Amintirea cardinalului Carlo Maria Martini

Cu stilul iezuitului

De Giovanni Giudici

La 31 august 2012 murea cardinalul Carlo Maria Martini, iezuit, biblist de seamă, om al dialogului dintre religii şi, din 1979 până în 2002, arhiepiscop de Milano. În amintirea mărturiei sale, publicăm prefaţa episcopului de Pavia la cartea lui Enrico Impalà Vita del cardinal Martini. Il bosco e il mendicante (Cinisello Balsamo, Edizioni San Paolo, 2013, 262 de pagini).

Este opinie curentă că personalităţi cunoscute şi admirate, văzute de colaboratorii lor direcţi, pierd aureola de fascinaţie din cauza invadării mereu prozaice a cotidianului. Cât mă priveşte, experienţa de a trăi peste zece ani în contact direct cu Martini nu a produs în mine acest soi de reducere a stimei şi afectului. Dimpotrivă, colaborarea strânsă a arhiepiscopului cu mine, vicarul său general, şi viaţa comună trăită cu el, formată din întâlniri zilnice de muncă, de rugăciune, de împărtăşire a prânzului, şi adesea a cinei, au fost tot atâtea ocazii pentru a experimenta bucuria de a cunoaşte o persoană din punct de vedere uman bogată, din punct de vedere spiritual, aşadar să simt crescând respectul faţă de el şi faţă de drumul său de creştin.

Chiar pot să afirm că apropierea strânsă cu cardinalul Martini a produs în mine o schimbare în modul de a privi realitatea şi comunitatea creştină; am învăţat să evaluez în manieră nouă modalităţi cu care se slujeşte o comunitate creştină şi se fac alegerile pastorale. Şi totul s-a întâmplat nu atât printr-o imitare sau printr-un soi de conformism care poate să se nască din ascultare, ci mai degrabă din posibilitatea de a institui un raport dialogic cu o persoană deschisă şi transparentă, dispusă să asculte serios şi să manifeste cu simplitate propriul mod de a gândi. Cu aceste modalităţi cardinalul a făcut şcoală ca învăţător spiritual şi păstor. Nu numai pentru mine, de altfel el a fost un învăţător.

Prezentând această biografie, vreau pur şi simplu să dau o mărturie personală despre utilitatea muncii făcută de autor. El a adunat date, documente, dialoguri şi reflecţii personale. Această trudă a sa este preţioasă deoarece cunoaşterea stilului de viaţă şi a magisteriului cardinalului Martini este important ca să rămână în timp şi să ajungă la cât mai multe persoane posibil: este vorba de o bogăţie care trebuie împărtăşită.

În activitatea sa şi în trăirea autorităţii există aspecte evanghelice; de exemplu, am văzut mereu în modul său de a acţiona un mare respect faţă de persoane, faţă de individualitatea lor, faţă de alegerile lor de dedicare: el reuşea să recunoască în ele lucrarea Duhului, şi chiar persoane care sunt calificate ca "dificile" găseau în el atenţie, şi lor le dedica timp şi energii. Este vorba de o dimensiune pe care ne-o dorim permanentă în trăirea autorităţii în Biserică. Opera sa şi cuvântul său pentru viaţa societăţii erau îndreptate spre motivaţiile înalte ale dreptăţii şi păcii; şi interesul său faţă de dezvoltarea fiecărei persoane şi faţă de respectarea demnităţii sale nu era numai tributul care trebuie plătit unui principiu abstract, chiar dacă e vrednic de laudă. Se vedea asta din trăsătura umană respectuoasă nu numai faţă de orice cauză care avea de-a face cu libertatea şi demnitatea umană, ci şi faţă de persoanele concrete, pe care le întâlnea mereu cu gentileţe; şi ele observau în el o afabilitate atentă şi disponibilă, chiar dacă era caracterizată de o circumspecţie gentilă care era proprie caracterului său. Aceste aspecte pe care le-am amintit pe scurt, consideră că nu erau străine de formarea sa de biblist şi de păstor îndrăgostit de Domnul. El s-a lăsat plăsmuit de Cuvântul lui Dumnezeu şi el a devenit rădăcină şi fundal al modalităţii însăşi cu care privea persoanele şi evenimentele, încercând să recunoască în toţi şi în tot lucrarea Duhului şi să dea mărturie despre prezenţa Domnului.

Carlo Maria Martini a fost punct de referinţă pentru un mare oraş ca Milano; a marcat un stil de Biserică pentru ţara noastră, era iubit de preoţi şi de laici; totuşi rămânea mereu un piemontez respectuos faţă de celălalt, cu stilul de viaţă al unui călugăr iezuit, cu curiozitatea intelectuală tipică omului de cercetare şi care s-a dedicat unor studii severe. Pus la conducerea diecezei sfântului Ambroziu şi a sfântului Carol, a ştiut să fie curajos în iniţiativele pastorale, riguros în propunerea spirituală şi în acelaşi timp părinte grijuliu, un frate mai mare, un domn amabil şi primitor. Cu această simplitate de om între oameni, mai înainte şi mai mult decât studios eminent şi păstor de faimă mondială, a ştiut să împărtăşească starea comună de credincioşi şi necredincioşi, pe toate fronturile personalităţii sale şi ale slujirii sale.

Pornind de la studiu şi de la meditaţie şi de la predicarea Cuvântului, tot magisteriul său şi acţiunea sa pastorale se puteau conduce spre un singur scop: a educa pe creştini la familiaritatea cu Cuvântul şi a arăta, celor necredincioşi, însemnătatea şi înţelepciunea umană a Cuvântului. Pornind de la această convingere, cardinalul a ştiut să trăiască mereu cu o privire senină şi încrezătoare viaţa societăţii şi a Bisericii. Pot da mărturie şi că asta se conjuga cu o capacitate de lectură realistă, uneori chiar puternic critică a realităţii. Privirea sa asupra comunităţii creştine şi lucrarea sa mergeau în direcţia de a privilegia o Biserică liberă pentru că este dezlipită de scheme ideologice, de orizonturile înguste ale utilitarismului sau ale eficienţei, de condiţionări şi de voinţa de putere sau de apariţie.

Un ultim lucru vreau să notez: Carlo Maria a amintit odată cum el, elev de şaptesprezece ani în colegiul iezuiţilor din Torino, a ales să se dedice total lui Dumnezeu. Aşadar, îmi place să mi-l imaginez, în acel moment precis al vieţii sale, ieşind din casa frumoasă a industriaş al lânii din Torino din anii Treizeci ai secolului al XX-lea, pentru a intra în Societatea lui Isus, pentru a fi numai un călugăr ca alţii. Trăind cu el peste zece ani m-am convins că el a fost fidel acestei prime sale iubiri, şi a ştiut să spună până la sfârşit, cu cuvântul şi mai ales cu moartea sa dureroasă: eu sunt al lui Dumnezeu, viaţa mea este a lui.

(După L'Osservatore romano, 19-20 august 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.