, care aproape toţi au trăit şi au murit nebuni, dar şi subit. Iată câteva exemple: Nabal, soţul înţeleptei Abigail, care a ajuns soţia lui David (cf. 1Sam 25,1-39); bogatul căruia i-a rodit ţarina şi nu s-a gândit decât la el (cf. Lc 12,16-21); bogatul care trăia numai în chefuri şi beţii şi nu-i păsa de săracul Lazăr, când a murit în somn şi a ajuns în iad (cf. Lc 16,19-26).

Dumnezeu poruncise încă din Vechiul Testament iubirea aproapelui şi iubirea duşmanilor: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev 19,18). "Să nu urăşti pe edomit, căci este fratele tău; să nu urăşti pe egiptean, căci ai fost străin în ţara lui" (cf. Dt 23,7; Ex 22,21; Ex 23,9; Lev 19,34; Dt 10,19). Cărturarii şi fariseii au făcut şi aici tăieri şi adăugiri nepermise. Au scos de la iubirea aproapelui: "ca pe tine însuţi"; şi au înlocuit voit: "să nu urăşti pe duşmanul tău" cu "să urăşti pe duşmanul tău" (cf. Mt 5,43). Isus a îndreptat aceste abuzuri, aducând Legea la starea de la început. De aceea a spus: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci el face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,44-45).

Chiar din Vechiul Testament, "iubirea" este singura formă de "ură şi răzbunare" permisă contra duşmanilor noştri, singurul mod permis de a strânge cărbuni aprinşi pe capul duşmanilor (cf. Prov 25,21-22; Rom 12,20). Deşi iubirea grămădeşte cărbuni aprinşi pe capul duşmanilor, ea nu le face nici un rău (cf. Rom 13,10), iar pe noi nu ne separă de Dumnezeu şi nici de ei. Din contra, iubirea le aduce duşmanilor noştri mântuirea, iar nouă apropierea de Dumnezeu şi de ei. Iubindu-ne duşmanii, ne arătăm a fi cu adevărat copiii lui Dumnezeu, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (cf. Mt 5,45). Aşa cum prin iubirea sa faţă de toţi oamenii, "buni şi răi, drepţi şi nedrepţi", Dumnezeu îi aduce şi astăzi pe aceştia la iubirea sa, tot astfel iubirea noastră faţă de "buni şi răi, drepţi şi nedrepţi" trebuie să fie singura cale de a-i schimba.

Dar modul cel mai clar prin care Dumnezeu şi-a arătat dragostea faţă de toţi oamenii, "buni şi răi, drepţi şi nedrepţi", a fost jertfa lui Isus de pe cruce; această jertfă a lui Isus de pe cruce l-a făcut pe sfântul Ioan să exclame: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Iar din rândul duşmanilor săi făceam parte şi noi: "Căci, pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi; pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi; pe când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului său" (Rom 5,6.8.10). Ba mai mult, Isus "când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi când era chinuit, nu ameninţa" (1Pt 2,23); iar când a fost pus pe cruce, s-a rugat pentru cei care-l răstigneau: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!" (Lc 23,34). Şi care a fost rezultatul? Mântuirea lumii! Iar pe Isus "Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult şi i-a dat numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în numele lui, să se plece orice genunchi" (Fil 2,9-11).

Apostolii şi primii creştini au iubit pe duşmanii lor după învăţătura şi exemplul lui Isus, le-au făcut bine şi le-au predicat evanghelia. Iar când aceştia îi prigoneau şi îi ucideau, ei se rugau lui Dumnezeu ca să ne le socotească lor păcatul acesta şi să-i mântuiască (cf. Fap 7,60). Şi mulţi oameni s-au convertit atunci şi se convertesc şi astăzi aflând de purtarea lor. Iată un alt test de paternitate din partea lui Dumnezeu.

Sfânta Maria Goretti (1890-1902), iertând pe ucigaşul ei, Alexandru Serenelli, l-a condus pe acesta la Isus, la convertire şi la mântuire; şi mai conduce încă pe mulţi alţii. Iar ea şi-a mântuit sufletul.

Fericitul Miguel Pro (1891-1927) a fost un preot iezuit din Mexic, omorât pentru credinţă. Odată, fiind urmărit de un poliţist pe bicicletă, pentru a-l duce la închisoare, acesta, în goana lui, cade şi se loveşte grav. Părintele Miguel Pro se opreşte, îl urcă într-o maşină, plăteşte şoferului şi-l trimite la spital. Cucerit de dragostea preotului, poliţistul s-a convertit şi, împreună cu el, şi mulţi alţii.

La un birou parohial a venit odată un domn foarte alarmat din cauza unui duşman care nu-l mai lăsa în pace. I-a povestit preotului cum a făcut tot ce ştia el pentru a scăpa de el, dar în zadar. La urmă, preotul l-a întrebat: Dar cu cărbuni aprinşi, ai încercat? A fost nevastă-mea la o babă şi i-a aprins şi i-a stins nişte cărbuni. Atunci preotul i-a explicat ce fel de cărbuni trebuie să-i aprindă pe cap: "dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui" (Rom 12,20). Aşa ceva nu am încercat! Deşi i-a venit greu să accepte ideea, a făcut totuşi ceea ce i-a spus preotul, iar vrăjmăşia s-a stins ca prin minune.

Psalmul responsorial ne spune că: "Îndurător şi milostiv este Domnul" (Ps 102,8), pentru ca noi să nu uităm că, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, trebuie să fim şi noi iubitori, milostivi şi îndurători.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.