Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Papa Francisc: Scrisoare către cel care nu crede (11 septembrie 2013)

Papa Francisc îi răspunde jurnalistului Eugenio Scalfari în cotidianul "La Repubblica"

Preastimate doctor Scalfari,

Cu vie cordialitate, deși numai în linii mari, aș vrea să încerc, prin aceste rânduri, să răspund la scrisoarea care, din paginile din Repubblica, ați voit să mi-o adresați la 7 iulie, cu o serie de reflecții personale ale dumneavoastră, pe care după aceea le-ați îmbogățit în paginile aceluiași cotidian din 7 august. Înainte de toate, vă mulțumesc pentru atenția cu care ați voit să citiți enciclica Lumen fidei. De fapt, ea, în intenția iubitului meu predecesor, Benedict al XVI-lea, care a conceput-o și în largă măsură a redactat-o, și de la care, cu recunoștință, am moștenit-o, este menită nu numai să întărească în credința în Isus Cristos pe cei care se recunosc deja în ea, ci să și trezească un dialog sincer și riguros cu acela care, ca dumneavoastră, se definește "unul care nu crede, de mulți ani interesat și fascinat de predica lui Isus din Nazaret".

Așadar, mi se pare desigur pozitiv, nu numai pentru noi în mod singular, ci și pentru societatea în care trăim, să ne oprim pentru a dialoga despre o realitate așa de importantă cum este credința, care face referință la predica și la figura lui Isus.

Îndeosebi cred că există două circumstanțe care fac astăzi necesar și prețios acest dialog. De altfel, el constituie, așa cum se știe, unul dintre obiectivele principale ale Conciliului Vatican II, voit de Ioan al XXIII-lea, și al ministeriului papilor, care, fiecare cu sensibilitatea sa și cu aportul său, de atunci până astăzi au mers pe brazda trasată de Conciliu.

Prima circumstanță - așa cum se amintește în paginile de la începutul enciclicei - derivă din faptul că, de-a lungul secolelor modernității, s-a asistat la un paradox: credința creștină, a cărei noutate și incidență asupra vieții omului încă de la început au fost exprimate tocmai prin simbolul luminii, a fost adesea ștampilată ca întunericul superstiției care se opune luminii rațiunii. Astfel, între Biserică și cultura de inspirație creștină, pe de o parte, și cultura modernă de factură iluministă, pe de altă parte, s-a ajuns la incomunicabilitate. A venit de acum timpul, și Conciliul Vatican II a inaugurat această perioadă, unui dialog deschis și fără preconcepții, care să redeschidă porțile pentru o întâlnire serioasă și rodnică.

A doua circumstanță, pentru cel care încearcă să fie fidel darului de a-l urma pe Isus în lumina credinței, derivă din faptul că acest dialog nu este un accesoriu secundar al existenței celui care crede: este în schimb o exprimare intimă și indispensabilă. Să-mi permiteți să vă citez în această privință o afirmație, după părerea mea foarte importantă, din enciclică: pentru că adevărul mărturisit de credință este cel al iubirii - se subliniază acolo - "rezultă clar că credința nu este intransigentă, ci crește în conviețuirea care îl respectă pe celălalt. Cel care crede nu este arogant; dimpotrivă, adevărul îl face umil, știind că, mai mult decât să-l posedăm noi, el e cel care ne îmbrățișează și ne posedă. Departe de a ne face rigizi, siguranța credinței ne pune în mișcare și face posibilă mărturia și dialogul cu toți" (nr. 34). Acesta este spiritul care însuflețește cuvintele pe care le scriu.

Pentru mine, credința s-a născut din întâlnirea cu Isus. O întâlnire personală, care a atins inima mea și a dat o direcție și un sens nou existenței mele. Dar în același timp o întâlnire care a fost făcută posibilă de comunitatea de credință în care am trăit și grație căreia am găsit accesul la înțelegerea Sfintei Scripturi, la viața nouă, care, ca apa țâșnitoare, provine din Isus prin sacramente, la fraternitatea cu toți și la slujirea săracilor, imagine adevărată a Domnului.

Fără Biserică - să mă credeți - n-aș fi putut să-l întâlnesc pe Isus, chiar dacă sunt conștient că acel dar imens care este credința este păstrat în vasele fragile de lut ale omenității noastre. Ori, tocmai pornind de aici, de la această experiență personală de credință trăită în Biserică, mă simt în largul meu să ascult întrebările dumneavoastră și să caut, împreună cu dumneavoastră, străzile de-a lungul cărora putem, probabil, să începem să parcurgem o bucată de drum împreună.

Să mă iertați dacă nu urmez pas cu pas argumentările propuse de dumneavoastră în editorialul din 7 iulie. Mi se pare mai rodnic - sau dacă nu cumva mi se potrivește mai mult - să merg într-un anumit fel la miezul considerațiilor dumneavoastră. Nu intru nici în modalitatea expozitivă urmată de enciclică, în care dumneavoastră menționați lipsa unei secțiuni dedicate în mod specific experienței istorice a lui Isus din Nazaret.

Notez doar, pentru a începe, că o analiză de acest gen nu este secundară. De fapt, este vorba, urmând de altfel logica ce orientează desfășurarea enciclicei, de a ne opri atenția asupra semnificației a ceea ce Isus a spus și a făcut și astfel, în definitiv, asupra a ceea ce Isus a fost și este pentru noi. Scrisorile lui Paul și Evanghelia lui Ioan, la care se face referință deosebită în enciclică, sunt construite, de fapt, pe fundamentul solid al ministeriului mesianic al lui Isus din Nazaret ajuns la apogeul său rezolutiv în Paștele de moarte și înviere.

Așadar, trebuie să ne confruntăm cu Isus, aș spune, în aspectul concret și grosolan al vieții sale, așa cum ne este relatată mai ales de Evanghelia cea mai veche, aceea a lui Marcu. Se constată așadar că "scandalul" pe care cuvântul și practica lui Isus îl provoacă în jurul său derivă din "autoritatea" sa extraordinară: un cuvânt atestat chiar de Evanghelia lui Marcu, dar care nu este ușor de redat bine în italiană. Cuvântul grec este exous?a, care literal trimite la ceea ce "provine din ființa" care suntem. Nu este vorba despre ceva exterior sau forțat, așadar, ci despre ceva care emană dinăuntru și care se impune de la sine. De fapt, Isus uimește, răvășește, înnoiește, pornind - el însuși spune asta - de la raportul său cu Dumnezeu, numit în mod familiar Abba, care îi încredințează această "autoritate", pentru ca el s-o folosească în favoarea oamenilor.

Astfel, Isus predică "asemenea unuia care are autoritate", vindecă, el cheamă discipoli ca să-l urmeze, iartă... toate aceste lucruri care, în Vechiul Testament, sunt ale lui Dumnezeu și numai ale lui Dumnezeu. Întrebarea care revine de mai multe ori în Evanghelia lui Marcu, "Cine este acesta...?", și care se referă la identitatea lui Isus, se naște din constatarea unei autorități diferite de aceea a lumii, o autoritate care nu are ca scop să exercite o putere asupra altora, ci ca să-i slujească, să le dea libertate și plinătate de viață. Și asta până acolo încât să-și pună în joc propria sa viață, până la experimentarea neînțelegerii, trădării, refuzului, până la a fi condamnat la moarte, până la a se prăbuși în starea de părăsire pe cruce.

Dar Isus îi rămâne fidel lui Dumnezeu, până la sfârșit.

Și tocmai atunci - așa cum exclamă centurionul roman la picioarele crucii, în Evanghelia lui Marcu - Isus se arată, în mod paradoxal, ca Fiul lui Dumnezeu! Fiul unui Dumnezeu care este iubire și care vrea, cu toată ființa sa, ca omul, fiecare om, să se descopere și să trăiască și el ca adevărat fiu al său. Acest lucru, pentru credința creștină, este certificat de faptul că Isus a înviat: nu pentru a repurta triumful asupra celui care l-a refuzat, ci pentru a atesta că iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât moartea, iertarea lui Dumnezeu este mai puternică decât orice păcat și că merită să se dedice propria viață, până la capăt, pentru a mărturisi acest dar.

Credința creștină crede asta: că Isus este Fiul lui Dumnezeu venit să-și dea viața pentru a le deschide tuturor calea iubirii. De aceea, aveți dreptate, stimate doctor Scalfari, când vedeți în întruparea Fiului lui Dumnezeu punctul fundamental al credinței creștine. Deja Tertulian scria caro cardo salutis, "carnea (lui Cristos) este punctul fundamental al mântuirii". Pentru că întruparea, adică faptul că Fiul lui Dumnezeu a venit în carnea noastră și a împărtășit bucuriile și durerile, victoriile și înfrângerile din existența noastră, până la strigătul de pe cruce, trăind toate în iubirea și în fidelitatea față de Abba, dă mărturie despre iubirea incredibilă pe care Dumnezeu o are față de orice om, despre valoarea inestimabilă pe care i-o recunoaște.

Pentru aceasta, fiecare dintre noi este chemat să-și însușească privirea și alegerea de iubire a lui Isus, să intre în modul său de a fi, de a gândi și de a acționa. Aceasta este credința, cu toate expresiile care sunt descrise în mod punctual în enciclică.

Tot în editorialul din 7 iulie, dumneavoastră mă întrebați cum să se înțeleagă originalitatea credinței creștine, de vreme ce ea se bazează întocmai pe întruparea Fiului lui Dumnezeu, față de alte credințe, care, în schimb, gravitează în jurul transcendenței absolute a lui Dumnezeu.

Aș spune că originalitatea constă tocmai în faptul că credința ne face să participăm, în Isus, la raportul pe care el îl are cu Dumnezeu care este Abba și, în această lumină, la raportul pe care el îl are cu toți ceilalți oameni, inclusiv cu dușmanii, în semnul iubirii. Cu alte cuvinte, filiația lui Isus, așa cum ne-o prezintă credința creștină, nu este revelată pentru a marca o separație insurmontabilă între Isus și toți ceilalți: ci pentru a ne spune că, în el, cu toții suntem chemați să fim fii ai unicului Tată și frați între noi.

Singularitatea lui Isus este pentru comunicare, nu pentru excludere. Desigur, din asta rezultă - și nu e lucru mic - și acea distincție între sfera religioasă și sfera politică, ce este stabilită în acel "a da lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu și Cezarului ceea ce este a Cezarului", afirmată cu claritate de Isus și despre care, cu trudă, s-a construit istoria Occidentului. De fapt, Biserica este chemată să semene plămada și sarea evangheliei, adică iubirea și milostivirea lui Dumnezeu care ajung la toți oamenii, indicând ținta ultrapământească și definitivă a destinului nostru, iar societății civile și politice îi revine misiunea dificilă de a articula și a întrupa în dreptate și în solidaritate, în drept și în pace, o viață tot mai umană.

Pentru cel care trăiește credința creștină, asta nu înseamnă fugă de lume sau căutare de cine știe ce hegemonie, ci slujire a omului, a omului întreg și a tuturor oamenilor, începând de la periferiile istoriei și ținând treaz simțul speranței care determină la facerea binelui în pofida a toate și privind mereu dincolo.

Dumneavoastră mă mai întrebați, la încheierea primul articol, ce este de spus fraților evrei cu privire la promisiunea făcută lor de Dumnezeu: Ea a eșuat total? Aceasta - credeți-mă - este o întrebare care ne interpelează radical, drept creștini, deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales începând de la Conciliul Vatican II, am redescoperit că poporul evreu este încă, pentru noi, rădăcina sfântă din care a încolțit Isus. Și eu, în prietenia pe care am cultivat de-a lungul acestor ani cu frații evrei, în Argentina, de multe ori l-am interogat pe Dumnezeu, în mod deosebit atunci când mintea se ducea la amintirea experienței teribile a lui Shoah. Ceea ce vă pot spune, cu apostolul Paul, este că niciodată n-a dispărut fidelitatea lui Dumnezeu față de alianța încheiată cu Israel și că, prin încercările teribile din aceste secole, evreii și-au păstrat credința lor în Dumnezeu. Și cu privire la asta, față de ei, nu vom fi niciodată recunoscători suficient, ca Biserică, dar și ca omenire. Apoi, ei, tocmai perseverând în credința în Dumnezeul alianței, amintesc tuturor, și nouă creștinilor, faptul că suntem mereu în așteptarea Domnului, ca niște pelerini, așadar mereu trebuie să fim deschiși față de el și niciodată nu trebuie să ne închidem în ceea ce am dobândit deja.

Ajung astfel la cele trei întrebări pe care mi le adresați în articolul din 7 august. Mi se pare că, în primele două, ceea ce vă interesează este să înțelegeți atitudinea Bisericii față de cel care nu împărtășește credința în Isus. Înainte de toate, mă întrebați dacă Dumnezeul creștinilor îl iartă pe cel care nu crede și nu caută credința. Având în vedere că - și este lucrul fundamental - milostivirea lui Dumnezeu nu are limite dacă i se adresează lui cu inimă sinceră și căită, problema pentru cel care nu crede în Dumnezeu constă în a asculta față de propria conștiință. A asculta de conștiință și a se supune ei înseamnă, de fapt, a se decide în fața a ceea ce este perceput ca bine sau ca rău. Și pe această decizie se joacă bunătatea sau răutate acțiunii noastre.

În al doilea rând, mă întrebați dacă gândirea conform căreia nu există niciun absolut, deci nici măcar un adevăr absolut, ci numai o serie de adevăruri relative și subiective, este o eroare sau un păcat. Pentru a începe, eu n-aș vorbi, nici măcar pentru cel care crede, despre adevăr "absolut", în sensul că absolut este ceea ce este dezlegat, ceea ce este lipsit de orice relație. Ori, adevărul, conform credinței creștine, este iubirea lui Dumnezeu față de noi în Isus Cristos. Așadar, adevărul este o relație! Așa încât e adevărat că și fiecare dintre noi percepe adevărul și îl exprimă pornind de la sine: de la istoria și cultura sa, de la situația în care trăiește etc. Asta nu înseamnă că adevărul este variabil și subiectiv, nicidecum. Ci înseamnă că el ni se dă nouă mereu și numai ca un drum și o viață. Oare nu a spus Isus însuși: "Eu sunt calea, adevărul, viața"? Cu alte cuvinte, adevărul fiind în definitiv una cu iubirea, cere umilința și deschiderea pentru a fi căutat, primit și exprimat.

Așadar, trebuie să ne înțelegem bine cu privire la termeni și, probabil, pentru a ieși din scurtăturile unei contrapoziții... absolute, să repunem în profunzime problema. Cred că astăzi acest lucru este absolut necesar pentru a stabili acel dialog senin și constructiv pe care-l doream la începutul acestei intervenții ale mele. În ultima întrebare mă întrebați dacă, odată cu dispariția omului de pe pământ, va dispărea și gândul capabil să-l gândească pe Dumnezeu. Desigur, măreția omului constă în a-l putea gândi pe Dumnezeu. Adică în a putea trăi un raport conștient și responsabil cu el. Însă raportul este între două realități. Dumnezeu - aceasta este gândirea mea și aceasta este experiența mea, însă câți, ieri și astăzi, le împărtășesc! - nu este o idee, fie ea și foarte înaltă, rod al gândirii omului. Dumnezeu este realitate cu "R" majusculă. Isus ne revelează asta - și trăiește raportul cu el - ca un Tată de bunătate și milostivire infinită. Așadar, Dumnezeu nu depinde de gândirea noastră. De altfel, și atunci când s-ar termina viața omului pe pământ - și pentru credința creștină, în orice caz, această lume așa cum o cunoaștem este destinată să dispară -, omul nu va sfârși să existe și, într-un mod pe care nu-l știm, și universul creat cu el. Scriptura vorbește despre "ceruri noi și pământ nou" și afirmă că, la sfârșit, în locul unde și când, care este dincolo de noi, dar spre care, în credință, tindem cu dorință și așteptare, Dumnezeu va fi "totul în toți".

Stimate doctor Scalfari, închei astfel aceste reflecții ale mele, trezite de ceea ce ați voit să-mi comunicați și să mă întrebați. Să le primiți ca răspunsul tentativ și provizoriu, dar sincer și încrezător, la invitația pe care v-am sugerat-o să facem o bucată de drum împreună. Biserica, să mă credeți, în pofida tuturor încetinelilor, infidelităților, erorilor și păcatelor pe care le-ar fi putut comite și poate să le mai comită încă în cei care o compun, nu are alt sens și scop decât acela de a-l trăi și a-l mărturisi pe Isus: El care a fost trimis de Abba "să ducă săracilor vestea cea bună, să proclame celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redea libertatea celor asupriți și să vestească un an de îndurare al Domnului" (Lc 4,18-19).

Cu apropiere fraternă

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu


 

lecturi: 10.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat