Reflecţie la duminica XXXI de peste an - C

"Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască tot ce era pierdut" (Lc 19,10)

Isus îşi continuă drumul spre Ierusalim, acolo unde urcă pentru a plăti în locul nostru preţul păcatelor.

Noi trebuia să suferim şi să murim pentru totdeauna, dar, aşa cum spune cântul de la evanghelia de astăzi: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut; cine crede într-însul are viaţa veşnică" (In 3,16). Dumnezeu avea în faţă două rânduri de păcătoşi: îngerii răi şi omul luat din pământ. Sfatul divin a hotărât atunci dreptate pentru îngeri şi milă, iertare şi mântuire pentru oamenii luaţi din pământ. Şi de aceea, după o pregătire a acestui plan divin, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său născut din femeie (cf. Gal 4,4), pentru ca orice om care îl primeşte cu credinţă şi îl urmează să nu se piardă, ci să aibă viaţă veşnică.

Evanghelia ni-l prezintă pe Isus aproape de finalul activităţii sale pământeşti, aproape de cel mai sublim act al istoriei, jertfa unui Dumnezeu pentru viaţa creaturilor sale luate din pământ. Acest fapt nu s-a mai auzit niciodată şi nici se va mai întâmpla niciodată în istoria oamenilor, ca Dumnezeul şi Creatorul lor să moară pentru ei. Oamenii, conştienţi de păcătoşenia lor, oamenii conştienţi că nu sunt decât "un fir de praf" şi "o picătură de rouă" (cf. Înţ 11,23), obişnuiau să aducă pentru păcat jertfă lui Dumnezeu pe copii lor; dar ca un Dumnezeu să-şi aducă jertfă pe unicul său Fiu pentru păcatul oamenilor, asta nu s-a auzit şi nici nu se va mai auzi niciodată (cf. In 3,16). Şi tocmai aceasta, în marea sa iubire, a făcut-o Dumnezeu pentru mine şi pentru toţi păcătoşii din lume. Şi tocmai pe această iubire nemărginită şi nesfârşită a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii păcătoşi, o descriu şi o cântă toate divinele lecturi de la sfânta Liturghie de astăzi.

În acest drum spre cruce, Fiul lui Dumnezeu, Isus, cheamă şi caută, asemenea păstorului bun, oiţele Tatălui orbite de păcat şi risipite de diavol. Din punctul unde era Isus, drumul spre Ierusalim, era mai scurt. Dar iată că Isus face un mare ocol, prin Ierihon, ca Moise spre Canaan (cf. Num 21,4), pentru a mai salva nişte oiţe prinse în mrejele păcatului întinse de diavol. În tot drumul său din Galileea (ţara umbrei păcatului şi a morţii) şi până la Ierusalim (ţara laudelor lui Dumnezeu) - cu permisiune fac o comparaţie - aşa cum o bună gospodină trece prin toată casa şi înlătură păianjenii şi pânzele lor murdare, la fel Isus a trecut prin toate aceste ţinuturi de întuneric, a scos diavolii, le-a stricat mrejele şi i-a salvat pe cei prinşi în ele, aşa cum spune Biblia despre el (cf. 1In 3,8; Mt 4,23-24).

Evanghelia de astăzi ne spune că Isus a trecut prin Ierihon. Ierihonul era o cetate plină de frumuseţi naturale, era ca un mic paradis pământesc (cf. Dt 34,3). În zilele lui Isus, Ierihonul era ca un fel de staţiune, un sat de vacanţă al acelor vremuri. Mulţi oameni îşi petreceau vacanţa sau concediul acolo. Dar, tocmai în această cetate, în acest mic paradis, în această casa curată şi măturată de Dumnezeu (cf. Lc 11,24-26), tocmai aici diavolul şi-a găsit locul unde să-şi întindă pânzele lui otrăvite pentru a-i prinde pe fii săi. Căci Isus după ce l-a vindecat pe Zaheu de orbirea lui spirituală, a zis: "Astăzi a intrat mântuirea în această casă, pentru că şi acest om este un fiu al lui Abraham" (Lc 19,9), adică un fiu al său.

Când Isus a intrat în Ierihon, răsunau strigătele celor captivi la diavol, căci cetatea era idolatră; oamenii din Ierihon, părăsind lumina cea adevărată, se închinau la lună; adică trăiau într-un semiîntuneric spiritual, un fel de ape tulburi, teren tocmai bun pentru lucrarea pierzătoare a diavolului. Aici diavolul îi orbise pe oameni şi la propriu şi la figurat. Pentru acest motiv, Ierihonul a fost cetatea pe care Dumnezeu a dat-o în mâna lui Iosua, spre distrugere (cf. Ios 6,17). Ba mai mult, Dumnezeu, prin Iosua, a pus un blestem asupra oricui ar fi încercat să reconstruiască această cetate (cf. Ios 6,26). Omul care a reconstruit cetatea în vremea lui Ahab, Hiel din Betel, care se credea a fi "frate cu Dumnezeu", care a avut îndrăzneala de a trece peste cuvântul lui Dumnezeu, a avut parte din plin de acest blestem, căci i-au murit amândoi fiii în timpul reconstrucţiei (1Rg 16,34).

Din Ierihon se ridicau spre cer multe strigăte surde după ajutor. Cum Isus a intrat în Ierihon, strigătele după ajutor s-au înteţit; mai ales strigătele unui sărman om orbit de diavol. Marcu ne spune că acest orb se chema Bartimeu (cf. Mc 10, 46); iar Matei ne spune că el nu era singurul orb care striga după ajutor şi vindecare (cf. Mt 20,30). Isus, a vindecat toţi orbii, la propriu şi la figurat, din Ierihon, iar aceştia au devenit ucenicii şi mărturisitorii săi (cf. Mt 20,34; Mc 10,52; Lc 18,43). Acesta e răspunsul corect în urma oricărui dar primit de la Dumnezeu.

După ce Isus i-a vindecat pe aceştia şi l-a alungat pe diavolul orbirii din ei, a găsit un alt orb al diavolului, pe Zaheu, mai marele vameşilor, adică al hoţilor. La naşterea acestui hoţ, părinţii i-au pus numele de Zaheu, adică "om curat", pentru că ei îşi doreau ca el să fie curat pentru Dumnezeu. Însă el, amăgit de satana cu bani şi avere, a devenit un trădător de neam şi un hoţ. Vameşii erau un fel de "mafie" locală. Ei nu numai că strângeau taxele, ci strângea mai mult, ca să le rămână şi lor; de aceea erau dispreţuiţi de oameni.

Biblia ne spune că, atunci când Ioan Botezătorul predica pe malurile Iordalui, la Betabara (cf. Mt 3,1; In 1,28), şi când multe categorii de oameni veneau la el ca să întrebe ce le cere lor Dumnezeu ca să facă, se poate presupune că printre acei vameşii care au venit să-l întrebe pe Ioan Botezătorul, "Învăţătorule, noi ce să facem?" (Lc 3,12), să fi fost şi Zaheu, căci Betabara este la mai puţin de 5 mile de Ierihon. Impresionat de cuvântul lui Dumnezeu rostit de Ioan, deşi nu s-a convertit cu adevărat la data acea, totuşi cuvintele lui Ioan au început să lucreze în inima lui ca o bucată de drojdie într-o măsură de făină (cf. Mt 13,33).

Chiar înainte de întâlnirea cu Ioan şi cu Isus, Zacheu ştia cerinţele lui Dumnezeu referitoare la furt şi înşelăciune, din prescripţiile din Levitic (cf. Lev 25,17.35-37), de aceea, după ce l-a întâlnit pe Ioan, care i-a confirmat prescripţiile Legii, dorea acum să-l întâlnească şi pe Isus, care să-l pună pe calea unei vieţi bune. Vameşul, Zaheu, deşi era bogat şi nu-i lipsea nimic pământesc, purta cu greu povoara sărăciei spirituale de la diavol. Şi pentru că diavolul şi lumea îi legase gura ca să nu poată striga la Isus, ca orbul vindecat; ba mai mult, îi blocase şi calea spre Mântuitorul Isus, el a recurs la un gest extrem pentru un om cu poziţia lui; s-a urcat într-un sicomor (copac cu frunze ca de dud care rodeşte smochine) de pe marginea drumului pe unde avea să treacă Isus, în speranţa că va fi văzut şi eliberat.

Numai cei care, asemenea orbului Bartimeu şi a vameşului Zaheu, simt povoara păcatului şi a diavolului, ştiu ce înseamnă această durere şi îi înţeleg pe cei care, aflând de Isus, eliberatorul, strigă cu disperare şi recurg la gesturi extreme, pentru a fi remarcaţi şi ajutaţi; şi apoi nu cârtesc când sunt mântuiţi (cf. Lc 19,7). Isus l-a văzut; dar l-a văzut cu mult mai înainte de a intra în Ierihon, aşa cum l-a văzut şi pe Natanael, sub un smochin (cf. In 1,48), căci pentru el şi pentru mulţi robi ca el a intrat Isus în Ierihon.

Toate cele relatate astăzi de evanghelie ne fac să înţelegem că povoara diavolului asupra omului este insuportabilă. Şi că, pentru a ajunge la Isus, trebuie să strigăm şi să ne ridicăm pe înălţimi spirituale.

Pe Zaheu, diavolul reuşise numai să-l orbească spiritual, făcându-l să caute exclusiv cele trecătoare şi să uite de cele veşnice; dar diavolul nu reuşise încă să-i paralizeze sufletul ca să nu mai simtă povoara şi starea grea în care îl adusese, aşa cum a reuşit cu bogatul căruia i-a rodit ţarina (cf. Lc 12,16-21), cu bogatul din parabola cu Lazăr (cf. Lc 16,19-31) şi cu tânărul bogat (cf. Lc 18,18-25). Deşi nu mai era mult până acolo, Isus sosise la timp.

Şi iarăşi este interesant de observat că, atunci când Isus a intrat în casa lui Zaheu, primul lucru pe care l-a făcut acesta a fost acela de a lepăda averea, prin care diavolul îl ţinea sub jugul său. Averea este o nadă şi o capcană a satanei, prin care el pune pe oameni povoara şi osânda sa.

Cei pe care diavolul nu a reuşit încă să le paralizeze sufletele, când devin conştienţi de capcana averilor, le aruncă de pe ei, scapă de diavol şi de osânda lui, fac mult bine în jurul lor şi mare sărbătoare în cer (cf. Lc 15,7). Să ne gândim la primii ucenici ai Domnului, care imediat după convertire, prima dată au aruncat povoara bogăţiei, spre uşurarea lor, spre mângâierea săracilor, şi spre bucuria lui Dumnezeu (cf. Fap 4,32).

Dacă mulţi oameni de astăzi nu ar avea sufletul paralizat, ar simţi durerea şi povoara diavolului, ar striga din toate puterile către Isus Mântuitorul, ar alerga înainte pe unde ar şti că trece Isus şi, ajutaţi de el, ar arunca orice povoară şi păcatul care îi copleşeşte (cf. Evr 12,1). Dacă cineva dintre noi ar zice, ca omul dintr-o poveste tristă, că el, deşi are multe păcate, cu toate acestea el nu simte nici o greutate care să apese asupra lui, atunci e vădit lucru că diavolul a reuşit să-i paralizeze centrii spirituali, fără de care nu mai simte povoara păcatului care îl apasă, nu mai poate striga după ajutor, nu mai poate vedea şi urma drumul corect şi merge implacabil spre osândă.

Prin intrarea sa în Ierihonul idolatru şi plin de păcate şi orbiri, Isus şi-a început intrarea în fiecare localitate a oamenilor, în toate cetăţile locuite de oameni, în toate locurile unde domneşte satana şi păcatul său. Isus de atunci intră în orice localitate şi suflet care îl primeşte, pentru a alunga diavolii care stăpânesc acolo, în locul lui Dumnezeu, pentru a-i curăţa de orice întinare a satanei; şi pentru a-i elibera şi vindeca de orice orbire şi paralizie spirituală. Deci, lucrarea lui Isus continuă.

Părintele Luigi Berra ne povesteşte că un anume Vincenzo Perez era liber cugetător şi unul dintre cei mai mari revoluţionari din Bilbao. Într-o zi, acest liber cugetător s-a îmbolnăvit dintr-o dată de ochi şi nu mai vedea nimic. Nişte prieteni creştini catolici l-au luat cu ei în pelerinaj la Lourdes, în speranţa că se va vindeca, atât de ochi, cât şi de necredinţă. După câteva cufundări în piscina miraculoasă, a început să vadă, dar confuz. Purtat la grota Mariei, a strigat dintr-o dată tare: "Văd o femeie îmbrăcată în alb!" Era Maica Domnului, care îi obţinuse de la Fiul ei Isus, vindecarea ochilor, dar şi vindecarea sufletului.

Deci, Isus nu a venit să recupereze numai pe Bartimeu şi Zaheu, ci a venit să-i recupereze pe toţi oamenii pierduţi prin păcatul strămoşesc. Universul întreg va fi adus la frumuseţea dintru început, când nu domnea păcatul; şi atunci, "la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor" (Fap 3,21), tot "ce era pierdut" va fi restatornicit.

Se spune că undeva, într-un mare oraş, se construia o mare catedrală. Se găsise meşteri pentru toate lucrările, mai puţin pentru ferestre. Au fost aleşi mai mulţi meşteri care să facă aceste ferestrele vitralii. Iar la urmă aveau să le aleagă pe cele mai frumoase. Aceştia, fiind meşteri bogaţi, confecţionau ferestrele vitralii din sticla colorată tăiată din coli mari. Pentru că nu aveau timp să adune cioburile rămase în urma lor, au angajat un om care să le adune cioburile rămase şi să le arunce. Însă acest om era unul priceput în arta vitraliilor. El, adunând cioburile rămase de la marii meşteri bogaţi, a confecţionat din ele vitralii potrivite cu noua catedrală. Când mai marii locului au venit să vadă care vitralii să le aleagă pentru noua lor catedrală, toţi, în unanimitate, au ales vitraliile confecţionate din cioburi.

Acest fapt ne aminte de cuvântul Scripturii: "Piatra aruncată de zidari a ajuns în capul unghiului" (Ps 118,22). Aceste verset biblic se potriveşte atât lui Isus, care a fost respins de iudei; dar ni se potriveşte şi nouă, celor care credem în Cristos, care la fel suntem respinşi de lumea "înţeleaptă" în care trăim (cf. 1Cor 1,26-29). Tot la noi se referă Scriptura atunci când vorbeşte despre aşezarea din nou a tuturor lucrurilor" (cf. Fap 3,21

Isus, cel lepădat de iudei, şi-a început construcţia noului templu al lui Dumnezeu cu oameni respinşi de societate, dar care cred în el: cu vameşi, prostituate, păcătoşi, păstori, pescari, ţărani etc. Isus, respinsul, lucrează cu noi, respinşii (cf. Ef 2,20).

Dacă voim să vedem clar, dacă voim să fim fericiţi cu adevărat, dacă voim să mergem în cer, să alergăm cu încredere la Isus şi să strigăm la el şi la ajutorul său; căci, aşa cum spune psalmistul astăzi: "Domnul îi sprijină pe cei care se clatină şi îi ridică pe cei căzuţi" (Ps 145,14).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.