Reflecţie la sărbătoarea Sfânta Tereza a Pruncului Isus - 2013

Vreau să cresc mică; vreau ca în inima Bisericii să fiu iubirea!

Este 1 octombrie şi creştinii catolici sărbătoresc pe una dintre cele mai îndrăgite sfinte ale ultimilor timpuri, pe sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897), care a trăit în Carmelul din Lisieux, Franţa. Creştinii o sărbătoresc pe sfânta Tereza a Pruncului Isus, dar cinstea lor nu se opreşte la ea, ci trece mai departe, trece la Dumnezeu cel întreit şi unic care a realizat sfinţenia, atât în ea, în fraţii şi surorile sale, cât şi în bunii ei părinţi, Martin şi Zelia, care au fost declaraţi "fericiţi" de către Biserică, pe 18 octombrie 2008.

Dacă este să vorbim de "vreun merit" în viaţa sfintei Tereza a Pruncului Isus, a fraţilor şi surorilor ei, a părinţilor ei şi a tuturor sfinţilor, este acela de a se fi "deschis" la harul lui Dumnezeu, har pe care Dumnezeu îl revarsă peste toţi copii săi, aşa cum florile se deschid la soare, aşa cum "pânza de pictat", se deschide în faţa pictorului. Şi aşa cum o floare frumoasă nu este meritul ei, ci al soarelui; aşa cum un tablou frumos nu este meritul pânzei, ci al pictorului, tot aşa marea a sfintei Tereza de Lisieux şi al oricărui alt om, nu este meritul lui, ci a lui Dumnezeu cel întreit şi unic, care este autorul oricărei sfinţenii.

Este adevărat că Dumnezeu poate lucra sfinţenia unui om, în afară de harul său, şi prin alţi oameni. În cazul sfintei Tereza Pruncului Isus şi al surorilor sale, Dumnezeu a lucrat sfinţenia, pe lângă harul său, şi prin părinţii şi surorile sale, prin păstorii de suflete şi superioarele de la mănăstire. De aceea e foarte important ca, la întemeierea unei familii, soţii să ţină cont în primul rând de viaţa de credinţă a partenerului şi apoi de celelalte calităţi, căci de credinţa lor depinde atât mântuirea lor, cât şi a copiilor lor.

Despre părinţii sfintei Tereza Pruncului Isus se poate spune că au fost nişte oameni care au căutat desăvârşirea încă din tinereţea lor, aşa cum cere sfânta Carte fiecărui om (cf. Qoh 12,1), fiecare în câte o mănăstire. Şi, fiind refuzaţi, din voinţa lui Dumnezeu, nu s-au blocat în credinţa lor, ci s-au aprins şi mai mult. Dumnezeu a făcut ca ei să se întâlnească, să se căsătorească şi să întemeieze o familie sfântă. Ei s-au preocupat de viaţa sfântă, iar de la ei copii au învăţat aceeaşi preocupare.

Aşa cum mamele bune din evanghelie au adus copiii lor de mici la Isus, tot astfel au făcut şi fericiţii părinţi ai sfintei Tereza a Pruncului Isus. Ei nu ştiau drum mai bun în viaţă decât drumul spre biserică; ei nu ştiau mod mai bun de a petrece puţinul timp liber, decât recitarea Rozariului; ei nu cunoşteau învăţătură mai bună pentru viaţă decât citirea Bibliei şi ascultarea predicilor; ei nu ştiau mijloc mai bun de a-şi uşura şi întări sufletul, decât spovada şi împărtăşania; ei nu ştiau mijloc mai eficient de a-şi începe ziua, decât rugăciunea şi participarea la celebrarea sfintei Liturghii. Şi în acelaşi timp, ei nu ştiau mijloc mai rău de a te ruina trupeşte şi sufleteşte, decât uitarea de rugăciune, de sfânta Liturghie, de spovadă şi împărtăşanie şi vorbirea de rău a religiei şi a preoţilor.

Un mare scriitor danez din zile noastre, Johannes J?rgensen (1866-1956), convertit la catolicism, cunoscut pentru scrierea biografiilor mai multor sfinţi ai Bisericii Catolice, îşi începe una dintre cărţile sale cu aceste cuvinte: "La început este mama. Iar copilul va fi cum este mama şi ceea ce vrea mama să fie. Copilul va fi un sfânt dacă mama este sfântă şi dacă va dori ca odrasla ei să umble pe căile lui Dumnezeu".

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786 - 1859), vorbind odată unui grup de credincioşi despre copilăria sa, cineva i-a zis: "Ce fericit sunteţi că din fragedă copilărie aţi învăţat a vă ruga!". El a răspuns: "După Dumnezeu, asta este lucrarea mamei mele; ea era aşa de bună. Virtutea trece din inima mamei în cea a copilului, deoarece copilul face cu plăcere ceea ce vede că face mama sa".

La sfântul Antonin (1389-1459), episcopul Florenţei, a venit o mamă evlavioasă pentru a-i recomanda pe fiul ei, zicând: "Preasfinţite, rugaţi-l pe Dumnezeu ca să-şi ţină mâna ocrotitoare pe capul fiului meu!" Sfântul episcop i-a răspuns, surâzând: "Fii sigură, eu mă voi ruga, numai dumneata să-l convingi pe copil să-şi ţină capul drept şi nemişcat sub mâna Domnului".

Părinţii sfintei Tereza Pruncului Isus, fericiţii, Martin şi Zelia, şi-au ţinut copiii sub mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu şi le-au vorbit aşa de frumos despre viaţa veşnică împreuna cu Isus, încât aceştia îşi doreau să moara ca să ajungă în cer; ba mai mult, ei doreau ca şi părinţilor lor să moară ca să ajungă în cer. Zelia o întrebă într-o zi pe Tereza: "Ce-i doreşti tu cel mai mult mamei tale?" "Să mori, ca să fii cu Isus, cu Maria şi cu sfinţii fericiţi din cer". Tereza îşi dorea să moară martiră pentru a ajunge mai repede la Isus; iar neputând să moara martiră în ţările de misiuni, a acceptat martiriul de fiecare zi. În acest sens ea se bucura mult când i se spunea că mai are puţin de trăit. A murit cu zâmbetul pe buze, la numai 24 de ani.

Euclid (325 - 265 î.Cr.) a fost un matematician grec care a trăit şi predat la Alexandria, în Egipt, în timpul domniei lui Ptolemeu I (323 - 283 î.Cr.). Se ştie că, potrivit geometriei lui: "Drumul cel mai scurt între două puncte este linia dreaptă". Însă Georg Friedrich Bernhard Riemann (1826-1866), un matematician german, a revoluţionat teoria matematicii, elaborând o geometrie nouă, care, de altfel, îi poartă şi numele. Potrivit geometriei lui Riemann: "Drumul cel mai scurt între două puncte nu mai este o linie dreaptă, ci o linie curbă". În lumea spirituală, geometria lui Riemann este cea valabilă şi nu cea a lui Euclid, întrucât: "Drumul cel mai scurt dintre pământ la rai este o linie curbă, o linie curbă care ocoleşte păcatul".

Aceasta a fost geometria spirituală pe care sfânta Tereza a învăţat-o de la credincioşii ei părinţi, geometrie spirituală pe care ea acum vrea să ne-o înveţe şi pe toţi: "Drumul cel mai scurt care duce la Isus şi la împărăţia sa este drumul care ocoleşte păcatul".

Pe acest drum care "ocoleşte păcatul" au mai mers şi alte familii întregi. Şi aş aminti aici: familia sfântului Vasile cel Mare (330-379), unde sfinţi au fost: bunica Mariana; mama Emilia; sora Macrina; fratele Petru, episcop de Sebaste; şi fratele Grigore, episcop de Nissa.

Tot o casă de sfinţi a fost şi familia sfântului Bernard de Clairvaux (1091-1153), unde, începând de la tatăl şi mama şi continuând cu cei şapte fraţi, toţi au ajuns sfinţi, căci toţi şi-au lăsat titlurile nobiliare şi averile, s-au dus în pustiu şi au slujit numai lui Dumnezeu şi rugându-se pentru mântuirea tuturor oamenilor.

În ţările ecuatoriale trăieşte o pasăre pe care naturaliştii au numit-o "pasărea paradisului". Caracteristic la această pasăre este faptul că ea nu poate zbura în direcţia vântului, ci numai împotriva lui; căci penele ei sunt astfel dispuse că, atunci când zboară după vânt, se zbârlesc, o dezechilibrează şi o doboară la pământ; iar când zboară împotriva vântului, penele i se lipesc de trup şi zboară cu mare uşurătate.

Aşa i-a zidit şi Dumnezeu, cel întreit şi unic, pe creştini la botezul lor, ca să nu poată zbura după vântul lumii, ci numai împotriva lui. Şi dacă astăzi se găsesc creştini doborâţi la pământ şi în mrejele satanei, asta se întâmplă pentru că ei merg prin viaţă după vântul lumii şi nu al Duhului Sfânt. Nu trebuie să uităm că noi suntem "păsări ale paradisului" şi că numai zburând în viaţă contra curentului lumii putem ajunge în cer. Contra curentului lumii a zburat întreaga familie a sfintei Tereza Pruncului Isus, a sfântului Vasile cel Mare, a sfântului Bernard, a fericitului nostru Ieremia şi a multor alte familii de sfinţi.

Poetul român Ioan Alexandru (1941-2000), un om profund creştin, autorul a nenumărate "Imnuri creştine", cofondator al Grupul de Rugăciune din Parlamentul României şi fondatorul Mişcării "Pro Vita", astfel şi-a educat copiii, că atunci când la şcoală a venit cineva să prezinte nişte cărţi de citit, una din fetiţele sale a întrebat: "Aceste cărţi sunt de zidire sufletească?" Şi când i s-a răspuns că sunt cărţi de aventuri, fetiţa a răspuns cu maturitate: "Atunci aceste cărţi nu sunt pentru mine!"

Un preot povesteşte că, atunci pe când era copil şi veneau seara obosiţi de la munca câmpului, după ce mâncau, nu se culcau înainte de a se aşeza pe prispa casei şi de a cânta împreună: "Eu te iubesc, Isus bune"; când seara iarăşi se coboară: "Domnu-i iubire"; "Nume prea dulce". Referindu-se la acele momente din familie, el a spus: "Numai aşa m-a ajutat Dumnezeu să fiu preot!" Aşa a fost şi în familia sfintei Tereza Pruncului Isus, de aceea au fost o casă de sfinţi.

La 20 mai 1990 a fost beatificat tânărul student italian Pier Giorgio Frassatti (1901-1925). Era împreună că câţiva colegi, când la un moment dat unuia dintre ei, i-a căzut Rozariul din buzunar. Colegii, răutăcioşi, i-au spus: "Părinte, v-a căzut Rozariul!" Atunci, el, laş, a dat vina pe mama lui care i-a pus Rozariul în buzunar fără ca el să ştie. Atunci se ridică, Pier Giorgio Frassatti şi i-a zis: "Mama ta este o femeie nobilă şi sfântă care voia ca tu să fi ocrotit de Isus şi de Maica Preasfântă, dar tu eşti un laş!" Atunci şi-a scos rozariul din buzunar, a spus: "Iată rozariul meu pe care mă rog zilnic! Bine aţi face să aveţi şi voi câte unul în buzunar şi să vă rugaţi pentru ajutorul şi mântuirea voastră!" Şi nimeni n-a mai îndrăznit să spună ceva. Aşa a fost şi sfânta Tereza Pruncului Isus, împreună cu toată familia ei, şi aşa trebuie să fim şi noi.

Dintre virtuţile în care a excelat sfânta Tereza Pruncului Isus, aş vrea să mă opresc numai la două: umilinţa şi iubirea, virtuţi pe care le-a copiat de la Isus.

Încă de mică, în casa părinţilor, deşi îi plăcea să i se spună: prinţesă, regină, floare, vrăbiuţă, ea spunea că este "mica prinţesă", "mica regină", "mica floare", mica vrăbiuţă"; iar ajunsă în Carmelul din Lisieux, spunea că este "mica minge a lui Isus", "mica mătură a lui Isus". Apoi îi plăcea să fie "vioara a doua" în orice acţiune. În caietele sale spirituale, s-a găsit scrisă şi o "demisie din statutul de adult", legată de dorinţa "de a creşte mică". La noi, părinţii îşi învaţă copiii să se roage să crească mari şi tari. Să ne amintim de rugăciunea către îngerul păzitor: "Eu sunt mic, tu fă-mă mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare!" Să nu uităm că numai "cei mici" pot intra pe poarta cea strâmtă, Cristos (cf. Mt 7,13-14; In 10,7.9). Numai cei mici pot arunca flori lui Isus, adică jertfe plăcute. Numai cei mici se pot odihni la pieptul lui Isus (cf. In 13,23).

Maica Domnului a spus că Dumnezeu priveşte la umilinţa slujitorilor săi (cf. Lc 1,48). Maeştri spirituali din toate timpurile, în frunte cu sfântul Bernard de Clairvaux (1091-1153), au spus la unison că acele trei virtuţi care stau la baza oricărui edificiu spiritual sunt: "Umilinţa, umilinţa, umilinţa!" Umilinţa este temelia vieţii spirituale. Iar "mica Tereza", care mereu repeta "Eu vreau să cresc mică", a avut o umilinţă adâncă.

Ca orice edificiu, viaţa spirituală are pe lângă o temelie (umilinţa), are şi un acoperiş (iubirea). Tereza de Lisieux a spus: "Vocaţia mea este iubirea!... În inima Bisericii, mama mea, eu voi fi iubirea!" Şi de cum a intrat în mănăstire, s-a pus pe treabă, semănând pretutindeni acte de iubire, deoarece înţelegea că, slujindu-i pe cei care erau în mănăstire, îi slujea şi îi iubea pe toţi oamenii de pretutindeni. În acest sens iubea pe toate surorile şi cu predilecţie pe cele mai dificile. De vreme ce voia să meargă misionară şi apoi să moară martiră pentru mântuirea sufletelor, înţelegem că-i iubea pe toţi oamenii, chiar şi pe cei mai din urmă. De aceea, se ruga şi făcea jertfe pentru misionari; de aceea se ruga şi se jertfea chiar şi pentru oamenii cei mai răi, aşa cum a fost cazul condamnatului la moarte pentru multe fapte rele, îndărătnicul în nepocăinţă, Henri Pranzzini, care, la rugăciunile şi jertfele ei, s-a convertit.

Printre ultimele ei cuvinte au fost şi acestea: "Nu-mi pare rău că m-am dăruit Iubirii!" Nici nouă nu ne va părea rău, dacă o vom urma pe calea umilinţei şi a iubirii, pe calea sfinţeniei.

Isuse cu inima smerită şi iubitoare, fă şi inima noastră asemenea cu a ta, aşa cum ai făcut şi inima Terezei de Liseux! Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 59.