Eminescu şi catolicii

Fiindcă nimic nu e întâmplător în univers, nu e întâmplătoare nici îngemănarea a două date importante în istoria spiritualităţii noastre şi nu numai: data naşterii lui Mihai Eminescu (15 ianuarie) şi Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (18-25 ianuarie). Se ştie că un neam trăieşte nu prin personalităţile politice (adeseori contestate şi contestabile), nu prin cuceririle teritoriale şi puterea economică la un moment dat (care depind de circumstanţe şi nu de structura intrinsecă a sufletului acelui neam) şi nici prin lauda de sine, sterilă, gălăgioasă şi obraznică, precum a vasului gol şi ciobit din parabolă. Un neam dăinuie în faţa istoriei prin adevăratele sale personalităţi culturale - cei care, simţind şi trăind în frumuseţea lui Dumnezeu, au harul să o dăruiască tuturor, cu generozitatea şi bucuria nepătată a păsării care cântă în zorii zilei.

Un neam dăinuie prin Dumnezeu.

Mihai Eminescu este expresia cea mai înaltă a sufletului neamului românesc. Şi în această calitate, în opera lui (poetică şi jurnalistică) regăsim multiplele modalităţi prin care neamul nostru se apropie de Dumnezeu de-a lungul vremurilor: înţelepţii daci, pustnicii munţilor din legendele nordice, panteonul extrem-oriental, dar mai ales creştinismul. Dacă s-a reuşit îndepărtarea poetului din planul fizic (anihilat ca persoană publică şi apoi ucis), totuşi criticile acerbe sau laudele defăimătoare care continuă şi astăzi nu au reuşit să acopere adevărul operei sale. Celor care îl considerau ateu şi îl adoptaseră ca port-drapel prin "Împărat şi proletar", li se opune "Rugăciune", "Răsai asupra mea", "Colinde, colinde"; celor care îl considerau budist, li se opune "Rugăciunea unui dac", celor care îl apreciau ca "vândut" Austro-Ungariei din cauza "Strigoilor", li se opune "Doina" etc. Iar celor care consideră religia ca trambulină pentru interese de ordin politic, Eminescu le opune viziunea clară a problemelor dezbătute, în lumina adevărului, indiferent câţi detractori avea să trezească în timpul vieţii sale şi nu numai. Astfel, iată ce scrie, la 14 martie 1880, în ziarul "Timpul", cu privire la Biserica Catolică şi "contribuţia culturală extraordinară" a acesteia¹:

"Pusă în faţa unor rase aspre, abia răsărite din locuinţele lor primitive şi abia aruncate asupra civilizaţiunei antice, pe care au călcat-o în picioare şi au nimicit-o, Biserica era singurul punct luminos nu numai pentru cultură în genere, dar chiar pentru libertatea desvoltărei omeneşti. Într'un timp de aservire generală, într'un timp în care numai naşterea, deci descendenţa din iluştri luptători fizici, dădea un drept la libertate, tot ce nu avea fericirea de a fi ucis o sută de duşmani, oricît era inteligent sau energic, găsea o cale de înaintare în cler. (...)

Caracteristic şi vrednic a se recunoaşte în favoarea catolicismului e tendinţa de a nu baza creşterea poporului pe idei abstracte, care să convingă capul, ci pe idei redate intuitiv, care să îmblânzească inima, de aceea frumoasele arte au fost cele mai puternice arme ale Bisericei. Arhitectura, muzica, sculptura şi poezia au fost puse în serviciul Bisericei pentru a da în această sferă curată, neatinsă de nici o suflare impură, un adăpost sufletului omenesc, atât de bântuit sau de patimi, sau de golul lui propriu, de urît. Aruncat din nevoe în urît, din urît în nevoe, stări imanente naturei noastre şi care nu se pot înlătura prin mîna de creer de care dispunem, arta bisericească, care a cultivat în pictură frumosul în culmea perfecţiei, muzica şi arhitectura în genul sublim, a înălţat prin mijloace lesne de înţeles pentru toţi sufletul omenesc în decurs de sute de ani, peste nivelul vieţii de rînd şi nevoile zilnice. Toate popoarele care posed înaltă civilizaţiune astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice".

Citatul este preluat din cursul poetului simbolist I.M. Raşcu², ţinut la Seminarul catolic din Bucureşti şi publicat în 1935 sub titlul "Eminescu şi catolicismul". Interesant de menţionat că parohul catedralei "Sfântul Iosif" din Bucureşti, pr. Eugen Bortoş, într-un interviu luat de Anca Mărtinaş cu ocazia aniversării a 120 de ani de la sfinţirea catedralei, în 2004, spunea: "Îmi amintesc din anii de liceu făcuţi în Seminarul din Iaşi, că profesorul nostru de limba română ne spunea că el ştia de la profesorul Raşcu de la Seminarul din Bucureşti că Eminescu, în ultimii ani ai vieţii, venea adesea şi se ruga în Catedrala «Sfântul Iosif»"³.

Dumnezeu uneşte, diavolul separă. Şi fiecare seamănă ceea ce este: Dumnezeu iubire, diavolul - ură. Cel care a redat ca nimeni altul frumuseţea sufletului românesc, a redat şi îndumnezeirea sa. Adică, recunoaşterea meritelor şi a valorii, a tainicei frumuseţi şi misterului de nepătruns al iubirii lui Dumnezeu. Adică, al frumuseţii, bunătăţii şi mai ales, a unităţii sale.

În numele acestei îndumnezeiri, un alt mare poet al plânsului nostru de suflet, Grigore Vieru, scria în 1964 în revista Nistru poemul Legământ, dedicat lui Mihai Eminescu. Poemul începe cu versurile: Ştiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale. Patruzeci şi cinci de ani mai târziu, Grigore Vieru avea să fie victima unui accident de maşină în noaptea de pe 15 spre 16 ianuarie 2009, la întoarcerea de la o ceremonie de omagiere a naşterii lui M. Eminescu4. Epitaful pe care şi l-a ales Grigore Vieru este: Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi". Era simplitatea aceluia care îl cheamă pe Dumnezeu în casă, acasă: "Doamne, intră şi-n a mea chilie/ Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi/ Să ne încălzim cu bucurie/ Unul lângă altul, ca doi fraţi"⁵.

Fiindcă acasă la noi înseamnă dintotdeauna linişte, căldură, mângâiere şi iubire, adică unitate - unitatea sufletului nostru în Dumnezeu.

Dr. Ecaterina Hanganu

Note
¹ http://ro.radiovaticana.va/storico/2013/01/15/eminescu_%C5%9Fi_fascina%C5%A3ia_orizontului_ catolic/rom-655709
² I.M. Raşcu (1890-1970[?]) , poet simbolist, este supranumit "realul şi delicatul poet al recluziunii melancolice". A activat ca professor de limba şi literatura română la Iaşi, Bârlad, Tecuci, Focşani, la Seminarul Catolic din Bucureşti şi până la pensionare, la Liceul "Gh. Şincai", distingându-se prin pregătire, conştiinţă şi severitate profesională. Alături de volumele sale de versuri, de traduceri, de colaborari la reviste ale vremii, a publicat un studiu amplu despre "Eminescu şi cultura franceză". A fost fondatorul revistei simboliste "Versuri", devenită mai tarziu "Versuri şi proză". (http://www.poeziile.com/autori/I-M-RASCU/biografie.php)
³ http://www.catholica.ro/2004/02/17/casa-lui-dumnezeu-si-poarta-cerului
⁴ http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Vieru
⁵ http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/v/grigore-vieru-6zuocuu/reaprindeti-candela-6zuphts.html

lecturi: 33.