Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 
Procesul de canonizare (ridicare la cinstea altarelor) în Biserica Catolică

Canonizare (din gr. kanonízein, a introduce în canon). Actul prin care papa declară în formă definitivă și solemnă că un creștin catolic se află acum în slava cerească, mijlocește pentru noi la Domnul și este propus spre a fi venerat în mod public de întreaga Biserică. A canoniza înseamnă a declara în mod solemn că cineva este sfânt, a-l trece în canonul sfinților, adică în lista oficială a tuturor sfinților.

Beatificare (din lat. beatificátio): Act prin care Suveranul Pontif, în urma unor investigații începute în dieceză și continuate la Congregația pentru Cauzele Sfinților, acordă unui creștin catolic decedat, care a fost martirizat sau care a practicat toate virtuțile în chip eroic, titlul de "Fericit" și permite să i se aducă un cult public de către un grup limitat de credincioși (de ex., o țară, o dieceză, un institut de viață consacrată). Beatificarea, introdusă în Biserica Catolică în vremurile mai recente, constituie prima etapă a procesului de canonizare.

Sfințenie: În sens larg, sunt sfinți toți creștinii care, însuflețiți de virtutea dragostei, trăiesc și mor în harul lui Dumnezeu și se bucură de fericirea veșnică a raiului. În sens strict sunt sfinți toți acei creștini pe care Biserica i-a ridicat la cinstea altarelor pentru că au practicat în mod eroic virtuțile creștinești sau pentru că și-au dat viața pentru credință, îndurând moartea de martiri. În cursul anului liturgic, Biserica îi comemorează pe martiri și pe alți sfinți, proclamând misterul pascal în aceia și în acelea "care au suferit cu Cristos și cu el împreună sunt preamăriți; ea pune în fața credincioșilor exemplele acestora, care îi atrag pe toți în Cristos la Tatăl, și, pentru meritele lor, ea dobândește binefacerile lui Dumnezeu" (SC 104).

Canonizarea în istoria Bisericii

Recunoașterea publică a sfințeniei unei persoane s-a practicat până în secolul al XII-lea la nivel local prin manifestări populare de cult ce apăreau cu ocazia aniversării morții persoanei, considerată dies natalis (ziua nașterii pentru Paradis), a mutării moaștelor sau a cererii de mijlocire în timp de necesitate. Cu timpul au apărut îndoieli cu privire la cultul adus anumitor așa-ziși sfinți și de aceea Biserica și-a rezervat dreptul de a investiga și a recunoaște oficial sfințenia, începând cu papa Alexandru al III-lea, norma fiind confirmată de papa Grigorie al IX-lea, în anul 1234.

În secolul al XIV-lea papa a aprobat cultul local al anumitor sfinți înainte de a se fi terminat recunoașterea oficială. Această practică stă la baza procedurii de beatificare, perioadă în care este permis cultul local (la nivel de dieceză sau de ordin religios).

Procedura se numește "Proces canonic de beatificare/canonizare" sau "Cauză de beatificare/canonizare" respectiv "Cauză de martiriu", pentru că are multe elemente comune cu procesele din orice tribunal. Exista două căi prin care poate fi demonstrată sfințenia candidatului: minunile înfăptuite sau moartea pentru credință. Procesul poate dura de la câțiva ani la câteva secole, cu diferențe în funcție de moartea sfântului, care poate fi naturală sau de martiriu.

În prezent, de procesele de beatificare și canonizare se ocupă Congregația pentru Cauzele Sfinților, instituită de papa Paul al VI-lea, prin constituția apostolică "Sacra Rituum Congregatio", la 8 mai 1969. Congregația este constituită din peste 30 de membri, printre care se află cardinali, arhiepiscopi și episcopi și este asistată de două colegii de consultori (unul format din istorici, iar celălalt, din teologi).

Normele care se urmăresc în procesul de canonizare sunt stabilite de fericitul papă Ioan Paul al II-lea (prin constituția apostolică "Divinus Perfectionis Magister", din 25 ianuarie 1983) și de către actualul papă emerit Benedict al XVI-lea (care a dorit mai multă claritate în ceea ce privește procedura de determinare a minunilor). În aceste norme se prevăd două mari etape: faza diecezană (adunarea materialelor din dieceză) și faza romană (la nivelul Congregației pentru Cauzele Sfinților de la Vatican).

Pașii urmați în procesul de canonizare:

- procesul este început de persoanele care au trăit în preajmă și, ca atare, l-au cunoscut: parohia, comunitatea în care a locuit etc. Aceștia poartă numele de "Actori".

- "Actorii" desemnează o persoană adecvată care să facă cererea înaintea episcopului diecezan pentru a deschide ancheta diecezană pentru o posibilă canonizare. Cel care prezintă cererea este numit "Postulator", care devine persoana de referință pentru această cauză. Ancheta nu poate începe mai devreme de 5 ani de la moarte (pentru a evita entuziasmul de moment).

- Congregația pentru Cauzele Sfinților aprobă cererea episcopului și răspunde cu un "Nulla osta" (nimic de obiectat), autorizând astfel procedura de urmat în procesul de canonizare; din acest moment viitorul sfânt este numit "Slujitor al lui Dumnezeu";

Toate persoanele oficiale (delegatul episcopal, promotorul de justiție, notarul, expertul medical sau tehnic - acesta, în eventualitatea unei minuni) care iau parte la cauză trebuie să facă un jurământ de îndeplinire cu fidelitate a însărcinării lor și sunt obligați toți să păstreze secretul procesului. Sunt numiți, de asemenea, cel puțin 3 specialiști în istorie și arhive, care vor forma Comisia istorică.

- faza diecezană începe cu munca de culegere a mărturiilor de la toate persoanele disponibile, consemnând în documente dacă este reală faima Slujitorului lui Dumnezeu, analizând toată viața și scrierile sale. Totul se consemnează într-un document ce se numește Positio super virtutibus (poziția asupra virtuțiilor). În acest dosar contează numai sfințenia vieții și virtuțile practicate până la eroism;

- urmează faza romană; Congregația pentru Cauzele Sfinților desemnează o persoană care se numește "Relator al Cauzei", care verifică dacă materialele au fost culese în mod corect și care va organiza materialul adunat. Positio super virtutibus este un dosar în care se specifică demonstrația rațională a virtuților eroice, numit Informatio, folosind mărturiile și documentele strânse în ancheta diecezană, numită Summarium;

- se organizează apoi o comisie de 9 teologi, numită "Congresul Teologilor"; dacă aceștia dau o părere favorabilă, dosarul ajunge în comisia cardinalilor și episcopilor a Congregației pentru Cauzele Sfinților; dacă și această comisie este favorabilă, se declară în mod solemn eroicitatea virtuților Slujitorului lui Dumnezeu, citindu-se și semnându-se un decret - Decretum super virtutibus - în fața Sfântului Părinte; de acum înainte Slujitorul lui Dumnezeu este numit "Venerabil";

- dacă, prin intervenția Venerabilului, s-a înfăptuit o minune în favoarea cuiva care i-o cere, este semnul că se află în Paradis și că poate și vrea să-i ajute pe cei de pe pământ. Minunea se analizează cu mare prudență, făcându-se o anchetă diecezană amănunțită, al cărei rezultat se trimite Congregației pentru Cauzele Sfinților. Această anchetă - o nouă Positio - asupra minunii trebuie făcută de o comisie de 5 medici; dacă aceștia declară că nu cunosc nici o explicație rațională și științifică asupra evenimentului, aceasta poate fi considerată ca o posibilă minune. După aceasta, o comisie de 7 teologi examinează presupusa minune, urmând a avea verdictul definitiv în fața comisiei episcopilor și cardinalilor a Congregației pentru Cauzele Sfinților;

- dacă minunea este recunoscută, Venerabilul este declarat "Fericit" într-o Liturghie publică solemnă de beatificare; se stabilește cu această ocazie o dată în calendarul liturgic diecezan sau al congregației religioase de care aparținea, în care se va face memoria sa;

În cazul celor care au murit pentru credință, se recunoaște automat calitatea de martir pe care aceștia au dobândit-o în urma sacrificiului. Episcopul Anton Durcovici se încadrează în această categorie, iar pentru a fi declarat "Fericit" nu a fost nevoie de o minune.

- dacă vine recunoscută și a doua minune (sau prima în cazul martirilor), după același procedeu folosit la beatificare, fericitul este declarat "sfânt" într-o Liturghie publică solemnă de canonizare și cultul său este extins în întreaga Biserică; se stabilește, de asemenea, și o dată în calendarul liturgic general în care se va face memoria acestui nou sfânt.

Datele importante ale procesului sunt deci:

- începutul procesului diecezan;

- acceptarea validității Cauzei din partea Congregației pentru Cauzele Sfinților;

- depunerea examinării Positio super vita et virtutibus la Congregația pentru Cauzele Sfinților;

- lectura Decretum super virtutibus;

- beatificarea (declararea Venerabilului ca "Fericit");

- canonizarea (declararea Fericitului ca "Sfânt").

Prelucrare de pr. Adrian Blăjuță
Tamaș Ioan, Mic dicționar creștin catolic, Iași, Editura Sapientia, 2001
www.vladimirghika.ro
(site-ul Postulaturii cauzei de beatificare și canonizare a fericitului Vladimir Ghika)
instrucția "Sanctorum Mater", a Congregației pentru Cauzele Sfinților
 


lecturi: 89.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat