Reflecţie la duminica a XXIV-a de peste an - C

"Dumnezeu a împăcat lumea cu sine prin Cristos, iar nouă ne-a încredinţat misiunea de a vesti lumii împăcarea" (2Cor 5,19)

Nu demult a apărut o ştire în presă şi pe internet că un naturalist japonez a analizat la microscopul electronic 1.000.000 de fulgi de zăpadă şi nici unul nu a fost găsit la fel cu altul; a analizat 1.000.000 de fire de iarbă şi nici unul nu a fost găsit la fel; a analizat 1.000.000 de petale de flori şi nici una nu a fost găsită la fel cu alta; a analizat 1.000.000 de fire de praf şi nici unul nu a fost găsit la fel cu altul; a analizat şi 1.000.000 de oameni şi nici unul nu a fost găsit la fel cu altul. Atunci şi-a zis: " Acum înţeleg că Dumnezeu are numai «unicate» în toate domeniile creaţiei sale şi de aceea nu vrea să piardă nici unul din ele".

Da, suntem unicate în tot universul; de aceea, evanghelia ni-l prezintă astăzi pe Dumnezeu sub chipul păstorului bun care pierzând o oiţă iubită, nu se lasă până ce nu o găseşte; sub chipul femeii care pierzând o piesă din colierul ei preţios, nu se lasă până ce nu o găseşte; sub chipul tatălui iubitor care pierzând unul din cei doi fii iubiţi ai săi, nu se lasă până ce nu îl găseşte. Dumnezeu care nu are decât unicate, nu-i convine să piardă nici un exemplar (cf. Lc 15,1-32).

Astăzi, evanghelia vrea să ne spună că Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât îşi iubeşte un păstor bun oiţele; ne iubeşte mai mult decât o femeie din lume îşi iubeşte bijuteriile; mai mult decât un tată pământesc îşi iubeşte copiii. Căci el şi-a dat pe unicul său Fiu la moarte pentru noi; şi l-a dat la moarte pentru noi, pe când noi eram fără putere; pe când noi păcătoşi şi vrăjmaşi cu el; şi l-a dat la moarte pentru ca noi să căpătăm prin el darul fără plată şi nemeritat, împăcarea, înfierea şi viaţa cea veşnică (cf. Rom 5,6-11).

Dumnezeu ne iubeşte atât de mult pe fiecare, încât nu ne poate lasă să pierim la diavol. Iată ce spune Scriptura: "Poate oare o mama să-şi uite copilul pe care l-a născut? Chiar dacă o mama ar putea, eu nu va pot uita" (Is 49,15). "Eu nu vreau moartea păcătosului, ci întoarcerea lui, spune Domnul" (cf. Ez 33,11). "Eu am venit să adun la un loc oile risipite", spune Isus (cf. Mt 15,24). Şi această lucrare Isus, în marea sa iubire, o face mereu, prin ucenicii săi.

Fericitul David (sec. IV), din Tebaida Egiptului, auzind că Isus primeşte şi iartă pe păcătoşi (cf. Lc 15,2) şi-i repune în demnitatea pierdută prin păcat, din şef de bandă de tâlhari s-a făcut călugăr cu viaţă sfântă. El spunea tuturor celor pe care îi întâlnea: "Dumnezeu este Domnul milei!"

Fericitul Queriolet (sec. XVII), un francez, a auzit din parabola fiului risipitor că Tatăl ceresc se bucură şi face sărbătoare cu îngerii din ceruri pentru orice păcătos care se converteşte (cf. Lc 15,7) şi, din bandit ce era, s-a făcut călugăr şi predicator al îndurării lui Dumnezeu.

Ceea ce este un pian fără o clapă, ceea ce este un cor fără un solist de bază, ceea ce este o orchestră fără un instrumentist, ceea ce este un colier preţios fără una din piesele sale, ceea ce este o familie cu un copil pierdut aceea este şi Dumnezeu fără unul dintre copiii săi unicat; aceea este împărăţia cerului cu un loc rămas gol. Nu este linişte, nu este deplinătate, nu este bucurie, până ce nu se restabileşte întregul.

După ce diavolii s-au răzvrătit şi au lăsat locurile goale în cer, Dumnezeu ne-a creat pe noi, oamenii, ca să umplem acele locuri goale din cer. Când şi noi ne-am rătăcit, Dumnezeu i-a trimis după noi pe Isus şi pe Duhul Sfânt ca să ne caute, numindu-ne: copilaşi iubiţi, mirese iubite, fraţi preaiubiţi. Iar Isus, înainte de moartea sa răscumpărătoare, i-a putut spune Tatălui său ceresc că, din cei pe care îi primise de la el, nu a pierdut pe nici unul (cf. In 18,9).

Cardinalul italian Giacomo Lecaro (1891-1976) explică parabola oiţei pierdute, imagine a fiului pierdut, imagine a omului pierdut, printr-o altă parabolă creată de el, parabola unei oiţe frumoase, numită "Albiţa", care fiind mândră şi capricioasă s-a pierdut; mai erau acolo şi alte oiţe: "negriţe", sau "tărcăciţe", dar fiind ascultătoare nu s-au pierdut. Pentru salvarea "Albiţei", păstorul a muncit o noapte întreagă şi s-a expus pericolelor de tot felul. Când a găsit-o, a pus-o pe umerii săi, a dus-o în staul cântând şi făcând sărbătoare cu prietenii săi.

Cine este "Albiţa"? Eu, tu; noi, voi! Toţi suntem chemaţi cu numele frumos de "creştini", ca oiţa "Albiţa"; dar mulţi suntem mândri şi neascultători de Isus, plecând adesea de lângă el şi de lângă poruncile sale, preferând mijlocul lupilor şi a şacalilor. Isus este Păstorul cel bun care, ajutat preoţii săi, aleargă şi acum, zi şi noapte, după noi toţi, oiţele sale pierdute, pentru a ne găsi şi a ne aduce în staulul cerului, unde suntem scăpaţi de lupii şi şacalii iadului.

Un fecior de bani gata, o altă "Albiţa", din Australia, pe atunci colonie engleză, obişnuia să fure bani de la tatăl său. Într-o zi cu banii furaţi a plecat în Anglia să vadă civilizaţia şi să-şi trăiască viaţa "civilizat", adică după pofte. Şi aşa a trăit. Văzându-i lipsa, tatăl său, după ce l-a căutat în zadar printre rude şi cunoscuţi, şi-a adus aminte de dorinţa lui de a trăi "civilizat" în Anglia. De aceea s-a îmbarcat pe vapor şi a ajuns în Londra. Dar cum să găseşti un copil necunoscut în Londra? Şi-a lipit pe pălărie o fotografie a fiului său, iar alături a scris: "Ajutaţi-mă să-mi găsesc copilul!" Imaginea tatălui cu poza şi inscripţia de pe pălărie a ajuns într-un ziar şi astfel copilul a fost găsit.

Peste tot este astăzi imaginea lui Isus Răstignit, care din iubire faţă de oameni a coborât de pe tronul său regesc şi a venit între noi oamenii, s-a împovărat cu păcatele noastre şi a murit pentru mântuirea noastră. Imagini ale lui Isus Răstignit din iubire faţă de oameni apar în multe pagini de reviste şi ziare, dar rătăcirea oamenilor rămâne. Biblia ne spune: "Oare cum vom scăpa noi, care nu luăm în seamă o mântuire aşa de mare, care a fost vestită de la început de Domnul şi care a fost confirmată de cei care au văzut-o şi auzit-o"? (cf. Evr 2,3).

La fiecare sfântă Liturghie se celebrează minunăţia milostivirii lui Dumnezeu; zilnic ni se arată că istoria mântuirii este istoria iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de oameni; zilnic suntem chemaţi la mântuire.

Este şi o altă povestire, despre vultur, al cărui ou pierdut a ajuns să fie clocit de o găină. Micuţul pui, când a ieşit din ou, a umblat cu puii de găină. Găina a cloncănit, dar el nu a înţeles-o. El nu a înţeles cum pot mânca puii de găină dintre gunoaie. În el era ceva deosebit de puii de găină, pentru că el era un pui vultur. Într-o zi, mama lui a trecut pe acolo. El i-a auzit strigătul şi a zburat la ea; ea fost cu totul altceva decât cloncănitul găinii.

Aici ne aducem aminte de cuvântul Scripturii care zice: "El era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu" (In 1,10-12).

Aşa cum puiul de vultur nu era dintre găini, tot aşa nici fiul risipitor şi nici noi nu suntem destinaţi să mâncăm hrana porcilor; căci suntem oameni creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa şi destinaţi pentru lucrurile şi bucuriile cereşti; chiar dacă un timp nu l-am cunoscut pe Dumnezeu, chiar dacă un timp am umblat scormonind prin gunoaiele porcilor, totuşi noi nu suntem din lume, cum era fratele său mai mare, care nu ştia nimic în afară de petreceri lumeşti. Şi aşa cum fiul risipitor, când a auzit glasul lui Dumnezeu răsunând în inima lui, şi-a adus aminte că este născut din Dumnezeu şi că nu este din această lume, a lăsat lumea şi toţi porcii lângă care trăia şi s-a dus lângă Tatăl său, tot astfel suntem chemaţi să facem şi noi astăzi, căci acelaşi glas divin ne vorbeşte.

Aşa a făcut fiul risipitor, aşa au făcut toţi convertiţii, aşa trebuie să facem şi noi; noi nu suntem din lumea aceasta şi locul nostru nu este printre porcii şi gunoaiele pământului, ci locul nostru este lângă Dumnezeu care locuieşte în cer. Acum a sosit timpul să ne ridicăm din patimi şi păcat, ca fiul risipitor, şi să mergem la Tatăl ceresc care ne-a creat. Căci Isus ne-a spus clar: "Voi nu sunteţi din lume, după cum nici eu nu sunt din lume" (In 17,4).

Regretul sfântului Augustin (354-430), care s-a convertit prea târziu, îl va copleşi şi orice om păcătos care nu vine degrabă la Dumnezeu: "Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit. Şi iată că tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară, şi acolo te căutam. Şi eu, nenorocitul, mă avântam spre lucrurile frumoase create de tine. Tu erai cu mine şi eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile care, dacă nu ar fi fost în tine, nici nu ar fi existat. M-ai chemat, ai strigat, ai învins surzenia mea. M-ai străfulgerat cu lumina ta şi, în sfârşit, mi-ai vindecat orbirea. Ai răspândit asupra mea parfumul tău, şi eu l-am inspirat, şi acum te doresc pe tine. Te-am gustat, şi acum mi-e foame şi sete de tine. M-ai atins şi acum ard de dorinţa de a dobândi pacea ta" (cf. Confesiuni 10,27).

Cel mai mare rău posibil pentru un om este să creadă cu nu e păcătos, că nu e mare păcătos, că nu e păcătos destul ca să aibă nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Aşa erau fariseii, cărturarii şi fratele mai mare al fiului risipitor care, păcătoşii fiind, se credeau drepţi şi stăteau departe de Isus şi de mântuirea lui.

În anii preoţiei mele am întâlnit o fiinţă care se lăuda că în anii de şcoală a avut numai 10 la religie, dar care acum trăia de 10 ani fără cununie şi spunea că nu e păcătoasă. Câtă orbire! La fel spuneau şi fariseii şi cărturarii care prădau casele văduvelor (cf. Mt 23,14; Mc 12,40; Lc 20,47), dar care aveau tupeul de a spune că nu sunt păcătoşi. Câtă orbire!

Nu cumva suntem şi noi cufundaţi cu totul în păcate, dar avem tupeul să spunem că nu suntem păcătoşi? Iadul ne mănâncă..., ca pe tânăra Aneta din Germania, care aşa gândise şi trăise toată viaţa; deşi săvârşea fel de fel de păcate fără nici un scrupul, avea mereu tupeul de a spune că ea nu-i păcătoasă; dar, într-o zi a anului 1933, a murit subit într-un accident de maşină şi a ajuns în iad; de acolo, Dumnezeu a trimis-o la prietena ei, Clara, căreia să-i spună grozăviile iadului, ca ea să le scrie într-o carte, pentru ca toţi păcătoşii care cred că nu sunt desul de păcătoşi să se îndrepte. Cartea a fost scrisă; are 35 de pagini, se numeşte: "Sunt condamnată", a apărut la Roman în anul 1997 şi se găseşte de vânzare la părinţii franciscani.

Ucenicii l-au întrebat odată pe sfântul Arsenie (354-449): "Părinte, ce să facem ca să ne mântuim"? Atunci părintele Arsenie le-a spus: "Dacă voim să ne mântuim, trebuie să avem în mintea noastră aceste trei gânduri: 1) gândul la smerenia lui Isus Cristos, care să ne conducă şi pe noi la smerenia de a ne recunoaştem păcătoşi şi apoi să ne mărturisim păcatele; 2) gândul la moartea lui Isus pe cruce, care să ne aducă aminte că şi noi suntem muritori, că avem o cruce de purtat, şi că într-o zi ne aşteaptă judecata lui Dumnezeu; 3) gândul la Învierea Domnului, care să ne aducă în suflete speranţa, încrederea, bucuria că şi noi vom învia spre o viaţă veşnică".

Sfântul apostol Paul, care ne vorbeşte în lectura a doua de astăzi, a avut în mintea şi inima lui aceste trei gânduri mântuitoare: smerenia, gândul la moarte şi gândul la înviere. "Iată un cuvânt adevărat, care merită să fie primit fără nici o reţinere: Cristos Isus a venit în lume pentru a-i mântui pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi dacă Cristos Isus m-a iertat, a făcut-o pentru ca eu să fiu cel dintâi în care să se arate îndelunga lui răbdare şi cel dintâi exemplu pentru cei care aveau să creadă în el spre a dobândi viaţa veşnică" (1Tim 1,15-16).

Sfântul Ciprian (195-258), pe numele său adevărat Thascius Caecilius Cyprianus, a avut şi el mintea şi inima la aceste trei gânduri mântuitoare: smerenia, moartea şi învierea Domnului. Sfântul Ciprian a fost un distins orator şi aristocrat din Cartagina, Africa de Nord; era bogat şi poseda o vastă cultură; dar în adâncul sufletului său era un sărman păcătos. Într-o scrisoare adresată unui prieten al său, Donatus, el îşi descria starea sa, zicând: "Rătăcesc orbeşte în întunericul nopţii, încerc când o cale când alta pe marea învolburată a lumii. Cum s-ar putea un om naşte din nou? Am devenit sclavul viciilor mele". Dar după un timp Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, i-a schimbat inima şi viaţa. Acum el zicea: "Lumina lui Isus a pătruns în inima mea şi a curăţit-o de toate murdăriile. Duhul m-a schimbat într-un om nou".

Sfintei Margareta de Cortona (1247-1297), care s-a întors la Dumnezeu părăsind viaţa destrăbălată şi făcând pocăinţă, Isus i-a apărut într-o zi şi i-a spus: "Margareta, tu eşti păcătoasa mea recuperată; eu mă voi folosi de tine pentru a aduce pe cât mai mulţi păcătoşi la bucuria mea, prin convertire şi pocăinţă"!

Aşa cum păstorul care şi-a găsit oiţa a făcut sărbătoare, aşa cum femeia care şi-a găsit mărgăritarul din colier a făcut sărbătoare, aşa cum tatăl care şi-a găsit fiul a făcut sărbătoare, aşa cum Dumnezeu face sărbătoare cu îngerii în cer atunci când un păcătos se întoarce la el, tot astfel noi păcătoşii, primiţi şi iertaţi de Dumnezeu, trebuie să facem sărbătoare, chemând pe toţi vecinii şi prietenii să se bucure împreună cu noi, să le povestim lucrarea minunată a lui Dumnezeu în noi (cf. 1Pt 2,9), şi apoi să-i ajutăm şi pe ei să ajungă la această bucurie. Aşa a făcut Moise, aşa a făcut Paul, aşa au făcut apostolii, aşa a făcut Ciprian, aşa a făcut Margareta de Cortona, aşa trebuie să facem şi noi.

Moise a fost un păcătos iertat de Dumnezeu, iar acum se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea fraţilor săi. Ciprian a fost un păcătos iertat, apoi s-a făcut apostol pentru păcătoşi. Margareta de Cortona a fost o păcătoasă iertată, dar apoi s-a făcut apostol pentru cei păcătoşi. Sfântul Paul a fost şi el un iertat de Dumnezeu, iar apoi s-a făcut apostol pentru cei păcătoşi: "Şi dacă Cristos Isus m-a iertat, a făcut-o pentru ca eu să fiu cel dintâi în care să se arate îndelunga lui răbdare şi cel dintâi exemplu pentru cei care aveau să creadă în el spre a dobândi viaţa veşnică" (1Tim 1,16). Şi tot Paul spunea: "Dumnezeu a împăcat lumea cu sine prin Cristos, iar nouă ne-a încredinţat misiunea de a vesti lumii împăcarea" (2Cor 5,19).

În final, iată câteva gânduri tot pe tema de lecturilor de astăzi, culese din sfânta Carte: "Toate zilele omului sunt pline de durere şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune" (Qho 2,23). "Să vestim, faptele măreţe ale aceluia care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9), căci "Un cuvânt spus la vremea potrivită este ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint" (Prov 25,11). "Veniţi să ne judecăm, spune Domnul: de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura se vor face ca lâna" (Is 1,18). "Dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire" (1In 1,9). Amin.

* * *

Consideraţie la duminica a XIV-a de peste an - C

"Bucurie mare va fi în cer pentru un singur păcătos care se converteşte" (Lc 15,7) .

Când Maria a apărut la Fatima, în 1917, ne-a învăţat prin cei trei copilaşi, Lucia, Francisc şi Iacinta, următoarea rugăciune: "O, Isuse, iartă-ne păcatele, fereşte-ne de focul iadului şi du în cer toate sufletele, mai ales pe acelea care au mai mare de mila ta!"

Maria ne-a învăţat un adevăr mântuitor, adevăr care se vădeşte foarte clar şi în evanghelia de astăzi (cf. Lc 15,1-32). Isus a venit din cer pentru mântuirea tuturor oamenilor, dar mai ales şi mai întâi, pentru aceia care au cea mai mare de mila sa. Iar cei care au nevoie mai ales şi mai întâi de mila sa sunt păcătoşii: ca evreii, ca sfântul Paul, ca fiul risipitor, ca toţi oamenii care trăiesc pe pământ şi, bineînţeles, ca mine şi ca dumneavoastră, toţi iubiţi fraţi în Cristos.

În viaţa sfântului Ioan Rusul (1690-1730) se povesteşte despre o femeie nobilă care avea un singur fiu şi care într-o zi nu s-a mai întors de la şcoală. Mama s-a dus la şcoală să se intereseze de dânsul, iar acolo i s-a spus de către colegi că fiul sau nu mai vine la ore şi că s-a amestecat cu desfrânaţi şi drogaţi. "Lovită parcă de trăsnet, nu mai vede înaintea ei nimic; pieptul i se striveşte şi în gât i s-a pus un nod care o înecă. Voia să plângă, însă nu putea. Lacrimile i-au secat. Atunci şi-a zis: «Mă voi dezbrăcă de toate hainele mele şi de toată onoarea mea şi voi merge la oraş; o să merg pe străzi şi-o să întreb: N-aţi văzut pe băiatul meu?». Aşa a făcut şi l-a găsit".

Aşa a făcut şi Isus Cristos; a lăsat toată slavă cerească, a lăsat coroana veşnică, a lăsat veşmintele divine, a luat chipul umil al robului, a coborât pe pământ, a venit în ţara îndepărtată a păcatului, pentru a-i căuta şi a-i aduce la mântuire pe oamenii pierduţi. Însă câtă durere nu a simţit Domnul când păcătoşii nu l-au aşteptat, nu l-au cunoscut şi nu l-au primit (cf. In 1,11)?!

Un tânăr, pe care sfântul Ioan Bosco (1815-1888) l-a cunoscut pe când lucra ca preot în închisoarea din Torino şi pe care a reuşit atunci să-l schimbe, a căzut din nou în păcatul tâlhăriei, pentru că atunci când a scăpat din închisoare, nimeni nu l-a primit: nici părinţii acasă, nici prietenii, nici patronii la muncă. Ioan Bosco l-a primit din nou şi l-a ajutat.

Familia şi cunoscuţii îl osândiseră pe tânărul acela şi s-au purtat cu dansul aşa cum se purtau cărturarii şi fariseii cu păcătoşii, pe care-i ţineau la distanţă şi se scandalizau atunci când Isus le lua apărarea. Însă sfântul Ioan Bosco s-a purtat exact aşa cum s-a purtat Păstorul cel bun, femeia înţeleaptă şi tatăl iubitor din evanghelia de astăzi. Biblia spune: "Chiar daca tatăl tău şi mama ta te va părăsi, eu nu te voi părăsi" (Ps 27,10). "Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul sânului ei? Dacă ea l-ar uita, eu nu te voi uita" (Is 49,15).

Deci, cei care au cea mai mare nevoie de mila sa, suntem noi, păcătoşii. Aşa cum ne spune David în psalmi: "În păcat ne-au zămislit mamele noastre" (cf. Ps 51,5) şi "nu este nici măcar ca să facă binele" (Ps 9,24-27; Ps 52,1-2). Aşa cum sfântul Paul s-a numit pe sine primul dintre păcătoşi (cf.1Tim 1,15); aşa cum vameşii şi desfrânatele s-au aşezat în primele rânduri lângă Isus (cf. Lc 15,1); aşa cum apostolii stăteau şi ei în faţă (cf. Mt 5,1); tot aşa să ne considerăm şi noi şi să ne apropiem cu încredere de Isus, care pentru noi este "tronul harului" (cf. Evr 4,16).

Numai fariseii şi cărturarii şi mulţii alţi inconştienţi din toate timpurile, cred că nu-s destul de păcătoşi că să aibă nevoie de mila lui Isus.

Dumnezeu ne spune astăzi unuia fiecăruia dintre noi care am uitat că suntem păcătoşi: "Hai, înapoi acasă! I-am trimis după tine pe Fiul meu, Isus, şi pe Duhul meu cel Sfânt ca să te aducă. Lasă-te schimbat şi adus de ei. Nu refuza şi iubirea!" Iar noi să-i răspundem cu refrenul de la psalmul responsorial: "Mă voi ridica şi voi merge la tine Tată" (Lc 15,8).

Aşa cum pastorul nu se poate lipsi de o singură oiţă, deşi are o sută; aşa cum o femeie nu se poate lipsi de o singură piesă din colierul ei, deşi mai are alte nouă, aşa cum un tată nu se poate lipsi de nici unul din copii săi, deşi mai are şi alţii acasă; aşa cum această mamă nu s-a putut lipsi de fiul ei; tot astfel şi Dumnezeu nu se poate lipsi de nici unul dintre noi, căci suntem unicate; căci am fost creaţi după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), căci avem viaţă din viata sa; căci avem pregătit un loc lângă el în ceruri (cf. In 14,2). De aceea, l-a trimis pe unicul său Fiu, ca să ne ia păcatele şi să ni le ridice, adică să ni le ispăşească pe lemnul crucii, imagine a pomului dătător de viaţă din paradis. De aceea, ni l-a trimis şi pe Duhul Sfânt ca să ne sfinţească.

Astfel ne cheamă Domnul în Sfânta Carte: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi de păcat şi eu va voi uşura" (Mt 11,28). "Eu nu vreau moartea păcătosului, dar că el să se convertească şi să fie viu" (Ez 33,11). "Eu am venit că oile mele să aibă viaţă şi s-o aibă din plin" (cf. In 10,10). "Cine îşi mărturiseşte păcatele, el este credincios că să le ierte" (1In 1,9).

Dar tot Domnul ne spune: "Cine zice că nu are păcat, este un mincinos şi adevărul nu este în el" (1In 1,10). Căci "nu este nici unul care să facă binele, nici măcar unul" (Ps 53,3; Rom 3,10-12). Şi "tocmai de aceea a venit Isus în lume ca să vădească lumea de păcatul ei" (cf. In 16,8)

Fiul risipitor din pericopa evanghelică de astăzi a fost cinstit cu sine însuşi şi şi-a recunoscut şi mărturisit păcatul. Acest lucru s-a întâmplat atunci când s-a ridicat, s-a dus la tatăl său şi i-a spus: "Am păcătuit". Chiar în acea zi a început un nou capitol din viaţa sa. Un capitol nou poate să înceapă şi în viaţa unuia fiecăruia dintre noi, dacă ne vom recunoaşte păcătoşi şi vom spune stop: auto-justificării, auto-compătimirii, auto-apărării. Trebuie să venim la Dumnezeu şi să-i spunem cu fiul risipitor: "Tată am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău" (Lc 15,21). Atunci totul va înflori în viaţa noastră.

René Bazin (1853-1932), un scriitor catolic francez, povesteşte că, într-o zi de sărbătoare, a intrat într-o biserica în care parohul făcea catehism. Tocmai vorbise despre patima lui Isus când, privindu-i pe copii, l-a întrebat pe cel mai mic dintre ei: "Fiule, dacă ai fi fost în locul lui Iuda, ce ai fi făcut după trădarea Domnului?" Micuţul a privit în jur, de parcă ar fi căutat răspunsul, apoi a răspuns serios: "Eu, dacă aş fi fost în locul lui Iuda, în loc să mă spânzur de copac, aş fi alergat la Isus, m-aş fi prins de gâtul lui şi i-aş fi spus: «Doamne, iartă-mă»!" Aşa a făcut fiul risipitor, aşa au făcut toţi păcătoşii convertiţi, aşa să facem şi noi şi bucuria iertării va fi a noastră!

Dar noi nu trebuie să uităm că numai pe pământ Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele (cf. Mc 2,10); Un copil care era în maşină cu mama sa în timp de ploaie a făcut următoarea remarcă: "Mamă, acum Dumnezeu ne iartă păcatele, aşa cu ştergătorul şterge apa de pe parbriz". Aşa este! Dar nu trebuie să uităm că există un timp al harului, după care Dumnezeu închide poarta milostivirii, ca la corabia lui Noe (cf. Gen 7,16) sau ca la tinerele care îşi aşteptau mirele (cf. Mt 25,10); căci numai "astăzi" şi "acum", dacă venim, suntem în siguranţă (cf. Evr 3,15; 2Cor 6,2).

Isus, după ce l-a iertat pe Petru, i-a zis: "După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi" (Lc 22,32).

Asta ne spune şi nouă Isus astăzi, celor care ne întoarcem la el: "Tu, întorcându-te, întăreşte-i pe fraţii tăi!" Moise, după ce s-a întors şi a fost iertat de Dumnezeu, s-a rugat pentru fraţii săi şi i-a ajutat să se convertească (cf. Ex 32,7-11.13-14). Paul după ce s-a întors şi a fost iertat de Dumnezeu, s-a rugat pentru fraţii săi şi i-a ajutat să se convertească (cf. 1Tim 1,12-17). Maria Magdalena, după ce s-a întors şi a fost iertată, s-a dus şi le-a vestit fraţilor ei, învierea lui Isus (cf. Lc 24,9-10).

Dacă şi noi am gustat în adevăr cât bun este Domnul (cf. 1Pt 2,3), să mergem şi noi şi la toţi care mai zac în întunericul păcatului şi în umbra morţii (cf. Is 9,2) şi vestindu-le împăcarea (cf. 2Cor 5,19), să le spunem: "Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în el!" (Ps 34,8).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 63.