Anul Credinţei / Verificare 1

Celebrarea mai convinsă

De Marco Doldi

"Dorim ca acest An să trezească în fiecare credincios aspiraţia de a mărturisi credinţa în plinătate şi cu reînnoită convingere, cu încredere şi speranţă. Va fi o ocazie propice şi pentru a intensifica celebrarea credinţei în liturgie, şi îndeosebi în Euharistie". Sunt cuvintele lui Benedict al XVI-lea cu care în scrisoarea apostolică "Porta fidei" convoca Anul Credinţei care este aproape de încheiere. Aşadar, poate fi oportun să ne întrebăm ce anume a fost acest eveniment; desigur nu este uşor să se facă un bilanţ care să aibă întindere universală, aşa cum ar cere această iniţiativă. Este încă devreme! Totuşi, poate fi util să indicăm câteva piste pentru a desfăşura o primă verificare şi locul din care trebuie să pornim este tocmai cel al liturgiei divine.

Anul Credinţei a fost voit, înainte de toate, pentru ca fiecare celebrare liturgică, începând de la cea euharistică, să exprime mai mult credinţa. Da, există o legătură intrinsecă şi naturală între liturgie şi credinţă, pentru că prima exprimă exact ceea ce Biserica universală de-a lungul secolelor a mărturisit. Pentru acest motiv, de exemplu, nimeni nu poate să modifice în mod arbitrar marile texte ale liturgiei: să explice, să conducă, da; să înlocuiască, nu, pentru că ele exprimă o simţire a credinţei care depăşeşte orice particularism. "Credinţa Bisericii - învaţă Catehismul Bisericii Catolice - precede credinţa credinciosului, care este invitat să adere la ea" (1124). Astfel, atunci când Biserica celebrează sacramentele, mărturiseşte credinţa primită de la apostoli.

În această perspectivă, liturgia divină ne pune direct în contact cu patrimoniul credinţei, pe care Biserica îl păstrează şi-l vesteşte tuturor generaţiilor. Îl exprimă în cuvinte şi în gesturi, inserându-i pe cei care le mărturisesc şi îi pun în comuniunea Bisericii catolice, ca un semn de recunoaştere şi de autentificare. Liturgia este fundamentală în viaţa credinciosului pentru că vorbeşte limbajul credinţei; nu este o întâmplare că Conciliul Vatican II, a cărui a cincizecea aniversare de la începutul său se celebrează în acest An al Credinţei, a voit ca prim act reforma liturgiei. Ea trebuie să fie din nou capabilă să exprime acel patrimoniu de credinţă pe care părinţii conciliari voiau să-l prezinte credincioşilor în mod reînnoit.

Dar este ceva mai mult: nu numai că liturgia prezintă în rugăciunile sale şi în riturile sale ceea ce Biserica crede: face prezentă asta! Evenimentele principale ale credinţei sunt actualizate în ea şi sunt făcuţi părtaşi de ele toţi cei care se apropie de celebrare. Motivul, adică forţa liturgiei se află în faptul că în ea este prezent Cristos Domnul cu energia Paştelui. Conciliul Vatican II învaţă în această privinţă că liturgia este considerată ca exercitare a funcţiei sacerdotale a lui Isus Cristos. El este prezent în persoana slujitorului, este prezent în sacramente, este prezent în cuvântul vestit, este prezent în comunitatea care celebrează.

Dacă aceasta este liturgia, a celebra în credinţă înseamnă a adera cu toată fiinţa la mister, adică la opera mântuirii, care devine prezentă. Nu e vorba îndeosebi de "a face ceva", ci de "a fi" cu mintea care ascultă şi cu inima care iubeşte. Este fundamentală reculegerea interioară, care se hrăneşte cu cuvinte, dar şi cu tăceri: în aceste condiţii liturgia realizează şi transformă pe cei care o celebrează. Şi păstorilor le este cerută o responsabilitate deosebită: aceea de a se strădui aşa încât credincioşii încredinţaţi lor să ia parte la misterele divine în mod conştient, activ şi rodnic. Oare s-a reuşit un pic mai mult?

(După agenţia SIR, marţi 5 noiembrie 2013)

* * *

Anul Credinţei / Verificare 2

Catehismul în centrul căutării de sens

De Marco Doldi

Anul Credinţei a avut între obiectivele sale pe acela de a-i conduce pe credincioşi "să redescopere conţinuturile credinţei mărturisite, celebrate, trăite şi rugate şi să reflecteze asupra actului însuşi cu care se crede" (Porta fidei, 9). Toate acestea se obţin printr-o cateheză capabilă să arate cum actul de credinţă este raţional şi care sunt conţinuturile sale.

Instrumentul la dispoziţie pentru a desfăşura o cateheză de calitate este Catehismul Bisericii Catolice, de la publicarea căruia s-au celebrat douăzeci de ani. El, pe de o parte, constituie unul dintre roadele cele mai importante ale Conciliului Vatican II, pe de altă parte, îi favorizează receptarea. Benedict al XVI-lea dorise ca Anul Credinţei să exprime "o angajare corală pentru redescoperirea şi studierea conţinuturilor fundamentale ale credinţei care au în Catehismul Bisericii Catolice sinteza lor sistematică şi organică" (Porta fidei, 11). De fapt, în Catehism se evidenţiază bogăţia de învăţătură pe care Biserica a primit-o, a păstrat-o şi a oferit-o în cei două mii de ani de istorie ai săi. De la Sfânta Scriptură la părinţii Bisericii, de la învăţătorii de teologie la sfinţii care au străbătut secolele, Catehismul Bisericii Catolice oferă o amintire permanentă a multelor moduri în care Biserica a meditat asupra credinţei şi a înaintat în doctrină pentru a da certitudine credincioşilor în viaţa lor de credinţă.

Catehismul a fost voit de părinţii reuniţi la Roma pentru Adunarea Extraordinară a Sinodului Episcopilor în 1985 cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la încheierea Conciliului. Foarte mulţi exprimaseră papei dorinţa ca să fie compus un compendiu al întregii învăţături creştine după o perspectivă puternic biblică şi liturgică şi adaptată la viaţa actuală a creştinilor. Papa Ioan Paul al II-lea şi-a însuşit această dorinţă, deoarece corespundea pe deplin la o adevărată necesitate a Bisericii universale, dar şi la cea a Bisericilor particulare. Şapte ani mai târziu putea să-l prezinte, afirmând: "Acest Catehism va aduce o contribuţie foarte importantă la acea operă de reînnoire a întregii vieţi ecleziale. Eu îl recunosc ca un instrument valabil şi legitim în slujba comuniunii ecleziale şi ca o normă sigură pentru învăţătura credinţei" (Fidei depositum).

Structura Catehismului este organică şi completă în patru părţi: după explicarea conţinuturilor fundamentale ale misterului creştin conform formulării din Crez urmează cea a acţiunilor liturgice, în care Cristos este prezent, activ şi continuă să construiască Biserica sa. De fapt, fără liturgia divină şi sacramente, mărturisirea de credinţă n-ar avea eficacitate, pentru că ar lipsi harul care susţine mărturia creştinilor. Credinţa cunoscută şi harul lui Dumnezeu mişcă la o viaţă morală, înţeleasă ca urmare a lui Cristos: şi aceasta este învăţată în mod organic de Catehism. Încheie explicarea rugăciunii compusă de Domnul Isus, care constituie modelul oricărei cereri, al oricărei laude, al oricărei mulţumiri pe care omul ca fiu o înalţă către Tatăl.

Pentru Anul Credinţei, Catehismul a fost propus ca un adevărat instrument în sprijinul credinţei, mai ales pentru cei care au la inimă formarea credincioşilor, activitate fundamentală în contextul nostru cultural. Printre iniţiativele care au fost sugerate de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei era aceea de a organiza în fiecare dieceză din lume o zi despre Catehismul Bisericii Catolice, invitând în mod deosebit preoţii, persoanele consacrate şi cateheţii. De asemenea, se recomandase să se favorizeze difuzarea textului precum şi a compendiului său, chiar şi în ediţii de buzunar sau electronice.

(După agenţia SIR, marţi 19 noiembrie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 5.