Reflecţie la duminica I din Advent - A

Aşteptând venirea lui Isus de la Crăciun, suntem atenţi la "venirile" cotidiene şi ne pregătim prin trezire şi veghere activă pentru venirea sa de-a doua.

Cu această duminică, numită "prima din Advent", am început noul an liturgic şi am intrat în noul an bisericesc, notat simbolic "Anul A". În acest nou an liturgic îl vom urma pe Cristos, călăuziţi fiind de sfântul apostol şi evanghelist Matei. Cu această primă duminică din advent, suntem mai atenţi la venirile cotidiene ale lui Isus în mijlocul nostru, începem timpul de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, continuăm pregătirea pentru cea de-a doua venire a lui Isus începută la botezul nostru. Pentru ca în acest timp binecuvântat de Advent să putem culege cât mai multă "ambrozie şi nectar" sufletesc, propun să începem acest nou an liturgic: "În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt. Amin".

Cuvântul "advent" înseamnă venire aşteptată şi pregătită. Venire a cui? Venirea anuală a lui Isus Cristos la Crăciun, venirea lui de-a doua de la sfârşitul timpurilor, dar şi venirea lui Isus de fiecare zi la noi. De prima venire ne amintesc oamenii care, începând de astăzi şi până la Naşterea Domnului, pregătesc ieslea, împodobesc brazii verzi, aprind lumini, cântă colinde alături de îngeri, se roagă, se convertesc şi fac fapte bune. Iar de a doua venire ne amintesc semnele puterii sale minunate peste întreaga creaţie, ca să îmbucure "mireasa" şi pentru ca toţi să se convertească şi să-i dea slavă (cf. Ps 29,3-9); iar de semnele venirii sale cotidiene ne vorbesc miile de minuni zilnice pentru noi, prezenţa sa pe toate altarele lumii şi în toate Bibliile, şi nu în cele din urmă chipul şi asemănarea sa din toţi oamenii (cf. Gen 1,26).

Unui căutător de cele sfinte, Isus i-a promis că a doua zi va veni la el în chip vizibil, numai el să aibă ochi să-l vadă şi urechi să-l audă. S-a trezit dimineaţa mai devreme ca altădată şi a auzit clopotele sunând pentru sfânta Liturghie, dar nu s-a dus, pentru că îl aştepta pe Isus. A intrat în casă, a văzut Biblia rămasă de la părinţi pe masă, dar n-a deschis-o, pentru că trebuia să fie atent la Isus. Ceva mai târziu, o vecină voia să-i lase puţin copilul în pază ca să meargă până la farmacie, dar n-a acceptat pe motiv că îl aşteaptă pe Isus. După amiază a venit un orfan la uşa lui pentru un mic ajutor, dar n-a avut timp de el, pentru că îl aştepta pe Isus. Şi aşa a aşteptat toată ziua fără a-l vedea şi auzi pe Isus. De fapt Isus fusese la el de cel puţin patru ori, dar el n-a avut ochi şi urechi pentru a-l remarca. De aceea sfântul Augustin se plângea adesea: "Mă tem de Isus care trece, iar el nu-l pot remarca".

Sfântul Ludovic al IX-lea (1214-1270), regele Franţei, spunea: "Toate venirile lui Isus la noi trebuiesc pregătite cu seriozitate. Dacă ne pregătim atunci când ne vine un oaspete pământesc, cu atât mai mult trebuie să ne pregătim atunci când vine la noi, Fiul lui Dumnezeu cel viu, cel prin care s-au făcut toate, cel care vine să se jertfească, cel care vine să ne ajute şi să ne mântuiască".

Şi, întrucât, Isus, nu se mai naşte la Betleem într-un grajd sărac, dar în inimile noastre (cf. Prov 23,26; Lc 17,21; Ap 3,20), pregătirile, atât pentru Naşterea Domnului, pentru Venirea sa de-a doua, şi pentru venirile sale cotidiene, trebuiesc făcute mai întâi în suflete. Acest adevăr îl ştiu până şi copii. Aici îmi amintesc de anii copilăriei şi de dragul cu care dimineaţa devreme participam la sfintele Liturghii "de rorate", la care mergeam purtând "candele" improvizate; îmi amintesc de predicile frumoase ce se ţineau, de desele spovezi şi de împărtăşanii zilnice pe care le făceam cu evlavie; îmi amintesc de micile noastre rugăciuni făcute până la biserică şi în biserică; îmi amintesc de cântările şi de micile fapte bune făcute în acest timp de Advent.

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre Judecata lui Dumnezeu asupra păcatului, judecată care a fost aceeaşi în toate timpurile: "Plata păcatului este moartea" (cf. Rom 6,23).

Înainte de potop, stricăciunea lumii ajunsese la culme, şi trebuia să vină judecata dreaptă a lui Dumnezeu, pentru a pune capăt acestei stări. Omenirea de atunci nu a ţinut seamă de Dumnezeu care i-a vorbit de renunţarea la păcat şi la întoarcere la el, prin Noe, timp de 120 de ani, cât a durat construcţia corăbiei. Ei nu au crezut, aşa cum nu cred nici oamenii de astăzi. Dar cum s-a întâmplat în zilele lui Noe când a venit potopul şi i-a înghiţit pe toţi, la fel se va întâmpla şi la venirea Fiului Omului.

După cum am auzit în evanghelia de astăzi, Isus nu înşiră păcatele ale contemporanilor lui Noe, ci numai lucruri necesare pentru viaţă, transformate de ei în păcate. Contemporanii lui Noe au făcut din împlinirea necesităţilor trupeşti: mâncatul, băutul, căsătoritul, păcate grele, căci le-au împlinit în nepăsare faţă de Dumnezeu şi faţă de realităţile veşnice.

Este o istorioară creştină, în care diavolul a stabilit ca strategie de luptă pentru pierzarea oamenilor: mutarea accentului de pe important pe banal; de pe veşnic pe temporal; de pe suflet pe trup; de pe normal pe excepţie. Şi mulţi oameni, de la cei de pe timpul lui Noe şi până astăzi, au căzut pradă acestei strategii diabolice. Diavolul nu mai ispiteşte lumea cu luptă făţişă împotriva lui Dumnezeu, ci o ispiteşte cu lucruri aparent drepte: câştigarea pâinii, familia, sănătatea trupească, numai ca ea să rămână rece şi nepăsătoare faţă de cerinţele lui Dumnezeu. Nepăsarea faţă de cerinţele lui Dumnezeu este un lucru tot atât de groaznic ca şi necredinţa, ca şi mândria, ca şi uciderea. Tot ceea ce ne desparte şi ne îndepărtează de Dumnezeu este totdeauna un păcat mare.

Oamenii de pe timpul potopului nu au ştiut nimic despre cerinţele lui Dumnezeu până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi (cf. Mt 24,39). Păi, cum să ştie ei de lucrurile lui Dumnezeu, dacă şi-au ocupat timpul şi viaţa numai cu mâncatul, băutul şi cu distratul? Au ştiut de toate, dar numai lucrul cel mai important, mântuirea sufletului, nu au ştiut (cf. Os 4,6).

Este povestea hazlie despre un savant care, trebuind să facă o călătorie pe mare, s-a pregătit cu multe cunoştinţe despre izvoarele apelor, despre istoria navigaţiei şi despre navigatori, despre luptele şi victoriile câştigate pe mare; dar un singur lucru nu s-a silit să înveţe când a pornit în călătoria pe mare, înotul. Şi tocmai această lipsă, i-a fost fatală, căci vaporul naufragiind, el a murit înecat. Povestea aceasta hazlie este din păcate şi povestea multor creştini. Învaţă multe lucruri interesante: clasamente sportive, topuri muzicale, nume de sportivi şi artişti, cărţi tematice, filme şi emisiuni de divertisment etc.; dar nu învaţă singurul lucru necesar şi cu adevărat important, cum să-şi mântuiască sufletul. Sunt doctori în multe ştiinţe pământeşti, dar repetenţi în ştiinţa mântuirii. Pedeapsa pentru schimbarea accentului de pe important pe banal vine încă de aici pentru mulţi oameni, trăind o viaţă întunecată şi sterilă.

Aşa cum într-un naufragiu, unii se pierd şi alţii se salvează, aşa se va întâmpla şi la venirea Fiului Omului.

Isus ne spune astăzi că, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat (cf. Mt 24,40). Sunt câteva înţelesuri interesate a acestor cuvinte ale lui Isus. Împărăţia lui Dumnezeu este atât de mare că nici o minte omenească nu o poate cuprinde; totuşi este atât de mică, că în ea nu încape decât o singură "fiinţă", Dumnezeu. Două fiinţe, două stări, două părţi, nu încap în ea. Pentru a putea intra în împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să devenim o singură fiinţă cu el. Evanghelia ne spune că Isus şi cu Duhul Sfânt sunt de o fiinţă cu Tatăl. Şi apoi Isus se roagă ca şi noi să fim una în el (cf. In 17,21).

Sunt două istorioare frumoase care ilustrează acest adevăr. Una ne vorbeşte despre o tânără care, fiind invitată de logodnicul ei pentru a-i arăta viitoarea lor casă de locuit, ajungând la poarta casei şi sunând, a auzit întrebarea: "Cine eşti?" Ea şi-a spus numele, dar poarta nu s-a deschis. Scena s-a repetat de mai multe ori. În final, intuind că a răspuns greşit la întrebare, când a mai fost întrebată cine este, a răspuns: "Eu sunt, tu însuţi!" Atunci poarta i s-a deschis. Altă istorioară ne vorbeşte despre un om credincios care, murind, a ajuns la poarta cerului, unde a sunat; iar la întrebarea cine eşti, a răspuns cu numele său. Poarta nu s-a deschis. A bătut iar şi iar, şi a răspuns ca prima dată, dar poarta nu s-a deschis. În sfârşit, s-a luminat; când a mai fost întrebat cine este, a răspuns: "Sunt tu, Isus!" Şi poarta cerului i s-a deschis.

Acum înţelegem mai bine sensul cuvintelor lui Isus că din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat; că două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată (cf. Mt 24,40-41). Rău a fost că erau "doi" şi că nu era "unul" în Cristos. Rău a fost că erau două şi nu "una" în Cristos. De aceea, unul a fost luat în slavă şi altul lăsat pentru judecată; una a fost luată în slavă şi alta lăsată pentru judecată. În soare nu poate exista lumina şi întunericul. Diavolul a făcut din unul, doi. Isus a venit să strice lucrarea diavolului (cf. 1In 3,8) şi să facă din doi, unul (cf. Ef 2,14).

Scriptura, când vorbeşte de câmp, de cele mai multe ori se referă la câmpul evangheliei. Pe acest câmp, creştinii trebuie să se lucreze în unitatea credinţei, speranţei şi iubirii; trebuie să lucreze într-o inimă şi un suflet (cf. Fap 4,32). În câmpul evangheliei trăiesc toţi oameni, însă nu toţi lucrează în el. De aceea şi Isus se plângea: "Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini" (Lc 10,2). Anania şi Safira, nefiind "o inimă şi un suflet", cu Isus, cu apostolii, cu primii creştini, şi-au pierdut sufletele (cf. Fap 5,9-10). Acum poate înţelegem mai bine de ce unul a fost luat în slavă şi altul a fost lăsat pentru judecată; şi de ce Paul spune: "Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu (cf. Ef 4,5-6).

În sfânta Scriptură, femeia este imaginea Bisericii, a fiicei Sionului, a miresei pregătită pentru Mirele ei (cf. Ap 12,1; 19,7; 21,2). Dar, femeia mai poate fi şi o imagine a bisericii false, a bisericii popoarelor păgâne, simbolizate prin: fiica Tirului (cf. Ps 45,12), şi prin fiica Babilonului (cf. Ps 137,8). Dar ele se pot deosebi uşor: Biserica adevărată trece smerită prin lume şi "macină" spre edificarea împărăţiei lui Dumnezeu; iar biserica falsă umblă după stăpânire şi satisfacerea poftelor (cf. Ap 17,1-18) şi "macină" spre ruinarea împărăţiei lui Dumnezeu din sufletele oamenilor (cf. Lc 17,21). De aceea, una va fi luată de Isus în slavă, iar alta va fi lăsată pentru judecată.

Să fim una cu Isus, să fim o singură inimă şi un singur suflet împreună cu el şi cu fraţii, să lucrăm cu evanghelia câmpul lumii în care trăim şi să măcinăm cu ea numai spre mântuirea lumii.

Tot ce-am spus până aici, comentând evanghelia de astăzi, ar părea să fie ceva trist. Dar nu este aşa. Adventul este un timp de bucurie şi de speranţă neclintită. Acest adevăr ni-l dezvăluie celelalte lecturi.

Isaia ne vesteşte astăzi că în Ierusalim vor fi convocate toate popoarele pământului pentru judecata universală a lui Dumnezeu. Dar dacă aceste popoare se vor converti pe cale, atunci pentru ele judecata va însemna mântuire şi pace, şi nu condamnare, pedeapsă şi rău (cf. Is 2,1-5). Psalmul responsorial ne cheamă să ne alăturăm popoarelor care se întorc la Dumnezeu, pentru a putea primi şi noi judecata mântuitoare aplicată lor şi pentru a intra în lăcaşul cerului (cf. Ps 121,1-9). Iar pentru toate acestea, sfântul Paul ne spune că este de trebuinţă să ne trezim din somnul păcatului (cf. Rom 13,11-14).

Un creştin adormit este acel om venit la Isus prin credinţă, dar a adormit din nou în păcat; este un creştin care a pierdut dragostea dintâi pentru Cristos, ca biserica din Efes (cf. Ap 2,4). Sunt creştinii care într-o vreme şi-au dat seama de păcătoşenia lor, dar apoi au uitat starea periculoasă în care se află şi au început să trăiască iar în chefuri şi beţii, în desfrânări şi fapte de ruşine, în ceartă şi în invidie (cf. Rom 13,13). Acum, pentru unul fiecare dintre noi oamenii, este ceasul să ne trezim din somn, căci mântuirea este de acum mai aproape de noi, decât atunci când am primit credinţa (cf. Rom 13,11). Prin Isus, mântuirea este foarte aproape de noi; aproape prin prezenţa lui Isus în mijlocul nostru până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20); aproape prin cuvântul Scripturii (cf. Dt 30,14; Rom 10,8), aproape prin prezenţa lui pe altare şi aproape prin prezenţa lui în oricare din semenii noştri (cf. Mt 25,40); aproape prin iminenta sărbătoare a Naşterii Domnului; şi aproape prin ziua judecăţii care stă să vină începând cu moartea noastră.

Un om aştepta de foarte multă vreme deschiderea unei porţi a fericirii. A vegheat şi a fost gata multă vreme. Dar, odată a adormit vreme de numai o oră. Tocmai în acea oră s-a deschis poarta, iar cei care erau treji au putut intra în grădina fericiri. Când poarta s-a închis şi a căzut zăvorul veşnic peste ea, s-a trezit şi acel om. A fost prea târziu. De aici şi invitaţia lui Isus, de a fi atenţi, de a veghea şi de a fi gata (cf. Mt 24,42-44).

Sfântul Augustin (354-430) este un exemplu potrivit de creştin adormit în păcate, în chefuri şi beţii, în desfrânări şi fapte de ruşine, în ceartă şi în invidie; dar care s-a trezit la timp din ele şi a intrat în arca Bisericii, prin poarta strâmtă Cristos, şi a ajuns în portul mântuirii (cf. Mt 7,13-14).

Dar un exemplu şi mai elocvent, despre un om adormit şi apoi trezit din somn, a fost Enoh, care a trăit înainte de potop. Viaţa sa a constat din două părţi: primii 65 de ani, despre nu se relatează nimic, şi ceilalţi 300 de ani, despre care Biblia spune că: "Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani". A existat deci un punct de întoarcere în viaţa acestui bărbat. Din Noul Testament aflăm că Enoh ştia că va veni judecata divină, potopul. El a luat seama la atenţionarea lui Noe şi s-a întors la Dumnezeu, a crezut în el şi a trăit de atunci în deplină încredere în el. Cum s-a sfârşit această viaţă cu Dumnezeu? Direct la Dumnezeu, fără să mai vadă marea strâmtorare din timpul potopului! "Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că Dumnezeu îl mutase la cer" (cf. Gen 5,21-22; Evr 11,5-6).

Enoh este imaginea Bisericii, este imaginea credinciosului, care prin convertire, prin părăsirea păcatului, prin trezire şi veghere, va fi păzit de ceasul strâmtorării (cf. Ap 3,10). Pentru cei aleşi, deşi vor avea parte de suferinţele pământului, ei nu vor trece prin marea strâmtorare. Noi, Mireasa şi Biserica lui Isus, vom fi răpiţi în slavă înainte de timpul strâmtorării şi ne vom arăta cu el în văzul tuturor (cf. Ap 1,7).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 26.