Reflecţie la duminica a II-a după Crăciun - 2014

"Harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos" (In 1,17)

Tihamer Toth (1889-1939), episcop romano-catolic maghiar, scriitor religios şi profesor universitar, spunea: "Crăciunul a avut un răsunet imens şi unic în decursul istoriei, căci la Crăciun a început împlinirea promisiunii mântuirii oamenilor; căci de la Crăciun se trăieşte o viaţă nouă; căci de la Crăciun s-a început a trăi pentru cer; căci de la Crăciun a luat naştere o nouă civilizaţie; căci de la Crăciun a început numărătoarea anilor mântuirii".

Pentru că sărbătoarea Crăciunului este atât de importantă pentru noi, Biserica ne cheamă iarăşi în această duminică să-i aprofundăm darurile şi binecuvântările. Iar noi, cunoscând mai bine dragostea lui Dumnezeu revărsată asupra noastră prin întruparea lui Cristos, să ajungem să primim mântuirea lui.

Pentru a înţelege mai bine ceea ce s-a întâmplat cu noi la Crăciun, am să apelez la un exemplu din sfânta Scriptură, din cartea lui Ezechiel. Aici ni se vorbeşte despre o sclavă bătută de stăpânii ei până aproape de moarte şi aruncată plină de sânge pe o movilă de gunoi. Regele acelui ţinut, trecând pe acolo, văzând sclava plină de sânge şi gata de moarte, şi-a făcut milă de ea şi a luat-o acasă la el. A spălat-o de sânge, a tratat-o şi a vindecat-o. A înfiat-o, a îmbrăcat-o frumos, ba chiar a luat-o de nevastă. Dar ea s-a îndoit de iubirea lui şi i-a fost necredincioasă. Regele a căutat-o iar, a iertat-o şi a primit-o înapoi ca regină (cf. Ez 16,1-63).

Această sclavă lovită, plină de sânge şi gata de moarte este imaginea omenirii sclavă la diavol, de care Dumnezeu s-a îndurat, trimiţând pe Fiul său să o ridice, s-o trateze, să o vindece, să o îmbrace, să o înfieze, să o ia de nevastă şi să o facă moştenitoare a împărăţiei sale veşnice. Şi totuşi, mulţi oameni se mai îndoiesc încă de iubirea sa şi îl părăsesc.

Tuturor oamenilor care se îndoiesc încă de iubirea sa Dumnezeu le va mai da o dovadă suplimentară de iubire, o dovadă nemaiîntâlnită nicăieri în univers, îl va da pe unicul său Fiu, ca să sufere şi să moară, pentru ca ei să fie vindecaţi şi salvaţi.

Un preot care se ocupa cu îngrijirea "copiilor străzii" povesteşte ce i s-a întâmplat în timpul unor sărbători de Crăciun. Unul dintre cei mai buni copii, unul dintre cei în care îşi pusese mari speranţe, a fugit din centrul de primire şi de îngrijire. Deşi era iubit şi îngrijit foarte mult, acest copil s-a îndoit de dragostea şi îngrijirea preotului şi a fugit din centrul de primire, îngrijire şi ocrotire. Preotul, neînţelegând motivul plecării lui, s-a dus să-l caute; el şi-a început căutările cu lumea mizeră de unde îl luase. Şi chiar acolo a dat de dânsul. Când l-a găsit, l-a întrebat de ce a plecat. Copilul i-a răspuns: "Am voit să ştiu sigur dacă mă iubeşti; şi dacă mă iubeşti cu adevărat, vei veni să mă cauţi!".

Dumnezeu ne-a arătat nouă tuturor că ne iubeşte mult, trimiţându-l pe unicul său Fiu să ne caute şi apoi să se jertfească pentru mântuirea noastră. Aceasta este Crăciunul: "Fiul Omului s-a făcut om ca şi noi şi a venit să ne caute pe noi care eram pierduţi din cauza păcatelor noastre" (cf. Lc 19,10). Sau, parafrazându-l pe papa Ioan XIII vizitând închisoarea "Regina Coeli" din Roma, recunoaştem şi noi că "Deoarece noi nu am putut merge la Dumnezeu, a venit Isus la noi să ne caute". Şi, ca să nu ne mai îndoim niciodată de iubirea lui, peste puţin timp pe acest Fiu al său, pe care acum la Crăciun l-a trimis să se nască pentru noi şi să ne caute, îl va da la moarte pentru noi.

Sfânta Elisabeta, uimită de vizita Mariei, se întreabă: "De unde mie fericirea aceasta ca să vină la mine Maica Domnului meu?" (Lc 1,43). Această întrebare plină de uimire trebuie să şi-o pună şi fiecare om de sărbătoarea Crăciunului: Cine sunt eu pentru ca Isus să vină şi să caute un pierdut ca mine? Cine sunt eu, că Isus a luat firea mea? Cine sunt eu, că Isus s-a făcut fratele meu? Cine sunt eu, că Isus mă iubeşte pe mine, un păcătos? Cine sunt eu, că Isus a venit să sufere şi să moară pentru mine? Cine sunt eu, că Isus vrea să trăiască în mine prin Cuvânt şi Euharistie? Cine sunt eu, că Isus vrea să mă facă fiul lui şi moştenitorul împărăţiei lui Dumnezeu? Cine sunt eu, că Isus vrea să fiu veşnic cu el în paradis?

Toate aceste întrebări îşi află răspunsul în cuvintele sfântul apostol Ioan: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,16-17). Şi iarăşi, acest Dumnezeu care ne caută, iar şi iar, prin Isus Cristos "este acelaşi ieri şi astăzi şi întotdeauna" (Evr 13,8).

Când, după păcat, Dumnezeu s-a coborât în Eden ca să-i caute pe Adam şi Eva ca să le vorbească, aceştia s-au ascuns. Noi să nu facem niciodată ca ei, căci atunci când Dumnezeu ne caută o face pentru că ne vrea numai binele şi mântuirea.

După mii de ani de suferinţă, Adam şi Eva şi-au dat seama că au greşit, păcătuind şi apoi ascunzându-se de Dumnezeu, căci la naşterea lui Isus au venit ca să-l caute. Un poet redă astfel scena venirii lui Adam şi Eva la Isus care s-a născut: Dintr-o dată intră în staul un bărbat istovit şi o femeie bătrână, îmbrăcată în negru, nepieptănată, adânc întristată, care merge direct la Prunc. Preasfânta Fecioară tremură de teamă. Femeia poartă ceva ascuns în mâini. Ajungând la iesle îngenunchează, se apleacă adânc şi aşază în mâinile Pruncului ceea ce ascundea în mâinile sale. Se ridică şi se întoarce ca să plece. Când Maria îi vede pe cei doi din faţă, aceştia arătau acum ca doi prinţi: frumoşi, zvelţi, în putere şi radiind de bucurie. Preasfânta Fecioară priveşte la mâinile lui Isus. Printre degeţelele sale de copil vede un măr muşcat. Misterioasele persoane nu erau altcineva decât Adam şi Eva.

Aşa să facem şi noi de acum înainte, să venim la Cristos cu păcatele noastre, să i le oferim ca singurul lucru pe care îl avem după cădere, şi atunci el ne va lua bătrâneţea păcatului şi ne va da tinereţea veşnic fericită în lăcaşul său. Practic, Isus pentru asta a şi venit, pentru a ne lua păcatele şi a ne curăţi de ele. El a cerut păcatele de la Maria Magdalena, de la Levi, de la Zaheu, de la Paul, de la Ieronim, de la Augustin, de la Margareta de Cortona, de la Francisc din Assisi şi de la toţi păcătoşii care vor să ajungă în cer. Isus va cere oamenilor păcatele până la sfârşitul lumii, oricât de multe şi mari ar fi ele: "Dacă ne mărturisim păcatele, el este fidel şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nedreptate" (1In 1,9); iar făgăduinţa aceasta este pentru noi şi pentru cei care vor veni după noi, oricât de mare ar fi numărul lor (cf. Fap 2,39).

Dacă vom analiza "Prologul" sfântului Ioan, de unde am citit astăzi, vom găsi în el câteva învăţături:

- Isus are putere mare, pentru că el este Dumnezeu. Isus e totul pentru noi. Sfântul Ambrozie (339-397) spune: "Dacă doreşti să-ţi vindeci rănile, el este medicul. Dacă eşti ars de febră, el este izvorul care îţi potoleşte setea. Dacă eşti apăsat de vinovăţie, el este iertarea. Dacă ai nevoie de ajutor, el este tăria ta. Dacă te temi de moarte, el este viaţă. Dacă doreşti cerul, el este calea. Dacă fugi de întuneric, el este lumina. Dacă eşti înfometat, el este hrană" (cf. De virginitate). De aceea şi psalmistul ne spune: "Gustaţi, aşadar, şi vedeţi cât de bun este Domnul; fericit este omul care se încrede în el" (cf. Ps 34,8). Iar sfântul Irineu din Lyon (130-202) spune şi el: "Cristos, aducându-se pe sine însuşi în lume, a adus toată noutatea pe care o vedem astăzi".

- Isus este Mântuitorul mult dorit, vestit de Dumnezeu prin profeţi, este singurul de care nimeni nu trebuie să ne despartă vreodată. Noi toţi trebuie să spunem astăzi cu sfântul Paul: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru" (Rom 8,35-39).

- Isus desăvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu de la creaţie, prin sângele său. Odată, un misionar a fost oprit de un tâlhar la drumul mare, care l-a jefuit de toţi banii. În timp ce tâlharul se depărta cu banii lui, misionarul l-a strigat şi i-a spus: "Poate va veni vremea că vei regreta că ţi-ai ales o astfel de viaţă. Atunci, adu-ţi aminte că «sângele lui Isus ne curăţă de orice păcat» (cf. 1In 1,7)". După mulţi ani, pe când misionarul se pregătea să intre într-o biserică, un străin s-a apropiat de el şi l-a întrebat dacă îşi mai aduce aminte că odată a fost jefuit la drumul mare. Când misionarul i-a spus că da, străinul i-a zis: "Eu am fost tâlharul acela. Cuvântul biblic pe care mi l-aţi spus a făcut o schimbarea totală în viaţa mea. Am mers la Isus cu păcatele mele şi el a schimbat viaţa mea". Mergi şi fă şi tu la fel!

Ioan Botezătorul a mărturisit despre Isus, încât mulţi credeau că el este Isus. Un alt misionar, în zilele apropiate Crăciunului, a ajuns la un trib primitiv dintr-o insulă îndepărtată din Oceania. A fost primit cu semnele celei mai mari veneraţii. Când a plecat de acolo, oamenii l-au încărcat de daruri, pentru că au văzut în el un alt Cristos, plin de dragoste şi de bunătate. Să fim confundaţi cu Isus cred că ne-ar plăcea şi multora dintre noi. Si totuşi, dacă ne gândim bine, asta o cere şi Isus de Crăciun, să devenim alţi Isus în lumea de astăzi, vestindu-l şi trăind aşa cum a trăit el (cf. 1In 2,6).

În timpul bolii dinaintea morţii sale, sfântul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005) a fost vizitat de către o personalitate. Această personalitate, la plecare, i-a spus cardinalului care l-a însoţit: "Am văzut în chipul Papei Ioan Paul al II-lea chipul Isus suferind"!

Eşti tu, creştinule, un alt Isus, aşa cum deja te numeşte Biserica şi cum Isus însuşi vrea ca tu să fii? Sfântul Leon cel Mare (c. 400-461), papă, spune: "Recunoaşte-ţi, creştinule, demnitatea ta şi, pentru că eşti făcut părtaş la natura divină, să nu degenerezi printr-o conduită nedemnă, întorcându-te la nemernicia de mai înainte. Aminteşte-ţi cărui cap îi aparţii şi al cărui trup eşti membru. Aminteşte-ţi că ai fost smuls din puterea întunericului, ca să fii transferat în lumina şi împărăţia lui Dumnezeu" (cf. Predica 1 la Naşterea Domnului, 1-3: PL 54, 190-193).

Să înlăturăm păcatul din viaţa noastră şi Isus va face şi din noi "un alt Isus" şi "un alt fiu al lui Dumnezeu", căci el tocmai pentru asta a venit, ca el să ia chip în toţi oamenii.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 16.