Roncalli şi Wojtyla: Sfinţi în firul de aur al milostivirii

De Vincenzo Rini

Ziua de 27 aprilie 2014 - duminica a II-a a Paştelui, a Divinei Îndurări - va fi ziua puternic dorită a canonizării a doi papi care au marcat istoria Bisericii şi a lumii în ultimii 50 de ani, intrând în inima celor care cred şi a celor care nu cred. Apare o întrebare: De ce tocmai în sărbătoarea aceea? De ce nu înainte? De ce să se prelungească aşteptarea şi dorinţa a milioane de credincioşi pentru alte şapte luni? Răspunsul îl găsim în mintea şi în inima papei Francisc, care a ales ca moto al slujirii sale "Miserando et eligendo" şi în interviul recent dat revistei "La Civilt? Cattolica" în care a declarat pentru Biserică prioritară "capacitatea de a îngriji rănile şi de a încălzi inima credincioşilor", indicând în mod repetat duhovnicilor datoria de a fi "înainte de toate slujitori ai milostivirii". Papa Francisc se simte în deplină sintonie cu cei doi predecesori ai săi, văzând în ei nişte mari martori şi evanghelizatori ai milostivirii divine. Pentru aceasta, chiar pentru aceasta, vrea ca ridicarea lor la gloria altarelor să aibă loc în acea zi care, prin voinţa lui Ioan Paul al II-lea, este celebrarea solemnă a milostivirii lui Dumnezeu, manifestată în pătimirea, moartea şi învierea lui Isus.

Dar ce anume îi uneşte pe Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea ca papi ai milostivirii? Iată: în moduri diferite, cu stiluri diferite, în momente istorice schimbate, acei doi papi au ştiut să reprezinte pe viu miile de culori ale iubirii Tatălui care îl aşteaptă pe fiul risipitor şi apoi îi aleargă în întâmpinare pentru a-l îmbrăţişa. Dacă Ioan al XXIII-lea a manifestat duioşia lui Dumnezeu - cum să uităm acel discurs al lunii care se arată din cer pentru a-i vedea pe fiii săi: 11 octombrie 1962 - Ioan Paul al II-lea a făcut prezentă forţa iubirii acelui păstor care neobosit străbate drumurile lumii până la capătul vieţii sale, pentru a-i aduna pe fiii săi risipiţi. Dacă Ioan al XXIII-lea asumă trăsăturile feţei lui Isus care cheamă: "Veniţi la mine voi toţi cei care sunteţi trudiţi şi împovăraţi", Ioan Paul al II-lea manifestă imaginea acelui păstor care lasă cele 99 de oi în staul pentru a merge cu hotărâre să caute pe toate drumurile lumii oaia care s-a pierdut şi pe care apoi o ia pe umeri pentru a o duce înapoi la staul. Doi oameni, doi papi care au marcat istoria. Personalităţi mari, diferite, şi totuşi legate de firul de aur al mărturiei milostivirii lui Dumnezeu, iubire care iartă, care uneşte, care face Biserica. Ei sunt sintetizabili în două momente. 11 octombrie 1962, ziua începerii Conciliului Vatican II: papa Ioan salută poporul său: "Cântând, suspinând, plângând, dar mereu plini de încredere în Cristos care ne ajută şi care ne ascultă, continuăm să reluăm drumul nostru. Adio, copilaşi". Va muri după opt luni, la 3 iunie 1963, în timp ce poporul, marcat de iubirea milostivă a Tatălui ceresc a cărui faţă a întrevăzut-o în aceea a lui "papa cel bun", invadează Piaţa "Sfântul Petru", îngenunchind pe caldarâmul ud, pentru a-l însoţi la staulul veşnic.

2 aprilie 2005: Ioan Paul al II-lea, muribund, simte prezenţa mulţimii numeroase, care, în Piaţa "Sfântul Petru", se roagă pentru el; este conştient că e păstorul cel bun care a adunat la sine oile sale: "V-am căutat. Acum voi aţi venit la mine. Şi pentru aceasta vă mulţumesc". Totul s-a împlinit: turma este strâns unită cu el. Acum păstorul este fericit: "Lăsaţi-mă să merg la casa Tatălui".

Doi păstori, doi martori ai milostivirii lui Dumnezeu: niciun bun păstor nu poate muri în singurătate; braţele iubitoare ale Tatălui ceresc îl primesc, înălţat până la cer de braţele fiilor săi, cărora le-a vestit iubirea infinită a lui Dumnezeu.

(După agenţia SIR, luni, 30 septembrie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.