Omilia papei Francisc la celebrarea Vesperelor şi a Te Deum-ului de mulţumire pentru sfârşitul anului

Bazilica Vaticană, joi, 31 decembrie 2013

Apostolul Ioan defineşte timpul prezent în mod precis: "Este ceasul din urmă" (1In 2,18). Această afirmaţie - care apare la Liturghia din 31 decembrie - vrea să însemne că prin venirea lui Dumnezeu în istorie suntem deja în timpurile "din urmă", după care trecerea finală va fi a doua şi definitiva venire a lui Cristos. Şi nu va mai fi o nouă revelaţie, ci manifestarea deplină a ceea ce Isus a revelat deja. În acest sens suntem în "ceasul din urmă"; fiecare moment al vieţii noastre nu este provizoriu, este definitiv, şi fiecare acţiune a noastră este încărcată de veşnicie; de fapt, răspunsul pe care-l dăm astăzi lui Dumnezeu care ne iubeşte în Isus Cristos, are incidenţă asupra viitorului nostru.

Viziunea biblică şi creştină a timpului şi a istoriei nu este ciclică, ci liniară: este un drum care merge spre o împlinire. Deci, un an care a trecut nu ne duce la o realitate care se termină şi la o realitate care se împlineşte, este un ulterior pas spre ţinta care se află în faţa noastră: o ţintă de speranţă, o ţintă de fericire, pentru că îl vom întâlni pe Dumnezeu, motivul speranţei noastre şi izvorul bucuriei noastre.

În timp ce ajunge la capăt anul 2013, adunăm, ca într-un coş, zilele, săptămânile, lunile pe care le-am trăit, pentru a oferi totul Domnului. Şi să ne întrebăm în mod curajos: cum am trăit timpul pe care El ni l-a dăruit? L-am folosit mai ales pentru noi înşine, pentru interesele noastre, sau am ştiut să-l folosim şi pentru alţii? Cât timp am rezervat pentru a sta cu Dumnezeu, în rugăciune, în tăcere, în adoraţie?

Şi apoi să ne gândim, noi cetăţenii romani, să ne gândim la acest oraş Roma. Ce anume s-a întâmplat în acest an? Ce anume se întâmplă şi ce anume se va întâmpla? Cum este calitatea vieţii în acest oraş? Depinde de noi toţi! Cum este calitatea "cetăţeniei" noastre? Anul acesta am contribuit, în "micul" nostru, să-l facem trăibil, ordonat, primitor? De fapt, faţa unui oraş este ca un mozaic ale cărui pietricele sunt toţi cei care locuiesc în el. Desigur, cel care este învestit cu autoritate are responsabilitate mai mare, dar fiecare dintre noi este coresponsabil, în bine şi în rău.

Roma este un oraş de o frumuseţe unică. Patrimoniul său spiritual şi cultural este extraordinar. Şi totuşi, şi la Roma sunt atâtea persoane marcate de lipsuri materiale şi morale, persoane sărace, nefericite, suferinde, care interpelează conştiinţa fiecărui cetăţean. La Roma probabil simţim mai puternic acest contrast dintre ambientul maiestuos şi încărcat de frumuseţe artistică şi suferinţa socială a celui care trudeşte mai mult.

Roma este un oraş plin de turişti, dar plin şi de refugiaţi. Roma este plină de oameni care lucrează, dar şi de persoane care nu găsesc de lucru sau desfăşoară munci slab plătite şi uneori nedemne; şi toţi au dreptul să fie trataţi cu aceeaşi atitudine de primire şi de echitate, pentru că fiecare este purtător al demnităţii umane.

Este ultima zi a anului. Ce vom face, cum vom acţiona în anul următor, pentru a face un pic mai bun oraşul nostru? Roma din anul nou va avea o faţă şi mai frumoasă dacă va fi şi mai bogată în umanitate, ospitalieră, primitoare; dacă noi toţi vom fi atenţi şi generoşi faţă de cel care este în dificultate; dacă vom şti să colaborăm cu spirit constructiv şi solidar, pentru binele tuturor. Roma din anul nou va fi mai bună dacă nu vor exista persoane care o privesc "de departe", în cartolină, care privesc viaţa sa "din balcon", fără a se implica în atâtea probleme umane, probleme ale bărbaţilor şi femeilor care, până la urmă... şi de la început, că vrem sau nu, sunt fraţii noştri. În această perspectivă, Biserica din Roma se simte angajată să dea propria contribuţie vieţii şi viitorului oraşului - este datoria sa! -, se simte angajată s-o însufleţească cu drojdia Evangheliei, să fie semn şi instrument al milostivirii lui Dumnezeu.

În seara aceasta încheiem Anul Domnului 2013 mulţumind şi cerând şi iertare. Cele două lucruri împreună: a mulţumi şi a cere iertare. Mulţumim pentru toate binefacerile pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, şi mai ales pentru răbdarea sa şi fidelitatea sa, care se manifestă în trecerea timpurilor, dar în mod singular la plinirea timpului, când "Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie" (Gal 4,4). Mama lui Dumnezeu, în numele căreia mâine vom începe o nouă bucată din pelerinajul nostru pământesc, să ne înveţe să-l primim pe Dumnezeul făcut om, pentru ca fiecare an, fiecare lună, fiecare zi să fie plină de Iubirea sa veşnică. Aşa să fie!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 10.