Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Despre indisolubilitatea căsătoriei și dezbaterea despre divorțații recăsătoriți și sacramentele

După anunțarea unui sinod extraordinar care se va ține în octombrie 2014 despre pastorația familiei, s-au succedat diferite intervenții, îndeosebi cu privire la problema credincioșilor divorțați recăsătoriți. Pentru a aprofunda cu seninătate tema, care este tot mai urgentă, a însoțirii pastorale a acestor credincioși în coerență cu învățătura catolică, publicăm o contribuție amplă a arhiepiscopului prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței.

De arhiep. Gerhard Ludwig Müller

Studiul problematicii credincioșilor care au încheiat o nouă legătură civilă după un divorț nu este nouă și a fost mereu tratată cu mare seriozitate de Biserică, având intenția de a ajuta persoanele implicate, din moment ce Căsătoria este un sacrament care ajunge în manieră deosebit de profundă la realitatea personală, socială și istorică a omului. Dat fiind numărul crescând al persoanelor implicate în țări cu veche tradiție creștină, este vorba de o problemă pastorală de însemnătate vastă. Astăzi, credincioșii se întreabă foarte serios: Nu poate Biserica să permită, sub determinate condiții, accesul la sacramente pentru credincioșii divorțați recăsătoriți? Referitor la această problemă Biserica are mâinile legate pentru totdeauna? Teologii au analizat cu adevărat toate implicațiile și consecințele referitoare la această materie?

Aceste probleme trebuie să fie tratate în conformitate cu învățătura catolică despre căsătorie. O pastorație pe deplin responsabilă presupune o teologie care să se abandoneze lui Dumnezeu care se revelează "oferindu-i supunerea deplină a minții și a voinței și dându-și de bunăvoie adeziunea la revelația făcută de el" (Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică Dei Verbum, nr. 5). Pentru a face comprehensibilă învățătura autentică a Bisericii trebuie să pornim de la cuvântul lui Dumnezeu care este conținut în Scriptură, ilustrat în tradiția Bisericii și interpretat în manieră obligatorie de magisteriu.

Mărturia Scripturi

Nu este lipsit de problematică faptul de a pune imediat tema noastră în cadrul Vechiului Testament, deoarece căsătoria încă nu era considerată atunci ca un sacrament. Cuvântul lui Dumnezeu în Vechiul Testament este totuși semnificativ cu privire la asta și pentru noi, din moment ce Isus se situează în această tradiție și argumentează pornind de la ea. În decalog se găsește porunca "Să nu săvârșești adulter" (Ex 20,14), însă în altă parte divorțul este considerat posibil. Conform Dt 24,1-4, Moise stabilește că un bărbat poate să-i dea soției un act de repudiere și o poate trimite din casa sa dacă aceasta nu mai află har în ochii lui. Ca urmare la asta, bărbatul și femeia se pot recăsători. Totuși, alături de permiterea divorțului, în Vechiul Testament se găsește și o anumită repulsie față de această practică. Asemenea idealului monogamiei, tot așa și idealul indisolubilității este înțeles în confruntarea pe care profeții o instituie între alianța lui Jahve cu Israel și legătura matrimonială. Profetul Malahia exprimă cu claritate toate acestea: "Nimeni să nu trădeze soția tinereții tale (...) soția alianței tale" (Mal 2,14-15).

Mai ales controversele cu fariseii i-au dat lui Isus ocazia de a se ocupa de temă. El s-a distanțat în mod expres de practica veterotestamentară a divorțului, pe care Moise îl permisese din cauza "împietririi inimii" oamenilor, și a făcut trimitere în schimb la voința originară a lui Dumnezeu: "Însă, de la începutul creației, i-a făcut bărbat și femeie; de aceea omul își va părăsi tatăl și mama și se va uni cu soția lui și cei doi vor fi un singur trup (...) Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!" (Mc 10,5-9; cf. Mt 19,4-9; Lc 16,18).

Biserica Catolică, în învățătura și în practica sa, s-a referit în mod constant la cuvintele lui Isus despre indisolubilitatea căsătoriei. Legământul care unește intim și reciproc pe cei doi soți este instituit de Dumnezeu însuși. Deci este vorba despre o realitate care vine de la Dumnezeu și nu mai este în disponibilitatea oamenilor.

Astăzi, unii exegeți afirmă că aceste vorbe ale Domnului ar fi avut deja în timpurile apostolice o anumită flexibilitate în aplicare: și mai precis, în cazul lui porneia (desfrânare, cf. Mt 5,32; 19,9) și în cazul despărțirii dintre un partener creștin și unul necreștin (cf. 1Cor 7,12-15). Clauzele despre desfrânare au fost obiect de discuție controversată încă de la început în domeniul exegetic. Mulți sunt convinși că nu este vorba de excepții cu privire la indisolubilitatea căsătoriei, ci mai degrabă de legături matrimoniale invalide. În orice caz, Biserica nu poate să-și bazeze învățătura sa și practica sa pe ipoteze exegetice controversate. Ea trebuie să respecte învățătura clară a lui Cristos.

Paul stabilește că interdicția de divorț este o voință expresă a lui Cristos: "Celor căsătoriți le poruncesc nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat! Dar dacă se desparte, să rămână necăsătorită sau să se împace cu bărbatul, iar bărbatul să nu-și lase soția!" (1Cor 7,10-11). În același timp, bazându-se pe propria autoritate, Paul permite ca un necreștin să se poată despărți de partenerul său devenit creștin. În acest caz, creștinul nu mai este "supus sclaviei", adică nu mai este constrâns să rămână necăsătorit (1Cor 7,12-16).

Pornind de la această poziție, Biserica a recunoscut că numai căsătoria dintre un bărbat și o femeie botezați este sacrament în sens propriu și numai pentru aceștia este valabilă indisolubilitatea necondiționată. Căsătoria nebotezaților este, de fapt, orânduită spre indisolubilitate, dar oricum poate fi desfăcută în circumstanțe determinate - din cauza unui bine mai mare (privilegium paulinum). Așadar, nu este vorba despre o excepție de la cele spuse de Domnul: indisolubilitatea căsătoriei sacramentale, a căsătoriei în cadrul misterului Bisericii, rămâne.

De mare semnificație pentru fundamentul biblic al înțelegerii sacramentale a căsătoriei este Scrisoarea către Efeseni, în care se afirmă: "Bărbaților, iubiți-vă soțiile așa cum Cristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea" (5,25). Și un pic mai departe apostolul scrie: "De aceea își va lăsa omul tatăl și mama și se va uni cu soția sa și cei doi vor fi un singur trup. Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos și la Biserică" (5,31-32). Căsătoria creștină este un semn eficace al alianței lui Cristos și a Bisericii. Căsătoria între botezați este un sacrament deoarece marchează și mediază harul acestui legământ.

Mărturia tradiției Bisericii

Părinții Bisericii și conciliile constituie după aceea o importantă mărturie pentru dezvoltarea poziției ecleziastice. Conform părinților, instruirile biblice sunt obligatorii. Ele recuză legile civile cu privire la divorț considerându-le incompatibile cu cererea lui Isus. Biserica părinților, ascultând de evanghelie, a respins divorțul și a doua căsătorie; referitor la această problemă mărturia părinților este incontestabilă.

În epoca patristică, credincioșii despărțiți care s-au recăsătorit civil nu erau readmiși la sacramente nici măcar după o perioadă de pocăință. Unele texte patristice lasă să se înțeleagă că abuzurile nu erau mereu respinse cu rigurozitate și că uneori au fost căutate soluții pastorale pentru cazuri limită foarte rare.

Mai târziu și în unele zone, mai ales din cauza interdependenței crescânde dintre Biserică și stat, s-a ajuns la compromisuri mai mari. În Orient această dezvoltare a continuat cursul său și a dus, mai ales după despărțirea de catedra lui Petru, la o practică tot mai liberală. Astăzi, în Bisericile ortodoxe există o varietate de motive pentru divorț, care sunt justificate de obicei cu referință la oikonomia, clemența pastorală pentru fiecare caz dificil, și deschid calea spre o a doua sau a treia căsătorie cu caracter penitențial. Aceasta practică nu este coerentă cu voința lui Dumnezeu, exprimată clar de cuvintele lui Isus despre indisolubilitatea căsătoriei, și asta reprezintă desigur o problemă ecumenică ce nu trebuie subevaluată.

În Occident, reforma gregoriană a contrastat tendințele de liberalizare și a repropus concepția originară a Scripturilor și a părinților. Biserica Catolică a apărat indisolubilitatea absolută a căsătoriei chiar și cu prețul unor mari sacrificii și suferințe. Schisma "Bisericii din Anglia", despărțită de succesorul lui Petru, n-a avut loc din cauza diferențelor doctrinale, ci pentru că papa, ascultând de cuvântul lui Isus, nu putea să fie de acord cu cererea regelui Henric al VIII-lea cu privire la desfacerea căsătoriei sale.

Conciliul din Trento a confirmat învățătura indisolubilității căsătoriei sacramentale și a clarificat faptul că ea corespunde învățăturii evangheliei" (cf. Denzinger-Hünermann, 1807). Uneori se susține că Biserica de fapt a tolerat practica orientală, însă asta nu corespunde adevărului. Canoniștii au vorbit mereu despre o practică abuzivă și există mărturii cu privire la unele grupuri de creștini ortodocși care, deveniți catolici, au trebuit să semneze o mărturisire de credință în care se făcea referință explicită la imposibilitatea celebrării căsătoriei a doua sau a treia.

Conciliul Vatican II a repropus o învățătură profundă din punct de vedere teologic și spiritual despre Căsătorie în constituția pastorală Gaudium et spes, despre Biserica în lumea contemporană, expunând cu claritate și principiul indisolubilității sale. Căsătoria este înțeleasă ca o completă comuniune trupească și spirituală de viață și de iubire dintre bărbat și femeie, care se dăruiește și se primesc unul pe altul ca persoane. Prin actul personal și liber al consimțământului reciproc este întemeiată prin drept divin o instituție stabilă, orânduită spre binele soților și al copiilor și nu dependentă de acțiunea arbitrară a omului: "Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane, precum și binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soților și unitatea indisolubilă dintre ei" (nr. 48).

Prin intermediul sacramentului Dumnezeu acordă soților un har special: "Într-adevăr, după cum Dumnezeu i-a ieșit odinioară în întâmpinare poporului său cu un legământ de iubire și fidelitate, tot astfel, acum, Mântuitorul oamenilor și mirele Bisericii iese în întâmpinarea soților creștini prin sacramentul Căsătoriei. Mai mult, el rămâne cu ei pentru ca, așa cum el însuși a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea, tot astfel și soții, prin dăruire reciprocă, să se iubească unul pe altul în fidelitate perpetuă" (ibid.).

Prin sacrament, indisolubilitatea căsătoriei cuprinde o semnificație nouă, mai profundă: ea devine imaginea iubirii lui Dumnezeu față de poporul său și a fidelității irevocabile a lui Cristos față de Biserica sa. Este posibil să se înțeleagă și să se trăiască căsătoria ca sacrament numai în cadrul misterului lui Cristos. Dacă se secularizează căsătoria sau dacă se consideră ca realitate pur naturală, este împiedicat accesul la sacramentalitatea sa. Căsătoria sacramentală aparține ordinii harului și este inserată în comuniunea definitivă de iubire a lui Cristos cu Biserica sa. Creștinii sunt chemați să trăiască căsătoria lor în orizontul escatologic al venirii împărăției lui Dumnezeu în Isus Cristos, Cuvânt întrupat al lui Dumnezeu.

Mărturia magisteriului în epoca recentă

Cu textul fundamental și astăzi al exortației apostolice Familiaris consortio, publicată de Ioan Paul al II-lea la 22 noiembrie 1981, după Sinodul Episcopilor despre familia creștină în lumea contemporană, a fost confirmată în mod expres învățătura dogmatică a Bisericii despre căsătorie. Din punct de vedere pastoral, exortația post-sinodală s-a ocupat și de îngrijirea credincioșilor recăsătoriți cu rit civil, dar care sunt încă legați de o căsătorie validă pentru Biserică. Papa a demonstrat o înaltă măsură de grijă și de atenție.

La nr. 84 ("Divorțații recăsătoriți") sunt expuse următoarele principii:

1. Păstorii care au îngrijirea sufletelor sunt obligați din iubire față de adevăr "să discearnă bine diferitele situații". Nu este posibil a evalua totul și pe toți în același mod.

2. Păstorii și comunitățile sunt ținuți să ajute "cu caritate activă" pe credincioșii interesați; de fapt, și ei aparțin Bisericii, au dreptul la îngrijirea pastorală și trebuie să poată participa la viața Bisericii.

3. Totuși nu li se poate acorda admiterea la euharistie. În raport cu asta este adoptat un motiv dublu: a) "starea lor și condiția lor de viață contrazic obiectiv acea unire de iubire dintre Cristos și Biserică"; b) "dacă ar fi admise aceste persoane la euharistie, credincioșii ar fi induși în eroare și confuzie cu privire la învățătura Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei". O reconciliere prin sacramentul pocăinței - care ar deschide calea la sacramentul euharistic - poate să fie acordat numai pe baza căinței față de ceea ce s-a întâmplat și pe disponibilitatea "la o formă de viață că să nu mai fie în contradicție cu indisolubilitatea căsătoriei". În concret, asta comportă ca atunci când noua unire nu poate să fie desfăcută din motive serioase - cum ar fi, de exemplu, educarea copiilor - ambii parteneri "asumă angajamentul de a trăi în continență deplină".

4. Din motive teologico-sacramentale, și nu dintr-o constrângere legalistă, clerului îi este interzis în mod expres, atât timp cât subzistă validitatea primei căsătorii, să pună în act "ceremonii de orice gen" în favoarea divorțaților care se recăsătoresc civil.

Scrisoarea Congregației pentru Doctrina Credinței cu privire la primirea Împărtășaniei euharistice din partea credincioșilor divorțați recăsătoriți, din 14 septembrie 1994, a confirmat că practica Bisericii despre această temă "nu poate să fie modificată pe baza situațiilor diferite" (nr. 5). Se clarifică, de asemenea, că credincioșii interesați nu trebuie să se apropie de sfânta Împărtășanie pe baza judecății lor de conștiință: "Atunci când el ar considera posibil acest lucru, păstorii și duhovnicii (...) au obligația gravă de a-l avertiza că această judecată de conștiință este în contrast deschis cu învățătura Bisericii" (nr. 6). În caz de dubii cu privire la validitatea unei căsătorii eșuate, acestea trebuie să fie verificate de organele judecătorești competente în materie matrimonială (cf. nr. 9).

Rămâne de importanță fundamentală să se facă "cu caritate activă tot ceea ce poate fortifica în iubirea lui Cristos și a Bisericii pe credincioșii care se află în situație matrimonială iregulară. Numai așa va fi posibil pentru ei să primească pe deplin mesajul căsătoriei creștine și să suporte în credință suferința situației lor. În acțiunea pastorală va trebui să se facă orice efort pentru ca să fie înțeles bine că nu e vorba de nicio discriminare, ci numai de fidelitate absolută față de voința lui Cristos care ne-a redat și ne-a încredințat din nou indisolubilitatea căsătoriei ca dar al Creatorului" (nr. 10).

În exortația post-sinodală Sacramentum caritatis, din 22 februarie 2007, Benedict al XVI-lea reia și relansează munca precedentului Sinod al Episcopilor despre Euharistie. El ajunge să vorbească despre situația credincioșilor divorțați recăsătoriți la nr. 29, unde nu ezită s-o definească "o problemă pastorală spinoasă și complexă". Benedict al XVI-lea reafirmă "practica Bisericii, întemeiată pe Sfânta Scriptură (cf. Mc 10,2-12), de a nu admite la sacramente pe divorțații recăsătoriți", dar chiar imploră pe păstori să dedice "atenție specială" față de persoanele interesate "în dorința ca să cultive, pe cât posibil, un stil creștin de viață prin participarea la sfânta Liturghie, chiar fără să primească Împărtășania, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, prin adorația euharistică, prin rugăciune, prin participarea la viața comunitară, prin dialogul confident cu un preot sau un maestru de viață spirituală, prin dedicarea pentru caritatea trăită, prin faptele de pocăință, prin angajarea educativă față de copii". Este reafirmat că, în caz de dubii cu privire la validitatea comuniunii de viață matrimonială care s-a întrerupt, acestea trebuie să fie examinate atent de tribunalele competente în materie matrimonială.

Mentalitatea contemporană se pune mai degrabă în contrast cu înțelegerea creștină a căsătoriei, în special cu privire la indisolubilitatea sa și la deschiderea spre viață. Deoarece mulți creștini sunt influențați de acest context cultural, căsătoriile sunt probabil mai des invalide decât erau în trecut, pentru că lipsește voința de a se căsători conform sensului învățăturii matrimoniale catolice și chiar și apartenența la un context vital de credință este foarte redusă. Prin urmare, o verificare a validității căsătoriei este importantă și poate să ducă la o soluționare a problemelor.

Acolo unde nu este posibil să se găsească o nulitate a căsătoriei, este posibilă dezlegarea și împărtășirea euharistică dacă se urmează practica eclezială aprobată care stabilește de a trăi împreună "ca prieteni, ca frate și soră". Binecuvântările de legături iregulare "trebuie evitate în orice caz (...) pentru ca printre credincioși să nu apară confuzii cu privire la valoarea căsătoriei". Binecuvântarea (bene-dictio: aprobare din partea lui Dumnezeu) unui raport care se contrapune voinței divine trebuie considerată o contradicție în sine. În omilia rostită la Milano la 3 iunie 2012, cu ocazia celei de-a șaptea Întâlniri Mondiale a Familiilor, Benedict al XVI-lea a vorbit din nou despre această problemă dureroasă: "Un cuvânt aș vrea să-l dedic și credincioșilor care, deși împărtășesc învățăturile Bisericii despre familie, sunt marcați de experiențe dureroase de eșec și de despărțire. Să știți că papa și Biserica vă susțin în truda voastră. Vă încurajez să rămâneți uniți cu comunitățile voastre, în timp ce doresc ca diecezele să realizeze inițiative corespunzătoare de primire și apropiere".

Ultimul Sinod al Episcopilor cu tema "Noua evanghelizare pentru transmiterea credinței creștine" (7-28 octombrie 2012) s-a ocupat din nou despre situația credincioșilor care, ca urmare a eșecului comuniunii de viață matrimonială - nu eșecul căsătoriei, care subzistă ca sacrament - au început o nouă unire și conviețuiesc fără legătura sacramentală a căsătoriei. În mesajul final, părinții sinodali s-au adresat cu aceste cuvinte credincioșilor implicați: "Tuturor acestora vrem să le spunem că iubirea Domnului nu abandonează pe nimeni, că și Biserica îi iubește și este casă primitoare pentru toți, că ei rămân mădulare ale Bisericii, chiar dacă nu pot să primească dezlegarea sacramentală și Euharistia. Comunitățile catolice să fie primitoare față de cei care trăiesc în aceste situații și să susțină drumuri de convertire și de reconciliere".

Considerații antropologice și teologico-sacramentale

Doctrina despre indisolubilitatea căsătoriei întâlnește adesea neînțelegere într-un ambient secularizat. Acolo unde s-au pierdut motivele fundamentale ale credinței creștine, o simplă apartenență convențională la Biserică nu mai este în măsură să călăuzească alegeri de viață importante și să ofere vreun sprijin în crizele stării matrimoniale - precum și ale preoției și ale vieții consacrate. Mulți se întreabă: cum pot eu să mă leg pentru toată viața cu o singură femeie / cu un singur bărbat? Cine poate să-mi spună cum va fi peste zece, douăzeci, treizeci, patruzeci de ani de căsătorie? Apoi, este efectiv posibilă o legătură definitivă cu o singură persoană? Multele experiențe de comuniune matrimonială care astăzi se rup întăresc scepticismul tinerilor față de deciziile definitive ale vieții.

Pe de altă parte, idealul fidelității dintre un bărbat și o femeie, întemeiat pe ordinea creației, n-a pierdut nimic din fascinația sa, așa cum evidențiază recentele investigații printre tineri. Cea mai mare parte dintre ei aspiră la o relație stabilă și durabilă, deoarece asta ar corespunde și naturii spirituale și morale a omului. În afară de asta trebuie amintită valoarea antropologică a căsătoriei indisolubile: ea îi sustrage pe soți de la acțiunea arbitrară și de la tirania sentimentelor și a stărilor sufletești; îi ajută să înfrunte dificultățile personale și să depășească experiențele dureroase; îi ocrotește mai ales pe copii, care îndură cea mai mare suferință din ruperea căsătoriilor.

Iubirea este ceva mai mult decât sentimentul și decât instinctul; în esența sa este dăruire. În iubirea conjugală două persoane își spun unul altuia în mod conștient și voluntar: Numai pe tine - și pe tine pentru totdeauna. Cuvântul Domnului: "Ceea ce Dumnezeu a unit..." corespunde promisiunii cuplului: "Eu te primesc ca soțul (...) te primesc ca soția mea (...) Vreau să te iubesc și să te cinstesc cât trăiesc, până când moartea ne va despărți". Preotul binecuvântează legământul pe care soții l-au încheiat între ei în fața lui Dumnezeu. Oricine ar avea dubii cu privire la faptul că legătura matrimonială are calitate ontologică, se poate lăsa instruit de cuvântul lui Dumnezeu: "De la început, Creatorul i-a făcut bărbat și femeie și a zis: De aceea omul își va lăsa tatăl și mama și se va uni cu soția lui și cei doi vor fi un singur trup, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup" (Mt 19,4-6).

Pentru creștini este valabil faptul că o căsătorie a celor botezați, încorporați în trupul lui Cristos, are un caracter sacramental și reprezintă, deci, o realitate supranaturală. Una dintre cele mai grave probleme pastorale constă în faptul că mulți astăzi judecă o căsătorie exclusiv după criterii lumești și pragmatice. Cel care gândește după "spiritul lumii" (1Cor 2,12) nu poate să înțeleagă sacramentalitatea căsătoriei. La lipsa crescândă de înțelegere cu privire la sfințenia căsătoriei, Biserica nu poate să răspundă cu o adaptare pragmatică la ceea ce apare inevitabil, ci numai cu încrederea în "Duhul lui Dumnezeu, pentru ca să putem cunoaște ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit" (1Cor 2,12). Căsătoria sacramentală este o mărturie a puterii harului care-l transformă pe om și pregătește toată Biserica pentru cetatea sfântă, noul Ierusalim, Biserica însăși, pregătită "ca o mireasă împodobită pentru mirele său" (Ap 21,2).

Evanghelia sfințeniei căsătoriei trebuie vestită cu curaj profetic. Un profet lânced caută în adaptarea la spiritul timpurilor propria sa mântuire, dar nu mântuirea lumii în Isus Cristos. Fidelitatea față de promisiunile de la Căsătorie este un semn profetic al mântuirii pe care Dumnezeu o dăruiește lumii: "Cine poate să înțeleagă, să înțeleagă" (Mt 19,12). Iubirea conjugală este purificată, întărită și mărită de harul sacramental: "Această iubire, ratificată prin angajament reciproc și, mai presus de toate, sigilată de un sacrament al lui Cristos, rămâne în mod indisolubil fidelă, cu trupul și cu gândul, la bine și la rău, și de aceea exclude orice fel de adulter și de divorț" (Gaudium et spes, nr. 49). Așadar, soții, participând în virtutea sacramentului Căsătoriei la iubirea definitivă și irevocabilă a lui Dumnezeu, pot de aceea să fie martori ai iubirii fidele a lui Dumnezeu, hrănind constant iubirea lor printr-o viață de credință și de caritate.

Desigur, există situații - fiecare păstor știe asta - în care conviețuirea matrimonială devine practic imposibilă din cauza unor motive grave, cum ar fi de exemplu în caz de violență fizică sau psihică. În aceste situații dureroase, Biserica a permis mereu ca soții să se poată despărți și să nu mai trăiască împreună. Totuși trebuie precizat că legătura conjugală a unei căsătorii celebrate în mod valid rămâne stabilă în fața lui Dumnezeu și fiecare parte nu este liberă să încheie o nouă căsătorie atât timp cât celălalt soț este în viață. De aceea păstorii și comunitățile creștine trebuie să se străduiască în a promova în orice mod reconcilierea și în aceste cazuri sau, când acest lucru nu este posibil, în a ajuta persoanele implicate să înfrunte în credință propria situație dificilă.

Adnotări teologico-morale

Tot mai des este sugerat că decizia de a se apropia sau nu de împărtășania euharistică ar trebui să fie lăsată la conștiința personală a divorțaților recăsătoriți. Acest argument, care se bazează pe un concept problematic de "conștiință", a fost deja respins în scrisoarea Congregației din anul 1994. Desigur, în orice celebrare a Liturghiei, credincioșii sunt ținuți să verifice în conștiința lor dacă este posibil să primească Împărtășania, posibilitate căreia existența unui păcat grav nemărturisit se opune mereu. Prin urmare, ei au obligația de a forma propria conștiință și de a tinde la adevăr; în acest scop, pot asculta în supunere magisteriul Bisericii, care îi ajută "să nu rătăcească de la adevărul cu privire la binele omului, ci, în special în problemele mai dificile, să ajungă cu siguranță la adevăr și să rămână în el" (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Veritatis splendor, nr. 64).

Dacă divorțații recăsătoriți sunt în mod subiectiv în convingere de conștiință că precedenta căsătorie nu era validă, acest lucru trebuie să fie demonstrat în mod obiectiv de autoritatea judiciară competentă în materie matrimonială. O căsătorie nu se referă numai la raportul dintre două persoane și Dumnezeu, ci este și o realitate a Bisericii, un sacrament, asupra validității căreia nu numai individul în sine, ci Biserica, în care el, prin credință și Botez, este încorporat, este ținută să decidă. "Dacă precedenta căsătorie a credincioșilor divorțați recăsătoriți era validă, noua lor unire nu poate fi considerată legitimă în niciun caz, datorită faptului că primirea sacramentelor nu se poate baza pe motive interioare. Conștiința individului este obligată fără excepții de această normă" (Joseph Ratzinger, Pastorația căsătoriei trebuie să se întemeieze pe adevăr, "L'Osservatore Romano", 30 noiembrie 2011, pag. 4-5).

Și doctrina despre epicheia, conform căreia o lege are valoare în termeni generali, dar nu întotdeauna acțiunea poate să-i corespundă total, nu poate să fie aplicată în acest caz, pentru că indisolubilitatea căsătoriei sacramentale este o normă de drept divin, care nu este deci în disponibilitatea autoritară a Bisericii. Totuși, aceasta are puterea deplină - pe linia privilegiului paulin - să clarifice care condiții trebuie să fie îndeplinite înainte ca o căsătorie să se poată defini indisolubilă conform sensului atribuit ei de Isus. Pe această bază, Biserica a stabilit impedimentele la căsătorie care sunt motiv de nulitate matrimonială și a pus la punct o procedură procesuală detaliată.

O ulterioară tendință în favoarea admiterii divorțaților recăsătoriți la sacramente este aceea care invocă argumentul milostivirii. Deoarece Isus însuși a solidarizat cu cei suferinzi dăruindu-le iubirea sa milostivă, milostivirea ar fi deci un semn special al urmării autentice. Acest lucru este adevărat, însă este un argument slab în materie teologico-sacramentară, și pentru că toată ordinea sacramentală este exact lucrare a milostivirii divine și nu poate să fie revocată făcând referință la același principiu care o susține. Prin ceea ce în mod obiectiv sună ca o falsă referință la milostivire se riscă banalizarea imaginii însăși a lui Dumnezeu, conform căreia Dumnezeu n-ar putea să facă altceva decât să ierte. La misterul lui Dumnezeu aparțin, în afară de milostivire, și sfințenia și dreptatea; dacă se ascund aceste atribute ale lui Dumnezeu și nu se ia în serios realitatea păcatului, nu se poate nici media milostivirea sa persoanelor.

Isus a întâlnit-o pe femeia adulteră cu mare compasiune, dar i-a și spus: "Mergi și să nu mai păcătuiești" (In 8,11). Milostivirea lui Dumnezeu nu este o dispensă de la poruncile lui Dumnezeu și de la instrucțiunile Bisericii; dimpotrivă, ea acordă forța harului pentru realizarea lor deplină, pentru a se ridica după cădere și pentru o viață de perfecțiune după imaginea Tatălui ceresc.

Îngrijirea pastorală

Chiar dacă, prin natura intimă a sacramentelor, admiterea la ele a divorțaților recăsătoriți nu este posibilă, în favoarea acestor credincioși trebuie să se îndrepte și mai mult eforturile pastorale, deoarece aceștia trebuie să rămână în dependență de normele care derivă din revelație și din învățătura Bisericii. Parcursul indicat de Biserică pentru persoanele direct interesate nu este simplu, dar acestea trebuie să știe și să simtă că Biserica însoțește drumul lor ca o comunitate de vindecare și de mântuire. Cu angajarea lor de a înțelege practica eclezială și de a nu se apropia de împărtășanie, partenerii se pun în modul lor ca martori ai indisolubilității căsătoriei.

Îngrijirea pentru divorțații recăsătoriți n-ar trebui desigur să se reducă la problema primirii Euharistiei. Este vorba despre o pastorație globală care încearcă să satisfacă pe cât posibil exigențele diferitelor situații. Este important de amintit, în această privință, că în afară de împărtășirea sacramentală există alte moduri de a intra în comuniune cu Dumnezeu.

Unirea cu Dumnezeu se dobândește atunci când se adresează lui în credință, în speranță și în caritate, în căință și în rugăciune. Dumnezeu poate dărui apropierea sa și mântuirea sa persoanelor pe diferite căi, chiar dacă ele trăiesc în situații contradictorii. Așa cum remarcă în mod constant recentele documente ale magisteriului, păstorii și comunitățile creștine sunt chemate să primească cu deschidere și cordialitate persoanele care trăiesc în situații iregulare, pentru a le fi alături cu empatie, cu ajutorul concret și pentru a le face să simtă iubirea bunului păstor. O îngrijire pastorală întemeiată pe adevăr și pe iubire va găsi mereu și din nou în acest domeniu căile care trebuie parcurse și formele cele mai juste.

(După L'Osservatore Romano, 23 octombrie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu


 

lecturi: 105.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat