Assisi: Întâlnirea papei cu săracii asistaţi de Caritas

Vineri, 4 octombrie 2013, Sala Despuierii din Episcopia de Assisi

A spus fratele meu episcop că este pentru prima dată, în 800 de ani, că un papă vine aici. În aceste zile, în ziare, în mijloacele de comunicare, se făceau fantezii. "Papa va merge să despoaie Biserica, acolo!". "De ce anume va despuia Biserica?". "Va despuia hainele episcopilor, ale cardinalilor; se va despuia pe sine însuşi". Aceasta este o ocazie bună pentru a face o invitaţie Bisericii să se despoaie. Dar Biserica suntem cu toţii! Toţi! De la primul botezat, toţi suntem Biserică şi toţi trebuie să mergem pe drumul lui Isus, care a parcurs un drum de despuiere, el însuşi. A devenit slujitor, servitor; a voit să fie umilit până la cruce. Şi dacă noi vrem să fim creştini, nu există un alt drum. Dar nu putem face un creştinism mai uman - spun ei - fără cruce, fără Isus, fără despuiere? În acest mod vom deveni creştini de patiserie, ca nişte prăjituri frumoase, ca nişte dulciuri frumoase? Foarte frumos, dar nu creştini cu adevărat! Cineva va spune: "Dar de ce anume va trebui să se despoaie Biserica?". Trebuie să se despoaie astăzi de un pericol foarte grav, care ameninţă orice persoană în Biserică, pe toţi: pericolul mondenităţii. Creştinul poate convieţui cu spiritul lumii. Mondenitatea care ne duce la vanitate, la prepotenţă, la orgoliu. Şi acesta este un idol, nu este Dumnezeu. Este un idol! Şi idolatria este păcatul cel mai puternic!

Când în mass media se vorbeşte despre Biserică, ei cred că Biserica sunt preoţii, surorile, episcopii, cardinalii şi papa. Dar Biserica suntem noi toţi, aşa cum am spus. Şi noi toţi trebuie să ne despuiem de această mondenitate: spiritul contrar spiritului fericilor, spiritul contrar spiritului lui Isus. Mondenitatea ne face rău. Este atât de trist a găsi un creştin lumesc, sigur - după el - de acea siguranţă pe care i-o dă credinţa şi sigur de siguranţa pe care i-o dă lumea. Nu se poate lucra în cele două părţi. Biserica - noi toţi - trebuie să se despoaie de mondenitate, care duce la vanitate, la orgoliu, care este idolatria.

Isus însuşi spunea: "Nu se poate sluji la doi stăpâni: ori îl slujeşti pe Dumnezeu, ori slujeşti banii" (cf. Mt 6,24). În bani era tot acest spirit lumesc; bani, vanitate, orgoliu, acel drum... noi nu putem... este trist a şterge cu o mână ceea ce scriem cu cealaltă. Evanghelia este Evanghelia! Dumnezeu este unic! Şi Isus a devenit servitor pentru noi şi spiritul lumii nu are loc aici. Astăzi sunt aici cu voi. Mulţi dintre voi aţi fost despuiaşi de această lume sălbatică, această lume care nu dă de muncă, această lume care nu ajută; căreia nu-i pasă dacă sunt copii care mor de foame în lume; nu contează dacă atâtea familii nu au de mâncare, nu au demnitatea de a duce pâine acasă; nu contează că atâta lume trebuie să fugă de sclavie, de foame şi să fugă căutând libertatea. Cu câtă durere, de atâtea ori, vedem că găsesc moartea, aşa cum s-a întâmplat ieri la Lampedusa: astăzi este o zi de doliu! Aceste lucruri le face spiritul lumii. Este chiar ridicol că un creştin - un creştin adevărat - că un preot, că o soră, că un episcop, că un cardinal, că un papă vor să meargă pe drumul acestei mondenităţi, care este o atitudine ucigaşă. Mondenitatea spirituală ucide! Ucide sufletul! Ucide persoanele! Ucide Biserica!

Atunci când Francisc, aici, a făcut acel gest de a se despuia, era un băiat tânăr, nu avea forţa pentru acest lucru. A fost puterea lui Dumnezeu care l-a determinat să facă asta, puterea lui Dumnezeu care voia să ne amintească ceea ce ne spunea Isus despre spiritul lumii, ceea ce Isus s-a rugat Tatălui, pentru ca Tatăl să ne salveze de spiritul lumii.

Astăzi, aici, să cerem harul pentru toţi creştinii. Ca Domnul să ne dea nouă tuturor curajul de a ne despuia, dar nu de 20 de lire, să ne despuiem de spiritul lumii, care este lepra, este cancerul societăţii! Este cancerul revelaţiei lui Dumnezeu! Spiritul lumii este duşmanul lui Isus! Îi cer Domnului ca nouă tuturor să ne dea acest har de a ne despuia. Mulţumesc!

* * *

La sfârşitul întâlnirii, a rostit următoarele cuvinte:

Multe mulţumiri pentru primire. Rugaţi-vă pentru mine, că am nevoie de asta... Toţi! Mulţumesc!

* * *

Urmează celelalte cuvinte pe care papa Francisc le-a pregătit pentru această ocazie şi pe care le-a încredinţat considerându-le citite:

Iubiţi fraţi şi surori,

Mulţumesc pentru primirea voastră! acest loc este un loc special şi pentru aceasta am voit să fac o etapă aici, chiar dacă ziua este foarte plină. Aici Francisc s-a despuiat de toate, în faţa tatălui său, a episcopului şi a oamenilor din Assisi. A fost un gest profetic şi a fost şi un act de rugăciune, un act de iubire şi de încredinţare Tatălui care este în ceruri.

Cu acel gest, Francisc a făcut alegerea sa: alegerea de a fi sărac. Nu este o alegere sociologică, ideologică, este alegerea de a fi ca Isus, de a-l imita pe el, de a-l urma până la capăt. Isus este Dumnezeu care se despoaie de gloria sa. Citim asta în sfântul Paul: Cristos Isus, care era Dumnezeu, s-a despuiat pe sine însuşi, s-a golit pe sine însuşi şi s-a făcut ca noi şi în această înjosire a ajuns până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,6.8). Isus este Dumnezeu, s-a născut gol, a fost pus într-o iesle şi a murit gol şi răstignit.

Francisc s-a despuiat de orice lucru, de viaţa sa lumească, de sine însuşi, pentru a-l urma pe Domnul său, pe Isus, pentru a fi ca el. Episcopul Guido a înţeles acel gest şi imediat s-a ridicat, l-a îmbrăţişat pe Francisc şi l-a acoperit cu mantia sa şi a fost imediat ajutorul şi ocrotitorul său (cf. Vita Prima, FF, 344).

Despuierea sfântului Francisc ne spune pur şi simplu ceea ce învaţă Evanghelia: a-l urma pe Isus înseamnă a-l pune pe primul loc, a ne despuia de multele lucruri pe care le avem şi care sufocă inima noastră, a renunţa la noi înşine, a lua crucea şi a o purta cu Isus. A ne despuia de eul orgolios şi a ne dezlipi de dorinţa de avere, de bani, care este un idol care posedă.

Toţi suntem chemaţi să fim săraci, să ne despuiem de noi înşine; şi pentru aceasta trebuie să învăţăm să stăm cu săracii, să împărtăşim cu acela care este lipsit de cele necesare, să atingem carnea lui Cristos! Creştinul nu este unul care îşi umple gura cu săraci, nu! Este unul care-i întâlneşte, care-i priveşte în ochi, care-i atinge. Sunt aici nu pentru "a face ştire", ci pentru a arăta că aceasta este calea creştină, aceea pe care a parcurs-o sfântul Francisc. Sfântul Bonaventura, vorbind despre despuierea sfântului Francisc, scrie: "Astfel, aşadar, servitorul Regelui preaînalt a fost lăsat gol, pentru ca să-l urmeze pe Domnul răstignit gol, obiect al iubirii sale". Şi adaugă că astfel Francisc s-a salvat de la "naufragiul lumii" (FF, 1043).

Dar aş vrea, ca păstor, să mă şi întreb: de ce anume trebuie să se despoaie Biserica?

Să se despoaie de orice mondenitate spirituală, care este o tentaţie pentru toţi; să se despoaie de orice acţiune care nu este pentru Dumnezeu, nu este a lui Dumnezeu; de frica de a deschide porţile şi de a ieşi în întâmpinarea tuturor, în special a celor mai săraci, nevoiaşi, îndepărtaţi, fără să aştepte; desigur, nu pentru a se pierde în naufragiul lumii, ci pentru a duce cu curaj lumina lui Cristos, lumina Evangheliei, chiar şi în întuneric, unde nu se vede, unde se poate întâmpla să se împiedice; să se despoaie de liniştea aparentă pe care o dau structurile, desigur necesare şi importante, dar care nu trebuie să întunece niciodată singura adevărata forţă pe care o poartă în sine: aceea a lui Dumnezeu. El este forţa noastră! Să se despoaie de ceea ce nu este esenţial, pentru că referinţa este Cristos; Biserica este a lui Cristos! Atâţia paşi, mai ales în aceste decenii, au fost făcuţi. Să continuăm pe acest drum care este cel al lui Cristos, cel al sfinţilor.

Pentru toţi, chiar şi pentru societatea noastră care dă semne de oboseală, dacă vrem să ne salvăm de la naufragiu, este necesar să urmăm calea sărăciei, care nu este mizeria - aceasta trebuie combătută -, ci faptul de a şti să împărtăşim, de a fi mai solidari cu cel mai nevoiaş, de a ne încrede mai mult în Dumnezeu şi mai puţin în forţele noastre umane. Monseniorul Sorrentino a amintit opera de solidaritate a episcopului Nicolini, care a ajuta sute de evrei ascunzându-o în conventuri, şi centrul de triere era chiar aici, în episcopie. Şi aceasta este despuiere, care porneşte mereu de la iubirea, de la milostivirea lui Dumnezeu!

În acest loc care ne interpelează, aş vrea să mă rog pentru ca fiecare creştin, Biserica, fiecare bărbat şi femeie de bunăvoinţă, să ştie să se despoaie de ceea ce nu este esenţial pentru a merge în întâmpinarea celui care este sărac şi cere să fie iubit. Mulţumesc tuturor!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 5.