Mesajul papei Francisc la celebrarea Vesperelor cu comunitatea călugăriţelor benedictine camaldoleze

(Mănăstirea Sfântul Anton abate la Aventino - Roma, joi, 21 noiembrie 2013)

O contemplăm pe cea care l-a cunoscut şi l-a iubit pe Isus ca nici o altă creatură. Evanghelia pe care am ascultat-o arată atitudinea fundamentală cu care Maria a exprimat iubirea sa faţă de Isus: a face voinţa lui Dumnezeu. "Oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri acela îmi este şi frate şi soră şi mamă" (Mt 12,50). Cu aceste cuvinte Isus lasă un mesaj important: voinţa lui Dumnezeu este legea supremă care stabileşte adevărata apartenenţă la El. De aceea Maria instaurează o legătură de rudenie cu Isus încă mai înainte de a-l naşte: devine discipolă şi mamă a Fiului său în momentul în care primeşte cuvintele îngerului şi spune: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38). Acest "fie" nu este numai acceptare, ci şi deschidere încrezătoare spre viitor. Acest "fie" este speranţă!

Maria este mama speranţei, icoana cea mai expresivă a speranţei creştine. Toată viaţa sa este un ansamblu de atitudini de speranţă, începând de la acel "da" în momentul bunei vestiri. Maria nu ştia cum putea să devină mamă, dar s-a încredinţat total misterului care urma să se împlinească şi a devenit femeia aşteptării şi a speranţei. Apoi o vedem la Betleem, unde cel care i-a fost vestit ca Mântuitorul lui Israel şi ca Mesia se naşte în sărăcie. După aceea, în timp ce se află la Ierusalim pentru a-l prezenta la templu, cu bucuria bătrânilor Simeon şi Ana are loc şi promisiunea unei săbii care îi va străpunge inima şi profeţia unui semn de împotrivire. Ea îşi dă seama că misiunea şi însăşi identitatea acelui Fiu depăşesc faptul de a fi mamă. Ajungem apoi la episodul lui Isus care se pierde la Ierusalim şi este atenţionat: "Fiule, de ce ne-ai făcut asta?" (Lc 2,48), şi răspunsul lui Isus care se sustrage de la îngrijorările materne şi se îndreaptă spre lucrurile Tatălui ceresc.

Şi totuşi, în faţa tuturor acestor dificultăţi şi surprize ale proiectului lui Dumnezeu, speranţa Fecioarei nu şovăie niciodată! Femeie de speranţă. Asta ne spune că speranţa se hrăneşte din ascultare, din contemplaţie, din răbdare pentru a timpurile Domnului să se maturizeze. Şi la nunta din Cana, Maria este mama speranţei, care o face atentă şi grijulie faţă de lucrurile umane. Cu începerea vieţii publice, Isus devine Învăţătorul şi Mesia: Sfânta Fecioară Maria priveşte misiunea Fiului cu tresăltare de bucurie dar şi cu îngrijorare, pentru că Isus devine tot mai mult acel semn de împotrivire pe care bătrânul Simeon îi prevestise. La picioarele crucii este femeie a durerii şi în acelaşi timp a aşteptării vigilente a unui mister, mai mare decât durerea, care urmează să se împlinească. Totul parte că într-adevăr s-a terminat; orice speranţă s-ar putea considera stinsă. Şi ea, în acel moment, amintindu-şi de promisiunile de la buna vestire ar fi putut să spună: nu s-au adeverit, am fost înşelată. Dar n-a spus asta. Şi totuşi ea, fericită pentru că a crezut, din această credinţă a sa vede îmbobocind viitorul nou şi aşteaptă cu speranţă ziua de mâine a lui Dumnezeu. Uneori mă gândesc: noi ştim să aşteptăm ziua de mâine a lui Dumnezeu? Sau vrem ziua de astăzi? Ziua de mâine a lui Dumnezeu pentru ea sunt zorii dimineţii de Paşti, ai acelei prime zile a săptămânii. Ne va face bine să ne gândim, în contemplaţie, la îmbrăţişarea fiului cu mama. Singura candelă aprinsă la mormântul lui Isus este speranţa mamei, care în acel moment este speranţa întregii omeniri. Mă întreb pe mine şi vă întreb pe voi: în mănăstiri mai este aprinsă această candelă? În mănăstiri se aşteaptă ziua de mâine a lui Dumnezeu?

Datorăm mult acestei Mame! În ea, prezentă în fiecare moment al istoriei mântuirii, vedem o mărturie solidă de speranţă. Ea, mamă de speranţă, ne susţine în momentele de întuneric, de dificultate, de descurajare, de aparentă înfrângere sau de adevărate înfrângeri umane. Maria, speranţa noastră, să ne ajute să facem din viaţa noastră o ofrandă plăcută Tatălui ceresc şi un dar bucuros pentru fraţii noştri, o atitudine care priveşte mereu la ziua de mâine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 12.