Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2014

S-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia sa (cf. 2Cor 8,9)

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu ocazia Postului Mare vă ofer câteva reflecţii, ca să poată fi de folos pentru drumul personal şi comunitar de convertire. Mă inspir din expresia sfântului Paul: "Căci voi cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Cristos, care, pentru voi, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi" (2Cor 8,9). Apostolul se adresează creştinilor din Corint pentru a-i încuraja să fie generoşi în a-i ajuta pe credincioşii din Ierusalim care se află în necesitate. Ce ne spun nouă, creştinilor de astăzi, aceste cuvinte ale sfântului Paul? Ce ne spune nou invitaţia la sărăcie, la o viaţă săracă în sens evanghelic?

Harul lui Cristos

Înainte de toate ne spun care este stilul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se revelează cu mijloacele puterii şi bogăţiei lumii, ci cu acelea ale slăbiciunii şi sărăciei: "Deşi era bogat, s-a făcut sărac...". Cristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, egal în putere şi glorie cu Tatăl, s-a făcut sărac; a coborât în mijlocul nostru, s-a apropiat de fiecare dintre noi; s-a despuiat, s-a "golit", pentru a se face în toate asemenea nouă (cf. Fil 2,7; Evr 4,15). Este un mare mister întruparea lui Dumnezeu! Însă motivul pentru toate acestea este iubirea divină, o iubire care este har, generozitate, dorinţă de apropiere, şi nu ezită să se dăruiască şi să se jertfească pentru creaturile iubite. Caritatea, iubirea înseamnă a împărtăşi în toate soarta celui iubit. Iubirea ne face asemănători, creează egalitate, dărâmă zidurile şi distanţele. Şi Dumnezeu a făcut asta cu noi. De fapt, Isus "a lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minte omenească, a voit cu voinţă omenească, a iubit cu inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, în afară de păcat" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 22).

Scopul lui Isus de a se face sărac nu este sărăcia în ea însăşi, ci - spune sfântul Paul - "...pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi". Nu este vorba de un joc de cuvinte, de o expresie cu efect! Este în schimb o sinteză a logicii lui Dumnezeu, logica iubirii, logica întrupării şi a crucii. Dumnezeu n-a făcut să cadă peste noi mântuirea de sus, ca pomana celui care dă o parte din ceea ce-i prisoseşte cu pietism filantropic. Nu aceasta este iubirea lui Cristos! Atunci când Isus coboară în apele Iordanului şi este botezat de Ioan Botezătorul, nu face asta pentru că are nevoie de pocăinţă, de convertire; face asta pentru a sta în mijlocul oamenilor, care au nevoie de iertare, în mijlocul nostru al păcătoşilor, şi pentru a lua asupra sa greutatea păcatelor noastre. Aceasta este calea pe care a ales-o pentru a ne consola, a ne mântui, a ne elibera de mizeria noastră. Ne uimeşte că apostolul spune că nu am fost eliberaţi prin intermediul bogăţiei lui Cristos, ci prin intermediul sărăciei sale. Şi totuşi sfântul Paul cunoaşte bine "inefabila bogăţie a lui Cristos" (Ef 3,8), "moştenitor al tuturor lucrurilor" (Evr 1,2).

Aşadar, ce este această sărăcie cu care Isus ne eliberează şi ne face bogaţi? Este tocmai modul său de a ne iubi, faptul de a deveni aproapele nostru asemenea samariteanului milostiv care se apropie de acel om lăsat pe jumătate mort pe marginea drumului (cf. Lc 10,25 şu). Ceea ce dă adevărată libertate, adevărată mântuire şi adevărată fericire este iubirea sa de compasiune, de duioşie şi de împărtăşire. Sărăcia lui Cristos care ne îmbogăţeşte este faptul de a deveni trup, faptul de a lua asupra sa slăbiciunile noastre, păcatele noastre, comunicându-ne milostivirea infinită a lui Dumnezeu. Sărăcia lui Cristos este cea mai mare bogăţie: Isus este bogat în încrederea sa nemărginită în Dumnezeu Tatăl, în încredinţarea în orice moment Lui, căutând mereu şi numai voinţa sa şi gloria sa. Este bogat aşa cum este un copil care se simte iubit şi îi iubeşte pe părinţii săi şi nu se îndoieşte o clipă de iubirea lor şi de duioşia lor. Bogăţia lui Isus este faptul de a fi Fiul, unica sa relaţie cu Tatăl este prerogativa suverană a acestui Mesia sărac. Atunci când Isus ne invită să luăm asupra noastră "jugul său plăcut", ne invită să ne îmbogăţim din această "sărăcie bogată" a sa şi "bogăţie săracă", să împărtăşim cu el Duhul său filial şi fratern, să devenim fii în Fiul, fraţi în fratele primul născut (cf. Rom 8,29).

S-a spus că singura tristeţe adevărată este aceea de a nu fi sfinţi (L. Bloy); am putea spune şi că există o singură mizerie adevărată: aceea de a nu trăi ca fii ai lui Dumnezeu şi ca fraţi ai lui Cristos.

Mărturia noastră

Am putea crede că această "cale" a sărăciei a fost cea a lui Isus, în timp ce noi, care venim după el, putem să mântuim lumea cu mijloace umane adecvate. Nu este aşa. În fiecare epocă şi în fiecare loc, Dumnezeu continuă să-i mântuiască pe oameni şi lumea prin sărăcia lui Cristos, care se face sărac în sacramente, în cuvânt şi în Biserica sa, care este un popor de săraci. Bogăţia lui Dumnezeu nu poate să treacă prin bogăţia noastră, ci întotdeauna şi numai prin sărăcia noastră, personală şi comunitară, însufleţită de Duhul lui Cristos.

Imitându-l pe Învăţătorul nostru, noi, creştinii, suntem chemaţi să privim mizeriile fraţilor, să le atingem, să le luăm asupra noastră şi să lucrăm concret pentru a le uşura. Mizeria nu coincide cu sărăcia; mizeria este sărăcia fără încredere, fără solidaritate, fără speranţă. Putem distinge trei tipuri de mizerii: mizeria materială, mizeria morală şi mizeria spirituală. Mizeria materială este ceea ce în mod obişnuit este numită sărăcie şi îi atinge pe cei care trăiesc într-o condiţie nedemnă de persoana umană: privaţi de drepturile fundamentale şi de bunurile de primă necesitate cum sunt hrana, apa, condiţiile igienice, munca, posibilitatea de dezvoltare şi de creştere culturală. În faţa acestei mizerii, Biserica oferă slujirea sa, diakonia sa, pentru a merge în întâmpinarea nevoilor şi a vindeca aceste răni care desfigurează faţa omenirii. În cei săraci şi în cei din urmă noi vedem faţa lui Cristos; iubindu-i şi ajutându-i pe săraci îl iubim şi-l slujim pe Cristos. Angajarea noastră se orientează şi spre a face în aşa fel încât să înceteze în lume încălcările demnităţii umane, discriminările şi samavolniciile, care, în atâtea cazuri, sunt la originea mizeriei. Atunci când puterea, luxul şi banul devin idoli, aceştia se pun înaintea exigenţei unei distribuiri egale a bogăţiilor. De aceea, este necesar ca toate conştiinţele să se convertească la dreptate, la egalitate, la sobrietate şi la împărtăşire.

Nu mai puţin îngrijorătoare este mizeria morală, care constă în a deveni sclavi ai viciului şi ai păcatului. Câte familii sunt în angoasă pentru că unul dintre membri - adesea tânăr - este subjugat de alcool, de droguri, de jocuri de noroc, de pornografie! Câte persoane au pierdut sensul vieţii, sunt lipsite de perspective cu privire la viitor şi au pierdut speranţa! Şi câte persoane sunt constrânse la această mizerie de condiţii sociale nedrepte, de lipsa locurilor de muncă ce le privează de demnitatea pe care o dă faptul de a duce pâine acasă, datorită lipsei de egalitate cu privire la drepturile la educaţie şi la sănătate. În aceste cazuri mizeria morală se poate numi foarte bine sinucidere incipientă. Această formă de mizerie, care este şi motiv de ruinare economică, se leagă mereu cu mizeria spirituală, care ne loveşte atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu şi refuzăm iubirea sa. Dacă noi considerăm că nu avem nevoie de Dumnezeu, care în Cristos ne întinde mâna, pentru că noi credem că suntem autosuficienţi, pornim pe un drum de eşec. Dumnezeu este singurul care într-adevăr mântuieşte şi eliberează.

Evanghelia este adevăratul antidot împotriva mizeriei spirituale: creştinul este chemat să ducă în orice loc vestea eliberatoare că există iertarea răului comis, că Dumnezeu este mai mare decât păcatul nostru şi ne iubeşte gratuit, mereu, şi că suntem făcuţi pentru comuniune şi pentru viaţa veşnică. Domnul ne invită să fim vestitori bucuroşi ai acestui mesaj de milostivire şi de speranţă! Este frumos să experimentăm bucuria de a răspândi această veste bună, de a împărtăşi comoara încredinţată nouă, pentru a consola inimile rănite şi a da speranţă atâtor fraţi şi surori învăluiţi de întuneric. Este vorba de a-l urma şi a-l imita pe Isus, care a mers spre cei săraci şi spre păcătoşi ca păstorul spre oaia pierdută, şi a mers plin de iubire. Uniţi cu el putem deschide cu curaj noi căi de evanghelizare şi promovare umană.

Iubiţi fraţi şi surori, acest timp al Postului Mare să găsească întreaga Biserică dispusă şi preocupată să mărturisească tuturor celor care trăiesc în mizeria materială, morală şi spirituală mesajul evanghelic, care se rezumă în vestirea iubirii Tatălui milostiv, gata să îmbrăţişeze în Cristos fiecare persoană. Vom putea face asta în măsura în care vom fi conformaţi lui Cristos, care s-a făcut sărac şi ne-a îmbogăţit cu sărăcia sa. Postul Mare este un timp potrivit pentru despuiere; şi ne va face bine să ne întrebăm de care lucruri putem să ne privăm cu scopul de a ajuta şi a îmbogăţi pe alţii cu sărăcia noastră. Să nu uităm că adevărata sărăcie doare: n-ar fi valabilă o despuiere fără această dimensiune penitenţială. Nu am încredere în pomana care nu costă şi care nu doare.

Duhul Sfânt, graţie căruia "[suntem] ca nişte săraci, deşi îmbogăţim pe mulţi, ca unii care nu au nimic, deşi stăpânim toate" (2Cor 6,10), să susţină aceste propuneri ale noastre şi să întărească în noi atenţia şi responsabilitatea faţă de mizeria umană, pentru a deveni milostivi şi făcători de milostivire. Cu această dorinţă, asigur rugăciunea mea pentru ca fiecare credincios şi fiecare comunitate eclezială să parcurgă cu rod itinerarul Postului Mare şi vă cer să vă rugaţi pentru mine. Fie ca Domnul să vă binecuvânteze şi sfânta Fecioară Maria să vă păzească.

Din Vatican, 26 decembrie 2013
Sărbătoarea sfântului Ştefan, diacon şi primul martir

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.