Consideraţie la duminica a 29-a de peste an - C

Conştiinţa, judecătorul cetăţii sufletului

Isus îşi continuă drumul spre Ierusalim, iar ucenicii şi poporul încep să conştientizeze că Isus, prin patimă, moarte şi înviere, va fi luat de la ei şi că vor rămâne fără apărare în faţa răutăţii oamenilor. De aceea, Isus, astăzi, caută să-i mângâie, spunându-le că, aşa cum văduva săracă din parabolă, care a avut de luptat cu un judecător nedrept, necredincios şi inuman, a fost ajutată şi întărită, prin credinţa şi rugăciunea ei; tot aşa şi ei vor fi ajutaţi şi întăriţi, tot aşa şi ei vor izbuti în ciuda tuturor nedreptăţilor de pe pământ, dacă vor crede şi se vor ruga asemenea ei; şi mai ales dacă se vor ruga prin mijlocirea lui, Tatălui ceresc. Căci, dacă el trebuie să fie luat de la ei, dacă el trebuie să sufere şi să moară, asta o face pentru că aşa a voit Tatăl împreună cu el, ca să fie tot spre folosul lor; căci dacă îşi va da viaţa ca preţ de răscumpărare, Tatăl îl va învia şi glorifica la dreapta sa; iar de acolo, de sus, de lângă Tatăl, le va asigura mai bine mântuirea veşnică, le va asculta şi împlini mai bine rugăciunile, îi va întări mai bine în toate necazurile şi încercările lor (cf. In 14,13; 16,23-24) şi le va trimite şi pe Duhul Sfânt, mângâietorul, care să rămână cu ei până la venirea lui (In 16,7).

Evanghelia de astăzi ne spune că într-o cetate era un judecător nedrept (cf. Lc 18,1). Din porunca lui Dumnezeu, fiecare cetate trebuia să aibă un judecător (cf. Dt 16,18). Aceste relatare biblică are şi un înţeles duhovnicesc. Fiecare om este considerat a fi o cetate a lui Dumnezeu. Aceasta interpretare o face însuşi Isus în parabola de astăzi; dar această interpretare o face şi sfântul Augustin (354-430), în "De civitate Dei" şi sfânta Tereza de Avila (1515-1582), în "Castelul interior", şi chiar pesimistul Franz Kafka (1883-1924), în opera sa "Castelul".

În fiecare om, ca şi în fiecare cetate, Dumnezeu a pus câte un judecător: "conştiinţa". Când conştiinţa, judecătorul din om, este supusă lui Dumnezeu, atunci omul urmează căile sfinte ale lui Dumnezeu; iar când conştiinţa nu este supusă lui Dumnezeu, atunci omul lucrează contrar legilor lui Dumnezeu, exact ca şi judecătorul din evanghelia de astăzi.

Supunerea şi nesupunerea vorbesc despre cele două firi din om: firea veche care a fost înecată în apele botezului şi firea nouă pe care a primit-o omul la ieşirea din apele botezului.

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte de o văduvă săracă şi de un pârâş; văduva săracă reprezintă firea cea nouă, iar pârâşul reprezintă firea cea veche; mai exact, văduva săracă reprezintă prezenţa lui Cristos din om, iar pârâşul reprezintă puterea lui satan din om (cf. Ap 12,10). În această dispută din lăuntrul omului, între Isus şi satana, apare judecătorul, conştiinţa. De conştiinţa omului depinde cine va fi biruitorul din om.

Normal ar fi ca judecătorul, conştiinţa, să-i dea dreptate văduvei sărace, firii celei noi, căreia i-a murit bărbatul, Isus, pe cruce, şi să condamne pârâşul, firea veche, aliatul diavolului care o prigoneşte şi din cauza căruia i-a murit bărbatul. Dar, din păcate, conştiinţa, judecătorul pus de Dumnezeu în om, de multe ori ţine partea pârâşului, a diavolului, a firii celei vechi, şi prigoneşte firea nouă, văduva săracă, căreia i-a murit Isus pe cruce, sufocând-o cu lucrurile pământeşti, uitând că bărbatul ei, Isus, a înviat, este pururi viu şi plin de putere (cf. Ap 1,18) şi că într-o zi, neprevăzută, va apărea şi îi va cere cont (cf. Lc 12,46).

Deci, dacă judecătorul, conştiinţa, este aliatul lui Cristos, va face dreptate văduvei, firii celei noi. Iar dacă judecătorul, conştiinţa este aliatul diavolului, va face dreptate pârâşului, adică firii vechi.

Prin această parabolă, Isus îşi îndeamnă ucenicii săi să rămână credincioşi, în ciuda tuturor necazurilor şi prigoanelor, şi se roage lui Dumnezeu, judecătorul suprem, Judecătorul judecătorilor, care este bun şi iubitor, ca să le lumineze pe conştiinţele, să facă dreptate firii celei noi, în luptă cu firea cea veche, aliată satanei.

Despre lupta dintre văduva săracă şi pârâş, dintre firea cea nouă şi firea cea veche, ne lămureşte şi prima lectură de astăzi. În această lectură, Iosue, copilul de suflet al lui Moise - firea cea nouă născută din Dumnezeu - se luptă cu Amalec, copilul de suflet al lui Esau, cel care a părăsit calea lui Dumnezeu pentru un blid de linte (cf. Gen 36,12) - care reprezintă firea cea veche născută din ascultarea de diavol şi care luptă contra lui Dumnezeu. Aici, Iosue, Moise, Arron şi Hur, imagini ale firii celei noi născută din Dumnezeu, prin credinţă şi rugăciune, biruiesc pe amaleciţii lui Esau, imaginea firii celei vechi.

Până la întâlnirea cu laşul şi vicleanul, Amalec, poporul condus de Moise şi Iosue, nu au avut de luptat cu nimeni, căci Dumnezeu i-a purtat toate luptele lor cu Faraon din Egipt şi cu toţi ceilalţi duşmani, iar ei numai îl lăudau pe Dumnezeu. Dar, de la ieşirea din Egipt, pentru că Domnul voia ca stima lor în faţa popoarelor din jur să crească (cf. Dt 4,5-6), Dumnezeu a ales ca, în unele situaţii, să lupte pentru ei, dar din interiorul lor, aşa cum a voit în lupta cu Amalec.

Faraon şi Amalec reprezintă cele două capcane ale diavolului; Faraon reprezintă ispita lucrurilor materiale, care l-a făcut pe Esau să piardă binecuvântările veşnice şi pe mulţi să se întoarcă înapoi în Egipt (cf. Num 14,4), pierzând libertatea Canaanului. Iar Amalec reprezintă frica şi groaza de neprevăzut.

În această luptă a poporului ales cu Faraon şi Amalec se află ascunsă istoria fiecărui creştin, istoria fiecărui urmaş al lui Cristos.

Pentru cei credincioşi, Dumnezeu însuşi luptă pentru ei, prin Cristos şi crucea lui, aşa cum odinioară a luptat pentru evrei, prin Moise şi toiagul său; prin victoriile lui Cristos, Dumnezeu ne redă toate bunurile pierdute în paradis, inclusiv pe Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, şi ne scoate afară din Egiptul păcatului, conducându-ne spre Canaanul ceresc.

La Botezul nostru, firea veche a fost numai înecată şi slăbită, urmând ca noi s-o ucidem în fiecare zi, prin lupta până la sânge cu păcatul (cf. Evr 12,4). Iar firea cea nouă a fost născută şi a prins viaţa, urmând ca noi să o hrănim şi să o întărim. Dacă vom cugeta şi vom căuta mai mult lucrurile pământeşti, se va întări firea veche. Dacă cugeta, vom năzui şi vom căuta mai mult cele de sus, se va întări mai mult firea cea nouă (cf.Col 3,1-2).

Prin înduplecarea judecătorului de către văduva rugătoare, prin câştigarea luptei cu amaleciţii datorită credinţei şi rugăciunii lui Moise, şi prin convertirea lui Paul la credinţa în Isus, prin mărturia şi rugăciunea lui Ştefan, Dumnezeu ne spune astăzi că nu trebuie să ne pierdem încrederea niciodată şi că trebuie să ne rugăm mereu fără să ne lăsăm, căci toate sunt cu putinţă celui care crede şi se roagă (cf. Mc 9,23).

Trebuie să alergăm în rugăciune la Isus, care stă la dreapta lui Dumnezeu, ca să mijlocească pentru noi (cf. 1In 2,1), fără să obosească ca Moise, pentru că se află în gloria cerului (cf. Ex 17,12). Noi nu trebuie să uităm astăzi că rugăciunea se naşte din credinţă, iar credinţa se hrăneşte din rugăciune.

Prin întrebarea sa: "Oare, Fiul Omului va mai găsi credinţă pe pământ, atunci când va reveni", Isus, nu ne vorbeşte numai de apropiata sa plecare, ci şi de revenirea sa în glorie, atunci când îi va răsplăti pe cei credincioşi şi pentru a-i judeca pe cei răi. Să avem mare încredere în el, căci nimeni din cei care s-au încrezut în el nu a rămas de ruşine (cf. Ps 21,4-5).

Să păstrăm tare şi curată firea cea nouă primită la Botez, prin credinţă, rugăciune, citirea Scripturilor, căutarea lucrurilor de sus şi prin participarea noastră la vestirea evangheliei, aşa cum ne cere Paul şi Biserica astăzi, şi atunci vom avea biruinţe asupra pârâşului nostru diavolul şi a tuturor aliaţii lui, iar la sfârşit, când va reveni Domnul Isus în slavă, vom fi purtaţi în lăcaşurile veşnice. Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 24.