Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Așteptările de la Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor

Ecumenismul este sub o stea bună

de cardinal Kurt Koch
Președinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor

Anul acesta, Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor (18-25 ianuarie 2014) este sub o stea ecumenică deosebit de bună. Tema Săptămânii este luată din primul capitol al Primei Scrisori către Corinteni, în care Paul lansează un apel vehement la unitate și pune o întrebare care interpelează conștiința noastră: "Oare Cristos a fost împărțit?" (1Cor 1,13). În fața acestei întrebări, ne vine imediat să ne gândim la situația tragică a creștinătății divizate, pentru că fractura Bisericii existentă încă trebuie înțeleasă ca diviziune a ceea ce prin natura sa este indivizibil, adică unitatea Trupului lui Cristos. Tocmai această problemă dureroasă a însuflețit redactarea decretului Conciliului al II-lea din Vatican despre ecumenism, Unitatis redintegratio, de la a cărui promulgare anul acesta se împlinesc cincizeci de ani.

Încă de la primul său articol, decretul enunță convingerea de credință fundamentală conform căreia de Cristos "Biserica a fost întemeiată una și unică" și o contrapune constatării empirice că există un mare număr de Biserici și comunități ecleziale care se propun pe ele însele oamenilor "ca adevărata moștenire a lui Cristos". Pentru că acest lucru ar putea să trezească o impresie fatală, "ca și cum Cristos însuși ar fi împărțit", conciliul afirmă că această despărțire "contrazice pe față voința lui Cristos", este "un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura".

În fața importanței mizei ecumenismului, decretul anunță deja în prima sa frază că una dintre principalele intenții ale Conciliului al II-lea din Vatican este "promovarea refacerii unității între toți creștinii" (Unitatis redintegratio, 1).

Cu această afirmație clară, decretul despre ecumenism exprimă convingerea conciliară că angajarea ecumenică a Bisericii Catolice nu este o opțiune, ci o responsabilitate obligatorie. Seriozitatea acestei misiuni este evidențiată și de faptul că decretul despre ecumenism a fost promulgat la sfârșitul celei de-a treia sesiuni, în aceeași zi cu constituția dogmatică despre Biserică, Lumen gentium, adică 21 noiembrie 1964. Această legătură extrinsecă sugerează legătura intrinsecă pe care decretul despre ecumenism, mai ales în primul său capitol despre "principiile catolice ale ecumenismului", o are cu constituția dogmatică despre Biserică și demonstrează că drumul ecumenic întreprins de Biserica Catolică prin conciliu își are fundamentul în însăși natura teologică a Bisericii. Așa cum, în conciliu, la nivel general, decretele reprezintă în ultimă instanță concretizări ale problemelor expuse într-o constituție pentru viața practică a Bisericii, în același sens decretul despre ecumenism trebuie citit pe fondul constituției dogmatice despre Biserică și nu trebuie să fie niciodată interpretat în opoziție cu ea.

Această idee despre o strânsă legătură între cele două documente conciliare corespunde pe deplin convingerii marelui papă conciliar Paul al VI-lea, pentru care angajarea ecumenică era un important laitmotiv și mai exact pentru reînnoirea conciliară a Bisericii Catolice și pentru auto-înțelegerea sa, așa încât se poate vorbi de o adevărată interacțiune între deschiderea ecumenică a Bisericii Catolice și reînnoirea ecleziologiei sale. Deja la începutul celei de-a doua sesiuni a conciliului, în semnificativul său discurs de deschidere, Paul al VI-lea sublinia că apropierea ecumenică între creștini și Bisericile despărțite erau una din intențiile principale, adică drama spirituală, pentru care Conciliul al II-lea din Vatican fusese convocat. Și în momentul promulgării decretului despre ecumenism, el a declarat că acest document explica și completa constituția dogmatică de Biserică: ea doctrina explicationibus completa. Această expresie arată clar că papa Paul al VI-lea nu atribuia nicidecum decretului despre ecumenism o valoare inferioară, ci îl asocia, în importanța sa teologică fundamentală, la constituția dogmatică despre Biserică.

În mod analog, fericitul papă Ioan Paul al II-lea, în clarvăzătoarea sa enciclică despre angajarea ecumenică Ut unum sint, a reiterat afirmația fundamentală conform căreia decretul despre ecumenism "se leagă înainte de toate cu învățătura despre Biserică din constituția Lumen gentium, în capitolul său care tratează despre poporul lui Dumnezeu" (Ut unum sint, 8). Papa Ioan Paul al II-lea a amintit astfel că drumul ecumenic este drumul Bisericii și că "el aparține în mod organic vieții sale și acțiunii sale" (Ut unum sint, 20). În fața diferitelor îndoieli apărute atât între autorii cât și între detractorii ecumenismului, el a subliniat în manieră incontestabilă că Biserica, prin Conciliul al II-lea din Vatican, "s-a angajat în mod ireversibil să parcurgă calea căutării ecumenice, punându-se astfel în ascultarea Duhului Domnului, care învață cum să citim cu atenție «semnele timpurilor»" (Ut unum sint, 3).

Urmând lui Ioan Paul al II-lea, papa Benedict al XVI-lea, deja în primul său mesaj după alegerea la tronul pontifical, a definit "angajare primară" misiunea de "a lucra fără precupețire de energii la reconstituirea unității depline și vizibile a ucenicilor lui Cristos. Aceasta este ambiția sa, aceasta este datoria sa urgentă". De fapt, ecumenismul reprezintă pentru Biserică o "angajare fundamentală" care "derivă din însăși misiunea sa": "Astăzi dialogul ecumenic nu mai poate să fie separat de realitatea și de viața în credință a Bisericilor noastre fără a le aduce daună".

Această convingere este împărtășită și de papa Francisc și dezvoltată ulterior. Așa cum a amintit în mod expres în exortația sa apostolică Evangelii gaudium, angajarea pentru unitate nu poate să fie "simplă diplomație sau o împlinire forțată", ci trebuie să se transforme într-o "cale a evanghelizării de care nu se poate face abstracție" și să fie în slujba credibilității vestirii creștine (Evangelii gaudium, 246).

Aceste clare luări de poziție ale magisteriului dau mărturie despre fundamentul ecleziologic al angajării ecumenice, deci despre ireversibilitatea drumului ecumenic întreprins prin conciliu. Comentând desfășurarea conciliului, Joseph Ratzinger - care a participat la Conciliul al II-lea din Vatican ca expert - vedea în decretul despre ecumenism deschiderea "unei atitudini total noi în fața fraților creștini despărțiți" și asta "fie față de creștinismul reformat, cât și, în mod cu totul deosebit, față de Bisericile din Orient".

În acest context, trebuie să amintim că tot la 21 noiembrie 1964 era promulgat un alt document conciliar important, adică decretul despre Bisericile Orientale Catolice, Orientalium Ecclesiarum. În acest decret, Bisericile Catolice Orientale, care, pe de o parte, sunt apropiate de cele orientale în ceea ce privește teologia și liturgia, disciplina și dreptul, și, pe de altă parte, trăiesc tradiția lor orientală în comuniune cu Roma și consideră această unitate ca esențială pentru identitatea lor eclezială, sunt chemate să-și asume o responsabilitate ecumenică deosebită în promovarea unității dintre creștini, mai ales cu Bisericile Ortodoxe și Ortodoxe Orientale: "Bisericile Orientale aflate în comuniune cu Scaunul Apostolic roman au îndatorirea deosebită de a promova unitatea tuturor creștinilor, mai ales orientali, după principiile decretului despre ecumenism promulgat de acest sfânt conciliu" (Orientalium Ecclesiarum, 24). Cât de serios trebuie să fie înțeleasă această responsabilitate deosebită se înțelege și din concluzia decretului despre Bisericile Catolice Orientale, în care se afirmă în mod explicit că toate dispozițiile juridice ale documentului "sunt stabilite pentru condițiile prezente, până când Biserica Catolică și Bisericile Orientale despărțite vor ajunge la plinătatea comuniunii" (Orientalium Ecclesiarum, 30a).

Conciliul atribuie astfel dispozițiilor juridice conținute în decret un caracter trecător și tranzitoriu, pe care papa Ioan Paul al II-lea le reafirmă ulterior în constituția apostolică Sacri canones din 1990 cu privire la promulgarea Codului Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO), subliniind clar că aceste canoane au validitate "până când vor fi abrogate sau vor fi modificate de cele mai înalte autorități ale Bisericii din motive juste". Dacă, printre aceste motive juste, este menționat drept cel mai important "comuniunea deplină a tuturor Bisericilor din Orient cu Biserica Catolică", atunci limita temporală clară a validității lui CCEO se revelează drept consecință a responsabilității ecumenice deosebite a Bisericilor Catolice Orientale. De fapt, ele exercită o importantă funcție ecumenică de punte și prestează marea lor contribuție ajutând creștinătatea să respire mai intens cu cei doi plămâni ai săi. Acest aport ecumenic devine realmente perceptibil dacă este văzut în cadrul contextului ecumenic mai amplu.

La acest context ecumenic mai amplu face referință decretul despre ecumenism mai ales în capitolul al treilea, în care se vorbește despre Bisericile și comunitățile ecleziale despărțite de Scaunul Apostolic roman și despre drumul de reconciliere care trebuie parcurs până la unitate. În fața atâtor dezbinări care au avut loc în cei două mii de ani de istorie a creștinismului, decretul distinge două tipuri fundamentale de diviziune a Bisericii, afirmând în mod introductiv că trebuie acordată atenție "celor două categorii principale de dezbinări care sfâșie haina fără cusătură a lui Cristos" (Unitatis redintegratio, 13), adică, pe de o parte, marea schismă din secolul al XI-lea dintre Biserica din Occident și Biserica din Orient și, mai exact, dintre Roma și patriarhiile orientale și, pe de altă parte, diviziunile în interiorul Bisericii din Occident în secolul al XVI-lea.

Este de dorit ca în anul în care comemorăm 50 de ani de la promulgarea decretului despre ecumenism să poată fi întreprinși pași ecumenici curajoși în ambele direcții. În perspectiva unei depășiri a diviziunii Bisericii din Occident, se vor putea duce înainte în manieră mai aprofundată pregătirile pentru o comemorare comună a celor 500 de ani de la Reformă, prevăzută în anul 2017, în spiritul documentului elaborat de Comisia luterană-catolică pentru unitate care se intitulează From Conflict to Communion și care se articulează în jurul a trei aspecte fundamentale: în primul rând, recunoștința și bucuria pentru reciproca apropiere care, în viață și în credință, a avut loc în cursul ultimilor cinci sute de ani; în al doilea rând, regretul și părerea de rău pentru neînțelegerile, răul și rănile pe care catolicii și luteranii le-au provocat unii altora în ultimii cinci sute de ani; în al treilea rând, speranța că această comemorare comună a Reformei să devină o oportunitate pentru a face pași ulteriori spre unitatea deplină.

Moment focal al anului 2014 este mai ales comemorarea întâlnirii istorice dintre patriarhul ecumenic de Constantinopol, Athenagoras, și episcopul de Roma, papa Paul al VI-lea, ținută la Ierusalim în urmă cu 50 de ani și mai precis în zilele de 5 și 6 ianuarie 1964. Voința respectivă anunțată atunci de a restabili caritatea între cele două Biserici, pecetluită de sărutul fratern dintre cei doi conducători de Biserici în numele celor doi frați Andrei și Petru, rămâne încă în ochii noștri icoană durabilă a disponibilității ecumenice la reconciliere.

Nu era vorba de a restabili pur și simplu o caritate interpersonală și umanitară, ci de a reînsufleți caritatea eclezială, adică acea comunitate agapică între Biserici. Deoarece sărutul fratern și agape reprezintă, în sensul lor cel mai profund, ritul și conceptul însuși al unității euharistice, restabilirea comuniunii ecleziale trebuie să ajungă și la comuniunea euharistică. De fapt, acolo unde agape există în mod serios ca realitate eclezială, ea, pentru a putea fi credibilă, trebuie să devină și agape euharistică, așa cum au exprimat împreună la Ierusalim patriarhul Athenagoras și papa Paul al VI-lea și așa cum același patriarh ortodox a reafirmat în anul 1968 cu declarația sa pasionată: "A venit ora curajului creștin. Ne iubim unii pe alții; mărturisim aceeași credință comună; să pornim la drum împreună spre gloria sfântului Altar comun" (Tomos Agapis, 277).

Această memorabilă întâlnire de la Ierusalim a pregătit drumul pentru evenimentul istoric de la 7 decembrie 1965, când, la puțin timp înainte de încheierea conciliului, în catedrala Fanar din Constantinopol și în bazilica Sfântul Petru din Roma, cei mai înalți reprezentanți ai celor două Biserici au eliminat "din amintirea și din mijlocul Bisericii", așa cum se citește în Declarația lor comună, sentințele reciproce de excomunicare din anul 1054, pentru a evita ca ele să fie "o piedică în calea apropierii în caritate". Patriarhul Athenagoras și papa Paul al VI-lea, acționând în numele Bisericilor lor și săvârșind un act juridic clar, au declarat în manieră obligatorie că evenimentele tragice din anul 1054 nu mai aparțineau conținutului oficial al Bisericilor. Cu acest act, otrava excomunicării a fost eliminată din organismul Bisericii și semnul diviziunii a fost înlocuit de simbolul carității, sau, ca să folosim cuvintele teologului de atunci Joseph Ratzinger: "Relația unei «iubiri răcite», de «opoziții, de neîncredere și de antagonisme» a fost înlocuită de relația de iubire și de fraternitate, al cărei simbol este sărutul fratern".

Întâlnirea din anul 1964 și actul din anul 1965 constituie punctul de plecare al dialogului ecumenic al carității și al adevărului între Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe, dialog care trebuie să fie ulterior aprofundat, atât astăzi cât și în viitor. Pentru aceasta, ne dorim ca această comemorare a întâlnirii istorice care a avut loc la Ierusalim în urmă cu 50 de ani, mai ales printr-o reînnoită întâlnire între reprezentanții din ambele Biserici, patriarhul Bartolomeu și papa Francisc, să poată alimenta din nou speranța în darul comuniunii ecleziale și aprofunda dorința pentru unitate în Euharistie, dorință care în anul 1964 era așa de puternic prezentă.

În special în lumina acestui aniversar, speranța noastră vie este că anul 2014, an în care se comemorează promulgarea a trei importante documente ale Conciliului al II-lea din Vatican, să se afle sub o stea bună și mai ales din punct de vedere ecumenic. Constituția dogmatică despre Biserică, Decretul despre ecumenism și Decretul despre Bisericile Catolice Orientale sunt astăzi Magna charta a Bisericii Catolice și vor continua să fie așa și în viitor.

(După L'Osservatore Romano, 18 ianuarie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
 


lecturi: 31.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat