Reflecţie la duminica a XXX-a de peste an - C

"Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!" (Lc 18,13).

Dacă vom privi la categoriile de oameni pe care le-a întâlnit Isus în drumul său din Galileea până la Ierusalim, din ţinutul păcatului până în ţinutul laudelor lui Dumnezeu, vom vedea şi vom deosebi trei feluri de oameni: oameni care nu-l cunosc pe Dumnezeu şi nu îl cinstesc; oameni care deşi nu-l cunosc bine pe Dumnezeu, dar care se convertesc şi îl cinstesc corect; şi oameni care deşi îl cunosc pe Dumnezeu, dar care refuză să-l cinstească corect, din cauza mândriei care îi stăpâneşte.

Evanghelia de astăzi ne prezintă ultimele două din aceste categorii de oameni: oameni care deşi nu-l cunosc bine pe Dumnezeu, dar care se convertesc şi îl cinstesc corect, ca vameşul; şi oameni care deşi îl cunosc pe Dumnezeu, dar care refuză să-l cinstească corect, din cauza mândriei, ca fariseul.

Chiar de la început trebuie să spunem că apelativul de "fariseu", nu este un nume care li s-a dat, ci este un nume pe care fariseii şi l-au luat singuri. Fariseii, care se credeau "clasa de sus", "clasa conducătoare", care "se credeau drepţi şi îi dispreţuiau pe alţii" (Lc 18,9), şi-au luat singuri numele de "farisei". În limba ebraică, cuvântul "fariseu", înseamnă "om pus deoparte", "om separat de păcătoşi", "om sfânt". Însă, prin numele pe care fariseii şi l-au luat, l-au sfidat pe Dumnezeu, care singur este drept, care singur este mare, care singur este sfânt. Prin acest abuz, fariseii nu se deosebeau cu nimic de păgânii care se numeau pe ei înşişi "dumnezei" şi pretindeau onoruri şi plecăciuni. Isus însuşi spune despre ei că le plac ca să se plece oamenii în faţa lor şi să-i numească "rabi" şi "povăţuitori" (cf. Mt 23,7.16). Prin aceasta ei au uzurpat onoarea Tatălui căruia singur trebuie să i se închine oamenii (cf. Mt 4,10; au uzurpat onoarea Fiului, care singur este Învăţătorul (cf. Mt 23,8); au uzurpat onoarea Duhului, care singur este povăţuitor spre adevăr (cf. In 16,13).

Din punctul acesta de vedere, am putea spune că fariseul s-a dus la templu aşa cum un rege se duce în vizită la un alt rege. Şi aşa cum regii la întâlnirile lor îşi etalează unii altora realizările şi performanţele, tot astfel şi fariseul îşi etala în faţa lui Dumnezeu realizările şi performanţele sale materiale şi spirituale, uitând că este un simplu om şi un sărman păcătos (cf. Ps 53,3; Rom 3,12).

Cine se raportează numai la alţi păcătoşi, va găsi mereu unul mai mare decât el şi motiv de a nu se îndrepta. Cine se raportează la alţi păcătoşi, v-a spune mereu că nu este prea păcătos; de exemplu, va spune: am înjurat "numai de 3 ori pe zi", ca şi cum lui i-ar fi fost permis să o facă de mai multe ori; am lipsit de la biserică "numai de două ori pe lună"; am furat "numai o pensie", ca şi cum el ar fi fost bun şi că ar trebuit să fie premiat că a păcătuit "aşa de puţin" etc. Dar, ca să ne osândim, oare de câte păcate de moarte este nevoie? De 100, de 50, de 30, de 20, de 10, de 2? Ca cineva să se osândească are nevoie de numai un singur păcat de moarte, neiertat, în toată viaţa! Şi tu care ai "numai 3", sau mai multe pe zi, ce vei face? Crezi că pentru tine este o lege aparte? Nu te înşela, ci converteşte-te cât mai ai timp şi fă pocăinţă atâta timp cât Dumnezeu mai este milostiv cu tine, căci numai pe pământ se pot ierta păcatele (cf. Mc 2,10).

Dar cine se raportează la Dumnezeu cel sfânt îşi va plânge mereu păcatele, şi se va căi şi pentru un singur păcat săvârşit. Să nu ne jucăm cu păcatul. A fost şi este cea mai mare catastrofă din univers. A pierdut îngeri şi oameni deopotrivă.

Dreptatea divină este necruţătoare cu păcatul, care a făcut să moară Fiul său preaiubit pe cruce.

Când Adam şi Eva au mâncat din Pomul oprit au pierdut imediat paradisul şi bucuria vieţii (cf. Gen 3,16-19). Când faraon a zis: "Cine este Domnul, ca să ascult de glasul lui?" (Ex 5.2), curând a ajuns în vâltoarea apelor Mării Roşii (cf. Ex 14,28). Când Nabucadneţar l-a dispreţuit pe Domnul, a fost coborât la nivelul animalelor (cf. Dan 4,23-33). Când Belşaţar a profanat vase sfinte de la templu, imediat şi-a pierdut domnia şi viaţa (cf. Dan 5,30). Nevasta lui Ieroboam, cel care a rupt regatul lui David, a voit să-l înşele pe profetul Ahia care era orb, a fot judecată pe loc (cf. 1Rg 14,1-10). Când Petru s-a încrezut în sine, a fost lăsat să cadă (cf. Mt 26,33; Mt 26,69-75). Când fariseii nu şi-au recunoşteau păcătoşenia, le-a descoperit-o Isus (cf. Mt 23,14; Mc 7,11), şi curând au căzut pentru totdeauna.

Cred că nimic nu este mai respingător ca un rufos să se laude cu hainele sale de gală; ca un lepros să se laude cu tenul său curat; ca un păcătos să se laude cu neprihănirea sa; ca un nebun să se creadă înţelept. Mulţi scriitori au creat fabule ca să arate ridicolul fariseismului. Astfel avem: Esop, fabula ciorii care s-a împăunat cu penele colorate ale altor păsări; Ivan Andreievici Krîlov, fabula măgarului care se împăuna cu povoara stăpânului pe care o purta; Esop, fabula puricelui din spatele elefantului care se lăuda cum tropăie el pe pod; Jean de la Fontaine, fabula broaştei, care voind să crească cât un bou, s-a umflat până a crăpat; Anton Pann, fabula vrejului de bostan căţărat pe un copac, care se lăuda că el a crescut într-un an, cât a crescut cât copacul în mai mulţi ani, etc. În acest ridicol a căzut fariseul de astăzi, şi în acest ridicol cad şi toţi care şi-ar zice că nu sunt păcătoşi ca toţi ceilalţi oameni (cf. Lc 18,9).

Această eroare cu privire la realitatea stării lor de păcătoşenie i-a dus pe farisei la respingerea lui Isus şi a mântuirii aduse de el; la prigoană împotriva lui Isus şi a ucenicilor săi (cf. 2Tim 4,6-18), dar şi la acumulare de ruşine şi ocară veşnică. Şi pentru mulţi oameni mândri de astăzi, nerecunoaşterea păcătoşeniei lor îi conduce ca şi pe farisei la respingerea lui Isus şi a mântuirii sale, la prigoană împotriva lui Bisericii şi a apostolilor care predică evanghelia mântuirii, uitând ca prin toate acestea îşi adună ocară, ruşine, şi osândă veşnică.

Biserica pentru a-i feri pe oameni să nu mai cadă în păcatul mândriei; în mândria care orbeşte până a nu-ţi mai vedea şi recunoaşte păcatul; în mândria care duce la respingerea lui Isus şi a mântuirii sale; în mândria care duce la prigoana apostolilor; în mândria care duce la acumularea de dispreţ din partea oamenilor oamenilor, dar şi în mândria care duce la ocară şi osândă veşnică; zic, Biserica, a pus la cântul de la evangheliei de astăzi, cuvintele Scripturii: "Dumnezeu a împăcat lumea cu sine prin Cristos, iar nouă ne-a încredinţat misiunea de a vesti lumii împăcarea" (2Cor 5,19). Iar prin cuvintele sfântului Petru ne aminteşte că la botez am fost constituiţi "o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al lui ca să vestim lucrările minunate ale aceluia care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină" (1Pt 2,9). Ne aminteşte că trebuie să fim apostoli.

Iar răspunsul sfântului Paul la această chemare, în ciuda prigoanei din partea oamenilor cu spirit fariseic, a fost acesta: "Am luptat lupta cea bună, am ajuns la ţintă, mi-am păstrat credinţa, am vestit până la capăt evanghelia. Domnul mi-a stat alături; m-a întărit, m-a scăpat de gura leului. Domnul mă va scăpa şi pe mai departe de orice rău, mă va mântui şi mă va conduce la împărăţia cerească. Lui să-i fie mărire în vecii vecilor. Amin" (2Tim 4,7.17-18). Acesta trebuie să fie răspunsul nostru la chemare Biserici de a vesti lumii împăcarea.

Să vestim şi noi faptele măreţe ale aceluia care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină, căci cine primeşte aceste cuvinte, cine se lasă convins de această realitate se smereşte şi îşi recunoaşte starea pierdută înaintea lui Dumnezeu şi, prin jertfa lui Isus de la cruce, devine dintr-un om vinovat, un om drept; dintr-un pierdut, un moştenitor al vieţii veşnice fericite împreună cu Isus.

Sunt două mari lucrări ale Domnului pe care trebuie să le credem şi să le vestim: 1. Că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi, trimiţându-ni-l pe Fiul său în trup omenesc. 2. Şi că pe acest Fiu al său, "care n-a cunoscut păcat, Dumnezeu l-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în el" (2Cor 5,21).

Odată ce un om primeşte acest adevăr, el bea "apa vieţii eterne" şi se converteşte, părăsind spiritul fariseic al lumii. Isus a spus despre cuvântul său că: Oricine va bea din apa pe care i-o va da el nu va mai înseta niciodată, căci la Golgota el a devenit pentru toţi cei care îi primesc cuvântul un izvor care ţâşneşte spre viaţa cea veşnică (cf. In 4,13-14).

Să ne oprim adesea în faţa crucii şi să înţelegem că Isus cu cununa de spini pe cap, Isus care atârnă între cei doi tâlhari ca un alungat, ca un vinovat, ca un blestemat, este unicul Fiu al lui Dumnezeu, este Domnul vieţii, este Creatorul tuturor lucrurilor! De fiinţa lui atârnă toată povara gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre rele. El a primit întreaga pedeapsă pe care o meritam. Isus a fost părăsit de Dumnezeu pentru păcatul nostru şi în locul nostru, căci Tatăl neputând suporta urâciunea păcatului nostru luat de Isus asupra sa şi-a întors privirea de la el, deşi era în mari chinuri. El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra lui. El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra lui şi prin rănile lui suntem vindecaţi (cf. Is 53,4-5).

Vameşul din evanghelia de astăzi, conştient că s-a născut în păcat (cf. Ps 51,5), conştient că nimeni nu poate face binele (cf. Ps 14,1), conştient că singur nu se poate mântui, conştient că mântuirea este numai prin Cristos, prin har şi nu prin fapte (cf. Ef 2,8), aleargă la Dumnezeu în rugăciune de adorare, în rugăciune de recunoaştere a păcătoşeniei sale şi în rugăciune de cerere de iertare şi îndurare (cf. Ps 51,2-4). Iar Dumnezeu a privit la smerenia slujitorului său şi i-a acordat iertarea şi îndreptăţirea (cf. Lc 18,14). Cine îşi ia locul de păcătos pierdut înaintea lui Dumnezeu; cine strigă din toată inima asemenea vameşului: "Dumnezeule ai milă de mine, păcătosul!", va fi auzit şi scăpat, va fi înălţat şi glorificat lângă Isus, la dreapta Tatălui.

Dacă cel mândru are o părere înaltă despre sine şi îşi atribuie cinstea care îi aparţine numai lui Dumnezeu; cel smerit îi recunoaşte vina şi este scăpat de orice povară. Se spune că într-o zi, Frederic al II-lea, cel Mare (1712-1786), regele Prusiei, a vizitat o închisoare, stând de vorbă cu fiecare dintre deţinuţi. Evident a auzit un şir nesfârşit de poveşti despre cât de nevinovaţi sunt, despre cât de neînţeleşi au fost. La ultima celulă regele s-a oprit şi s-a uitat la deţinutul care tăcea. "Ei bine, presupun că şi tu eşti o victimă inocentă, nu?" "Nu maiestate, nu sunt", i-a răspuns omul. "Sunt vinovat şi merit pedeapsa". Întorcându-se către gardieni, regele a spus: "eliberaţi-l pe acest ticălos până nu îi corupe pe toţi aceşti prizonieri corecţi şi nevinovaţi!" Iată încă o dată adeverită afirmaţia biblică: "Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor smeriţi le dă har" (1Pt 5,5).

Cam aşa s-a întâmplat şi cu vameşul din evanghelia de astăzi, şi tot cam aşa se întâmplă şi cu toţi vameşii păcătoşi din toate timpurile care cu umilinţă vin la Isus, îşi mărturisesc cu părere de rău şi cu hotărâre de îndreptare păcatele şi îşi cer iertare. Cei care au venit la Dumnezeu cu umilinţă şi căinţă au fost iertaţi. De exemplu: vameşul; păcătoasa din casa lui Simon fariseul; femeia prinsă în adulter; apostolul Petru care s-a lepădat de Isus; vameşii Matei şi Zaheu; Simon zelotul; Paul care a prigonit Biserica lui Dumnezeu,etc.

Cu peste o sută de ani în urmă s-a stabilit un semnal de alarmă pe mări şi oceane valabil pentru toate vapoarele. Deoarece englezii dominau mările şi oceanele la acea vreme, semnalul a fost o expresie englezească: "Save Our Souls"! (Salvaţi sufletele noastre!), prescurtat: "S.O.S". Întreaga lume se aseamănă unui vapor aflat în naufragiu. Versiunea biblică a acestui semnal, pentru orice om în pericol de naufragiu spiritual, este: "Dumnezeule ai milă de mine, păcătosul!" (Lc 18,13).

Toate textele de astăzi confirmă răspunsul bun al cerului la strigătul nostru după ajutor: "Rugăciunea celui credincios ajunge până la cer" (Sir 35,20). "Când cei drepţi strigă, Domnul îi aude şi-i scapă din orice strâmtorare (cf. Ps 34,18). Paul: "Domnul însă mi-a stat alături; el m-a întărit ca să vestesc până la capăt evanghelia " (2Tim 4,17). Vameşul s-a întors acasă îndreptăţit (cf. Lc 18,14).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.