Reflecţie la sărbătoarea Sfântul Francisc din Assisi, protectorul ceresc al mediului şi al animalelor - 2013

"Cel neprihănit se îndură de vite, dar inima celui rău este fără milă" (Prov 12,10).

Este ziua de 4 octombrie şi este sărbătoarea sfântul Francisc din Assisi (1181-1226). Este sărbătoarea acelui sfânt despre care papa Benedict al XV-lea (1854-1922) a spus: "Sfântul Francisc din Assisi este imaginea cea mai desăvârşită lui Cristos din toate timpurile"; iar Dante Alighieri (1265-1321), poet şi filozof italian, om politic florentin, un mare scriitor european din evul mediu, a spus şi el că Francisc din Assisi este omul "a cărui viaţă minunată mai bine s-ar cânta-n cerescul cor, decât s-ar povesti".

Multe lucruri frumoase s-ar putea povesti din viaţa acestui sfânt pentru a-i arăta desăvârşirea creştină la care a ajuns; dar pentru că el, în afară de Dumnezeu şi de oameni, a iubit mult şi mediul şi animalele, m-am gândit ca astăzi să mă opresc numai la dragostea lui faţă de mediu şi faţă de animale, dragoste care la mulţi dintre creştinii de astăzi lipseşte, dar dragoste pe care Dumnezeu a poruncit-o în Sfânta Carte.

Dumnezeu a scris şi a dat o Lege de protecţiei a mediului şi a animalelor, chiar de la începutul creaţiei, atunci când le-a zis primilor oameni: "Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ. Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră. (cf. Gen 1,28-29). Cuvântul "stăpâniţi", are înţelesul de "îngrijiţi".

Referitor la grija de vite, Domnul a mai spus că omul trebuie să se îndurare de vite (cf. Prov 12,12); să ridice boul sau măgarul căzut sub povoara lui; să aducă la stăpân animalul rătăcit (cf. Ex 23,4-5); să nu lege gura boului care treieră (cf. Dt 25,4); să hrănească la masa lui şi câinii. (cf. Mt 15,26); să trăiască în pace şi cu toate fiarele (Iob 5,23). Iar, referitor la mediu, omul trebuie să aibă iubire de la firul de iarbă până la pomii care cresc pe faţa întregului pământ (cf. Gen 2,15); de la curăţenia solului (cf. Dt 23,12-13), până la curăţarea apelor (cf. Ex 15,25), la flori (cf. Mt 6,28-30), la păsări (cf. Mt 6,25-34) şi la ape (cf. In 4,6; 5,2), să privească cu admiraţie şi folos, aşa cum ne-a învăţat Isus. Acestea sunt legi date pentru totdeauna. Iar Dumnezeu va prăpădi pe cei care prăpădesc mediul (cf. Ap 11,8).

La creaţie Dumnezeu nu a făcut legământ numai cu omul, ci şi cu întreaga creaţie: "În ziua aceea, voi încheia pentru ei un legământ cu fiarele câmpului, cu păsările cerului şi cu târâtoarele pământului, voi sfărâma din ţară arcul, sabia şi orice unealtă de război şi-i voi face să locuiască în linişte" (Os 2,18);

De aceea, "firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii - nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o - cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Da, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii" (Rom 8,19-22).

Când întreaga fire va fi restabilită: "Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş" (Is 11,6). "Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va hrăni cu ţărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele meu cel sfânt, zice Domnul" (Is 65,25).

Biblia ne arată în multe locuri unde Domnul s-a folosit de animale pentru trimite solii şi ajutoare oamenilor. Astfel: un porumbel aduce lui Noe vestea sfârşitului potopului (Gen 8, 11); o măgăriţă îl opreşte pe Balaam să blesteme pe Israel (cf. Num 22,28-35); un corb îl hrăneşte pe Ilie (1Rg 17, 6); doi urşi îl apără pe profetul Elezeu (cf. 2Rg 2, 24); nişte leii cruţă pe Daniel aruncat în groapa lor, datorită credinţei lui (cf. Dan 6,23-24); o balena îl transportă pe Iona până la Ninive (cf. Iona 2,10); un câine îl însoţeşte pe Tobia până în ţara mezilor (cf. Tob 6,1); un măgăruş îl poartă pe Isus la Ierusalim (cf. Mc 11,7); nişte câini lingeau bubele lui Lazăr spre vindecare (cf. Lc 16,21) şi aşa mai departe. Să iubim mediul şi animalele!

Prin intermediul animalelor Dumnezeu a dat învăţătură oamenilor care: să fie harnici ca furnica (cf. Prov 6,6); să fie blânzi ca mielul (cf. Ier 11,18); să fie delicaţi ca o gazelă (cf. Fap 9,36); să fie înţelepţi ca şerpi şi fără răutate ca porumbeii (cf. Mt 10,16); să fie recunoscători boul şi măgarul (cf. Is 1,3); să fie liberi de griji pământeşti ca păsările cerului (cf. Mt 6,26); să nu rătăcească ca oile (cf. Is 53,6); să aibă conştiinţă şi să nu strecoare ţânţarul şi să înghită cămila (cf. Mt 23,24).

Deşi Dumnezeu a dat Legea protecţiei animalelor, chiar de la începutul creaţiei, oamenii s-au gândit la ea foarte târziu, abia atunci când multe specii de animale au început să dispară. Primele lucrări privind drepturile şi protecţia animalelor au fost publicate abia în secolul al XVIII-lea; iar prima lege pentru protecţia animalelor, care s-a numit "Martin's Act" (Legea lui Martin), a fost votată de Parlamentul Britanic la 22 iulie 1822.

În anul 1931, la Florenţa, ziua de 4 octombrie a fost declarată Ziua Mondială a Animalelor de către Organizaţia Internaţională pentru Protecţia Animalelor, iniţial pentru a face cunoscută situaţia grea a animalelor aflate în pericol, dar şi ca un omagiu adus sfântului Francisc din Assisi (1182-1226), care a fost un mare iubitor de natură şi de animale.

Din anul 1945, Ziua Mondială a Animalelor a devenit o sărbătoare oficială a animalelor, sub patronajul sfântului Francisc din Assisi, şi care la data de 4 octombrie atrage atenţia asupra respectului pe care trebuie să-l acordăm vieţii în toate formele ei.

Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor proclamată solemn la Casa UNESCO din Paris, 15 octombrie 1978, articolul 14 aliniatul 2, stipulează ceva ce omul nu ar trebui să uite niciodată: "drepturile animalelor trebuie să fie apărate prin lege la fel ca şi drepturile omului".

În România, "Legea de protecţia animalelor " a fost promulgata prin decret, în 10 ianuarie 2008.

Sfântul Francisc din Assisi, cunoscând bine Scripturile, unde este scrisă voinţa lui Dumnezeu pentru oameni, s-a făcut o imagine desăvârşită a lui Cristos, care a iubit pe Dumnezeu şi pe oameni, mediul şi animalele. El nu a iubit numai cu vorba şi gura, ci cu fapta şi cu adevărul (cf. 1In 3,18), pentru că el vedea în toată creaţia o reflectare a slavei lui Dumnezeu şi toată creaţia îi vorbea de Dumnezeu.

Pentru marea lui umilinţă, puritate, sfinţenie şi dragoste pentru întreaga creaţie, Dumnezeu l-a făcut să înţeleagă graiul animalelor, să le vorbească şi să le predice la fel ca oamenilor.

Odată a fost surprins vorbind unei mari mulţimi de păsări, de toate soiurile. Se spune că păsărelele l-au ascultat în linişte şi şi-au plecat cu umilinţă capetele până la pământ şi prin gesturi şi triluri au dovedit că omul sfânt le-a bucurat peste măsură. Apoi formară din trupurile lor în zbor o cruce pe cer, după care s-au răspândit spre toate cele patru puncte cardinale, aşa cum se vor răspândi sărăcuţii lui.

Ori de câte ori era nevoit să călătorească pe apă, cu barca, el nu pierdea niciodată timpul, ci le predica la peşti, pentru că s-au făcut slujitorii lui Dumnezeu ducându-l pe Iona la Ninive pentru a predica convertirea (cf. Iona 2,10); pentru că au dat lui Isus banul pentru taxa la templu (cf. Mt 17,27); pentru că au fost înmulţiţi de Isus pentru hrana lumii (cf. Mt 14,19); pentru că s-au făcut imagine pentru Isus şi pentru ucenicii lui, care vor deveni şi ei hrana lumii. Apoi îi îndemna să îl laude pe Dumnezeu pentru bunătatea lui şi să stea departe de laţurile întinse de oameni.

Sfântul Francisc din Asisi avea puterea de a învăţa şi dojeni animalele. Se spune că un greier făcea mult zgomot când Francisc se ruga. El a chemat greierul să stea pe degetul său şi i-a spus: "Acum tu să taci până eu mă voi ruga, după aceea poţi să cânţi din nou". Şi greierul l-a ascultat.

Într-o zi, un frate i-a adus sfântului Francisc un iepure care a fost prins într-o capcană. Sfântul Francisc, scoţând iepurele din capcană, l-a sfătuit ca pe viitor să fie mai atent pe unde calcă şi mai alert. Dar iepurele n-a voit să plece, ci a sărit în poala lui Francisc, dorind să rămână cu el. L-au dus pe iepure în pădure, dar el tot lângă omul lui Dumnezeu a voit să rămână.

Unul din biografii săi spune că, pe patul de moarte, sfântul Francisc i-a mulţumit măgarului său pentru că în decursul vieţii l-a cărat în spate şi l-a ajutat să-şi duca poverile; iar măgarul a plâns.

Un lup care terorizase ţinutul Gubbio, omorând chiar şi oameni, a fost îmblânzit de Francisc. "Vino aici, frate lup. Eu ştiu că eşti flămând şi de aceea ai devenit rău; dar nu e drept să-i faci atâtea necazuri omului creat după chipul şi asemănarea Creatorului". Lupul stătea smerit la picioarele omului sfânt. "Promite-mi că nu vei mai ucide şi ne vom îngriji de tine, să nu duci lipsă de nimic"... Lupul făcu semn că a înţeles şi s-a ţinut de cuvânt. A devenit răsfăţatul tuturor şi a murit de bătrâneţe. Oamenii au plâns după el ca după un prieten. Aici se împlineşte cuvântul Domnului rostit prin profetul Isaia: "Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş" (Is 11,6).

Dacă animalele ajung să facă rău oamenilor, asta o fac pentru că oamenii, ori le strică habitatul, ori nu se îngrijesc de hrana lor, aşa cum a lăsat Dumnezeu la creaţie. Este o întâmplare adevărată, cu nişte câini care lătrau după nişte oameni răi care îi aţâţau. Trecând pe acolo şi un călugăr bun, a scos din desagă o bucată de pâine şi a împărţit-o cu ei. Imediat câinii s-au liniştit. Să nu uităm de hrana animalelor.

Sfântul Francisc din Assisi găsea ocazie de a-şi înălţa inima şi mintea spre Dumnezeu chiar privind un fir de iarbă. Se spune că odată s-a oprit lângă un migdal şi i-a spus: "Spune-mi ceva despre Dumnezeu". Iar migdalul a înflorit pe loc. De multe ori când trecea prin pajişti şi păduri, striga către ape, iarbă, pomi şi flori: "Tăceţi! Vă mulţumesc că-mi vorbiţi de Dumnezeu!" Apoi exclama: "Lăudat să fii Doamne, pentru pământul pe care cresc pomi, flori şi iarbă; lăudat să fii, Doamne, pentru apa aşa de utilă, castă şi smerită!" Să nu uităm un vechi adagiu: "Fii bun cu animalele. Nu călca pe iarbă. Nu rupe florile".

În decursul istoriei, Dumnezeu a lucrat prin animale, spre folosul oamenilor. Astfel: Kir I, (sec. VI î.C.), un rege persan, a fost hrănit cu laptele unei căţeluşe; Remus şi Romulus, întemeietorii Romei, au fost hrăniţi cu laptele unei lupoaice; Sfântul Pahomie (287-348) era ajutat crocodilii care se făceau poduri plutitoare ca să-l treacă Nilul; Paul Pustnicul (228-343) a fost hrănit de nişte corbi; sfântul Felix de Nola (353-443) a fost salvat de urmăritorii săi de un păianjen; sfântul Gil (1464- 1505) a fost hrănit de o căprioară sălbatică; sfântul Rochus (1340-1378) a fost hrănit cu ajutorul unui câine; Sir Henry Wyatt (1460-1537), aruncat în temniţa din Allington, de regele Angliei, Richard al III-lea (1452-1485), cu porunca de a fi omorât prin chinurile foamei, a fost hrănit zilnic de o pisică; sfântul Ilie pustnicul (sec. IV) a fost ajutat un măgar sălbatic să ducă bagaj greu, iar apoi de un crocodil să treacă râul; un pustnic a fost ajutat de o capră sălbatică să deosebească ierburile bune de cele otrăvitoare; nişte furnici au restabilit liniştea unei biserici, scoţând afară un om turbulent.

Pe mulţi Dumnezeu i-a chemat la mântuire prin intermediul animalelor. Astfel: Balaam printr-un asin şi Iona printr-un peşte. Sfântul Humbert (655-727), un vânător aprig, a fost chemat la convertire printr-un cerb cu cruce pe frunte, care i-a vorbit. Sir Walter Scott (1771-1832), un scriitor scoţian, a fost chemat la convertire, printr-un câine, care i-a lins mâna cu care l-a lovit. Un altul a fost chemat la convertire, tot printr-un câine care l-a salvat de la înec, după ce el a încercat în mai multe rânduri să înece câinele. Un medic veterinar s-a convertit, după ce un câine tratat, l-a adus pe un alt câine bolnav la uşa sa. etc.

În decursul istoriei, Dumnezeu a făcut ca, multe animale să-şi arate devotamentul şi recunoştinţa faţă de stăpânii lor, spre învăţătura noastră. Astfel: Din viaţa sfântului Gherasim de la Iordan (sec. VII), ştim de de recunoştinţă a unui leu căruia sfântul îi scosese o ţeapă din laba piciorului, leu care i-a rămas fidel sfântului până la moarte, murind pe mormântul lui; un leu l-a cruţat pe Androcles, sclav roman, condamnat la fiare, pentru că acesta i-a scos un spin din picior; căţeluşul Mariei Stuart (+ 1587), regina Scoţiei, condamnată la moarte, a însoţit-o până la eşafod; căţeluşul lui Mozart (1756-1791), l-a însoţit până la mormânt, unde a şi murit; câinele Fido, salvat dintr-o groapă, a primit în 1957 medalia de aur pentru fidelitate şi recunoştinţă faţă de salvator; o privighetoare a cântat la moarte binefăcătorului ei;

Astăzi, sfântul Francisc din Assisi, pătruns de cuvântul lui Dumnezeu din sfintele Scripturi, ne spune: "Oameni buni, creştinilor, nu infestaţi apa, nu stricaţi frumuseţea pajiştilor şi florilor, nu lăsaţi mizerii pe ele, nu tăiaţi cu lăcomie pădurile şi pomii! Nu fiţi cruzi cu animalele şi nu le ucideţi! Toată creaţia este lucrarea sfântă a lui Dumnezeu!" Sfântul Iosif Benedict Labre (1748-1783), din respect faţă de creaţia lui Dumnezeu, nu rupea nici o floare şi nu ucidea nici măcar un purice, asemenea sfântului Francisc. Noi?

De aceea, să-l ascultăm pe Dumnezeu, care ne vorbeşte astăzi prin sfântul Francisc din Asisi şi prin toţi iubitorii de mediu şi de animale, şi să iubim, să îngrijim şi să ocrotim mediul şi animalele.

Mulţumim sfântului Francisc din Assisi, care, prin viaţa şi sărbătoarea lui, ne învaţă dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, dar şi dragostea de mediu şi dragoste de animale! Sfinte Francisc din Assisi, roagă-te pentru noi, creştinii de astăzi, ca Dumnezeu să ne dea şi nouă o inimă sensibilă şi iubitoare ca a ta; inimă sensibilă faţă de Dumnezeu şi semeni, dar şi faţă de mediu şi animale!

Am scris aceste rânduri elogioase la adresa animalelor şi a mediului, pentru a arăta voinţa lui Dumnezeu referitoare la ele. Dar să nu uităm niciodată că un om este infinit mai valoros şi mai important decât orice animal şi decât orice element al creaţiei (cf. Lc 12,7). După Dumnezeu şi cele divine, omul trebuie iubit şi preţuit mai mult decât orice. O confuzie în acest sens este foarte periculoasă şi păguboasă. Toate trebuie să-şi aibă locul lor lăsat de Dumnezeu în inima noastră, altfel rătăcim (Mt 22,37-40; In 3,16; In 13,34).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 52.