Omilia papei Francisc la sărbătoarea "Sfintei Maria, Născătoare de Dumnezeu"
(Vatican, 1 ianuarie 2014)

Prima lectură ne-a repropus vechea rugăciune de binecuvântare pe care Dumnezeu i-a sugerat-o lui Moise pentru ca să-l înveţe pe Aron şi pe fiii săi: "Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-şi dăruiască pacea" (Num 6,24-26). Este deosebit de semnificativ să reascultăm aceste cuvinte de binecuvântare la începutul unui nou an: vor însoţi drumul nostru pentru timpul care se deschide în faţa noastră. Sunt cuvinte de forţă, de curaj, de speranţă. Nu o speranţă iluzorie, bazată pe promisiuni umane fragile; nici o speranţă naivă care îşi imaginează mai bun viitorul pur şi simplu pentru că este viitor. Această speranţă îşi are motivaţia sa tocmai în binecuvântarea lui Dumnezeu, o binecuvântare care conţine urarea cea mai mare, urarea Bisericii adresată fiecăruia dintre noi, plină de toată ocrotirea iubitoare a Domnului, a ajutorului său providenţial.

Urarea conţinută în această binecuvântare s-a realizat pe deplin într-o femeie, Maria, deoarece a fost destinată să devină Mamă a lui Dumnezeu, şi s-a realizat în ea mai înainte decât în orice creatură.

Născătoare de Dumnezeu. Acesta este titlul principal şi esenţial al sfintei Fecioare Maria. Este vorba despre o calitate, despre un rol pe care credinţa poporului creştin, în evlavia sa duioasă şi genuină faţă de mama cerească, l-a perceput din totdeauna.

Ne amintim de acel mare moment din istoria Bisericii antice care a fost Conciliul din Efes, în care a fost definit cu autoritate maternitatea divină a Fecioarei. Adevărul despre maternitatea divină a Mariei a avut ecou la Roma unde, puţin după aceea, a fost construită bazilica Santa Maria Maggiore, primul sanctuar marian din Roma şi din întregul Occident, în care se venerează imaginea Născătoarei de Dumnezeu - Theotokos - cu titlul de Salus populi romani. Se povesteşte că locuitorii din Efes, în timpul Conciliului, s-au adunat la marginile porţii bazilicii unde se reuneau episcopii şi au strigat: "Născătoare de Dumnezeu!". Credincioşii, cerând să se definească în mod oficial acest titlu al sfintei Fecioare Maria, demonstrau că-i recunosc maternitatea divină. Este atitudinea spontană şi sinceră a copiilor, care o cunosc bine pe Mama lor, pentru că o iubesc cu duioşie imensă. Dar este mai mult: este sensus fidei al sfântului popor credincios al lui Dumnezeu, care niciodată, în unitatea sa, niciodată nu greşeşte.

Maria este din totdeauna prezentă în inima, în evlavia şi mai ales în drumul de credinţă al poporului creştin. "Biserica merge în timp... şi în acest drum înaintează merge pe urma itinerarului făcut de Fecioara Maria" (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Redemptoris Mater, 2). Itinerarul nostru de credinţă este egal cu acela al Mariei, pentru aceasta o simţim deosebit de aproape de noi! Cât priveşte credinţa, care este fundamentul vieţii creştine, Născătoarea de Dumnezeu a împărtăşit condiţia noastră, a trebuit să meargă pe aceleaşi drumuri frecventate de noi, uneori dificile şi întunecate, a trebuit să înainteze în "peregrinarea credinţei" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 58).

Drumul nostru de credinţă este legat în mod indisolubil de Maria de când Isus, murind pe cruce, ne-a dăruit-o ca Mamă spunând: "Iată mama ta!" (In 19,27). Aceste cuvinte au valoarea unui testament şi dau lumii o Mamă. Din acel moment Mama lui Dumnezeu a devenit şi Mama noastră! În ceasul în care credinţa discipolilor era ameninţată de atâtea dificultăţi şi incertitudini, Isus îi încredinţa Celei care a fost prima care a crezut şi a cărei credinţă nu avea să dispară niciodată. Şi "femeia" devine Mama noastră în momentul în care îl pierde pe Fiul divin. Inima sa rănită se dilată pentru a face loc tuturor oamenilor, buni şi răi, toţi, şi îi iubeşte aşa cum îi iubea Isus. Femeia care la nunta din Cana Galileii a dat cooperarea sa de credinţă pentru manifestarea minunăţiilor lui Dumnezeu în lume, la Calvar ţine aprinsă flacăra credinţei în învierea Fiului şi o comunică altora cu afect matern. Maria devine astfel izvor de speranţă şi de bucurie adevărată!

Mama Răscumpărătorului ne precede şi încontinuu ne întăreşte în credinţă, în vocaţie şi în misiune. Cu exemplul său de umilinţă şi de disponibilitate faţă de voinţa lui Dumnezeu ne ajută să traducem credinţa noastră într-o vestire a Evangheliei bucuroasă şi fără graniţe. Astfel misiunea noastră va fi rodnică, pentru că este modelată după maternitatea Mariei. Ei să-i încredinţăm itinerarul nostru de credinţă, dorinţele inimii noastre, necesităţile noastre, nevoile lumii întregi, în special foamea şi setea de dreptate şi de pace şi de Dumnezeu; şi să o invocăm toţi împreună, şi vă invit s-o invocăm de trei ori, imitându-i pe acei fraţi din Efes, spunându-i: "Născătoare de Dumnezeu": Născătoare de Dumnezeu! Născătoare de Dumnezeu! Născătoare de Dumnezeu! Amin.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 10.