Mesajul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la Adunarea Generală a Academiei Pontificale pentru Viaţă

Către veneratul Frate

Mons. Carrasco De Paula,
preşedinte al Academiei Pontificale pentru Viaţă

Trimit salutul meu cordial Dumneavoastră, Domnilor Cardinali şi tuturor participanţilor la Adunarea Generală a Academiei Pontificale pentru Viaţă, la a douăzecea aniversare a instituirii sale. Cu această ocazie gândul nostru recunoscător se îndreaptă către fericitul Ioan Paul al II-lea, care a instituit această Academie, precum şi preşedinţilor care i-au promovat activitatea şi tuturor celor care, în orice parte a lumii, colaborează la misiunea sa. Misiunea specifică a Academiei, exprimată în motu proprio Vitae mysterium, este de "a studia, a informa şi a forma cu privire la principalele probleme de biomedicină şi de drept, referitoare la promovarea şi la apărarea vieţii, mai ales în raportul direct pe care ele îl au cu morala creştină şi cu directivele Magisteriului Bisericii" (nr. 4). În acest mod voi vă propuneţi să faceţi cunoscut oamenilor de bunăvoinţă că ştiinţa şi tehnica, puse în slujba persoanei umane şi a drepturilor sale fundamentale, contribuie la binele integral al persoanei.

Lucrările pe care le desfăşuraţi în aceste zile au ca temă: "Îmbătrânirea şi neputinţa". Este o temă de mare actualitate, care este foarte îndrăgită de Biserică. De fapt, în societăţile noastre se întâlneşte dominarea tiranică a unei logici economice care exclude şi uneori ucide, şi foarte mulţi sunt victime ale ei, pornind de la bătrânii noştri. "Am demarat cultura «rebutului» care chiar este promovată. Nu mai este vorba pur şi simplu de fenomenul exploatării şi al asupririi, ci de ceva nou: cu excluderea este lovită, în rădăcina sa, apartenenţa la societatea în care se trăieşte, din moment ce în ea nu se stă în drojdia societăţii, în periferie, sau fără putere, ci se stă în afară. Cei excluşi nu sunt «exploataţi» ci gunoaie, «resturi»" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 53). Situaţia socio-demografică a îmbătrânirii ne revelează clar această excludere a persoanei bătrâne, în special dacă este bolnavă, neputincioasă, sau pentru orice motiv vulnerabilă. De fapt, se uită prea des că relaţiile dintre oameni sunt mereu relaţii de dependenţă reciprocă, ce se manifestă cu grade diferite în timpul vieţii unei persoane şi se evidenţiază mai mult în situaţiile de bătrâneţe, de boală, de neputinţă, de suferinţă în general. Şi asta cere ca în raporturile interpersonale ca şi în cele comunitare să se ofere ajutorul necesar, pentru a încerca să se răspundă la necesitatea pe care persoana o prezintă în acel moment.

La baza discriminărilor şi excluderilor este însă o problemă antropologică: cât valorează omul şi pe ce anume se bazează această valoare a sa. Sănătatea este desigur o valoare importantă, dar nu determină valoarea persoanei. În afară de asta, sănătatea nu este în sine garanţie de fericire: de fapt, aceasta poate să existe şi în prezenţa unei sănătăţi precare. Plinătatea la care tinde orice viaţă umană nu este în contradicţie cu o condiţie de boală şi de suferinţă. De aceea, lipsa sănătăţii şi neputinţa nu sunt niciodată un motiv bun pentru a exclude sau, mai rău, pentru a elimina o persoană; şi cea mai gravă privare pe care persoanele bătrâne o îndură nu este slăbirea organismului şi neputinţa care poate să urmeze, ci abandonarea, excluderea, privarea de iubire.

Maestră de primire şi solidaritate este, în schimb, familia: în sânul familiei educaţia se inspiră în manieră substanţială din relaţiile de solidaritate; în familie se poate învăţa că pierderea sănătăţii nu este un motiv pentru a discrimina unele vieţi umane; familia învaţă să nu se cadă în individualism şi să se echilibreze eu-l cu noi. Acolo "îngrijirea" devine un fundament al existenţei umane şi o atitudine morală care trebuie promovată, prin valorile angajării şi solidarităţii. Mărturia familiei devine crucială în faţa întregii societăţi în reconfirmarea importanţei persoanei bătrâne ca subiect dintr-o comunitate, care are o misiune a sa de îndeplinit, şi numai aparent primeşte fără să ofere nimic. "Ori de câte ori încercăm să citim în realitatea actuală semnele timpurilor, este oportun să-i ascultăm pe tineri şi pe bătrâni. Ambii sunt speranţa popoarelor. Bătrânii aduc amintirea şi înţelepciunea experienţei, care invită să nu se repete în mod nesăbuit greşelile din trecut" (ibid., 108).

O societate este cu adevărat primitoare faţă de viaţă atunci când recunoaşte că ea este preţioasă şi la bătrâneţe, în neputinţă, în boala gravă şi chiar când se stinge; când învaţă că vocaţia la realizarea umană nu exclude suferinţa, ba chiar învaţă să se vadă în persoana bolnavă şi suferindă un dar pentru întreaga comunitate, o prezenţă care cheamă la solidaritate şi la responsabilitate. Aceasta este Evanghelia vieţii pe care, prin competenţa voastră ştiinţifică şi profesională şi susţinuţi de har, sunteţi chemaţi s-o răspândiţi.

Dragi prieteni, binecuvântez munca Academiei pentru Viaţă, adesea obositoare pentru că cere să se meargă împotriva curentului, mereu preţioasă pentru că este atentă să conjuge rigoarea ştiinţifică şi respectul faţă de persoana umană. Asta am putut să constat cunoscând activităţile voastre şi publicaţiile voastre; şi tot acest spirit vă doresc să-l păstraţi în viitorul slujirii voastre aduse Bisericii şi întregii familii umane. Domnul să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă ocrotească mereu.

Din Vatican, 19 februarie 2014

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.