Vatican: Audienţa generală de miercuri, 12 februarie 2014

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În ultima cateheză am scos în evidenţă cum Euharistia ne introduce în comuniunea reală cu Isus şi cu misterul său. Acum putem să ne punem câteva întrebări cu privire la raportul dintre Euharistia pe care o celebrăm şi viaţa noastră, ca Biserică şi ca fiecare creştin. Cum trăim Euharistia? Când mergem duminica la Liturghie, cum o trăim? Este numai un moment de sărbătoare, este o tradiţie consolidată, este o ocazie pentru a ne întâlni sau pentru a ne simţi în ordine, sau este ceva mai mult?

Există semnale foarte concrete pentru a înţelege cum trăim toate acestea, cum trăim Euharistia; semnale care ne spun dacă noi trăim bine Euharistia sau nu o trăim atât de bine. Primul indiciu este modul de a-i privi şi de a-i considera pe alţii. În Euharistie, Cristos realizează mereu din nou dăruirea de sine pe care a făcut-o pe cruce. Toată viaţa sa este un act de totală împărtăşire de sine din iubire; de aceea lui îi plăcea să stea cu discipolii şi cu persoanele pe care avea ocazia să le cunoască. Asta însemna pentru el să împărtăşească dorinţele sale, problemele sale, ceea ce agita sufletul lor şi viaţa lor. Ori noi, când participăm la Sfânta Liturghie, ne întâlnim cu bărbaţi şi femei de orice tip: tineri, bătrâni, copii; săraci şi avuţi; originari ai locului şi străini; însoţiţi de rude şi singuri... Însă Euharistia pe care o celebrez mă face să-i simt pe toţi cu adevărat ca fraţi şi surori? Face să crească în mine capacitatea de a mă bucura cu acela care se bucură şi de a plânge cu acela care plânge? Mă determină să merg spre cei săraci, spre cei bolnavi, spre cei marginalizaţi? Mă ajută să recunosc în ei faţa lui Isus? Noi toţi mergem la Liturghie pentru că îl iubim pe Isus şi vrem să împărtăşim, în Euharistie, pătimirea sa şi învierea sa. Dar îi iubim, aşa cum vrea Isus, pe acei fraţi şi pe acele surori mai nevoiaşi? De exemplu, la Roma în aceste zile am văzut atâtea greutăţi sociale fie datorită ploii, care a făcut atâtea daune în cartiere întregi, fie datorită lipsei de muncă, consecinţă a crizei economice în toată lumea. Mă întreb, şi fiecare dintre noi să se întrebe: Eu care merg la Liturghie, cum trăiesc acest lucru? Mă preocup să ajut, să mă apropii, să mă rog pentru cei care au această problemă? Sau sunt un pic indiferent? Sau poate că mă preocup să bârfesc: Ai văzut cum este îmbrăcată aceea, sau cum este îmbrăcat acela? Uneori se face asta, după Liturghie, şi nu trebuie să se facă! Trebuie să ne preocupăm de fraţii noştri şi de surorile noastre care au nevoie din cauza unei boli, a unei probleme. Astăzi, ne va face bine să ne gândim la aceşti fraţi şi surori ai noştri care au aceste probleme aici la Roma: probleme datorită tragediei provocate de ploaie şi probleme sociale şi de muncă. Să-i cerem lui Isus, pe care-l primim în Euharistie, ca să ne ajute ca să-i ajutăm.

Un al doilea indiciu, foarte important, este harul de a ne simţi iertaţi şi gata să iertăm. Uneori cineva întreabă: "De ce ar trebui să meargă la biserică, dat fiind faptul că acela care participă în mod obişnuit la Sfânta Liturghie este păcătos aşa cum sunt ceilalţi?". De câte ori am auzit asta! În realitate, cel care celebrează Euharistia nu face asta pentru că se consideră sau vrea să apară mai bun decât ceilalţi, ci tocmai pentru că recunoaşte că are mereu nevoie să fie primit şi regenerat de milostivirea lui Dumnezeu, făcută trup în Isus Cristos. Dacă fiecare dintre noi nu simte că are nevoie de milostivirea lui Dumnezeu, nu se simte păcătos, este mai bine să nu meargă la Liturghie! Noi mergem la Liturghie pentru că suntem păcătoşi şi vrem să primim iertarea lui Dumnezeu, să participăm la răscumpărarea lui Isus, la iertarea sa. Acel "mărturisesc" pe care îl spunem la început nu este un "pro forma", este un adevărat act de pocăinţă! Eu sunt păcătos şi mărturisesc asta, aşa începe Liturghia! Nu trebuie să uităm niciodată că ultima cină a lui Isus a avut loc "în noaptea în care era trădat" (1Cor 11,23). În acea pâine şi în acel vin pe care le oferim şi în jurul cărora ne adunăm se reînnoieşte de fiecare dată darul trupului şi sângelui lui Cristos pentru iertarea păcatelor noastre. Trebuie să mergem la Liturghie cu umilinţă, ca păcătoşi şi Domnul ne reconciliază.

Un ultim indiciu preţios ne este oferit de raportul dintre celebrarea euharistică şi viaţa comunităţilor noastre creştine. Trebuie să ţinem cont mereu că Euharistia nu este ceva ce facem noi; nu este o comemorare a noastră a ceea ce Isus a spus şi a făcut. Nu. Este chiar o acţiune a lui Cristos! Cristos este cel care acţionează acolo, care este pe altar. Este un dar al lui Cristos, care se face prezent şi ne adună în jurul său, pentru a ne hrăni din cuvântul său şi cu viaţa sa. Asta înseamnă că misiunea şi însăşi identitatea Bisericii provin de aici, din Euharistie, şi acolo iau mereu formă. O celebrare poate să rezulte şi impecabilă din punct de vedere exterior, foarte frumoasă, dar dacă nu ne conduce la întâlnirea cu Isus Cristos, riscă să nu aducă nici o hrană pentru inima noastră şi pentru viaţa noastră. În schimb, prin Euharistie, Cristos vrea să intre în existenţa noastră şi s-o impregneze cu harul său, aşa încât în fiecare comunitate creştină să fie coerenţă între liturgie şi viaţă.

Inima se umple de încredere şi de speranţă gândindu-ne la cuvintele lui Isus prezentate în Evanghelie: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi" (In 6,54). Să trăim Euharistia cu spirit de credinţă, de rugăciune, de iertare, de pocăinţă, de bucurie comunitară, de preocupare faţă de cei nevoiaşi şi faţă de nevoile atâtor fraţi şi surori, având certitudinea că Domnul va împlini ceea ce a promis: viaţa veşnică. Aşa să fie!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.