Reflecţie la duminica a XIX-a de peste an - C

"Nu te teme, turmă mică, deoarece i-a plăcut Tatălui să vă dea împărăţia sa!" (Lc 12,32).

Cu aceste mângâietoare cuvinte, Isus, care-şi continuă drumul spre Ierusalim, spre patima şi moartea sa mântuitoare, îşi începe astăzi cuvântul său pentru toţi cei care cred în el şi vor să-l urmeze. Pe vremea când Isus era pe pământ, "turma mică" erau cei 12, cei 72, şi alţi câţiva care îl urmau în drumul său; după ce Isus a înviat şi s-a înălţat la cer, "turma mică" sunt toţi creştinii cărora Tatăl le-a încredinţat împărăţia.

Deşi Isus i-a chemat pe toţi oamenii la mântuire, numai puţini sunt cei care îi ascultă cuvintele şi-i primesc oferta. Pe timpul când Isus umbla pe pământul nostru, din multele gloate de oameni cărora le-a împărtăşit cuvintele vieţii veşnice şi i-a hrănit cu pâine în pustiu; din multele gloate de oameni pe care i-a iertat, vindecat şi mângâiat, numai pe 12 dintre ei i-a putut alege de apostoli care să rămână alături de el în încercările sale şi să-i fie martori până la marginile pământului (cf. Lc 22,28-29); apoi li s-a mai adăugat cei 72; mai apoi şi câte puţini din fiecare generaţie de oameni, deşi spectatori are mai mulţi.

Vorbind despre numărul celor mântuiţi, Biblia vorbeşte de multe ori de "un rest" (Is 1,9; 10,22; Rom 9,27; 11,5), de "o turmă mică" (cf. Lc 12,32), de "puţini aleşi" (cf. Mt 20,16; 22,16)). Iar dacă vom răsfoi paginile Scripturii, vom vedea că din mulţimile de oameni care au trăit pe pământ: pe timpul potopului, s-au mântuit numai 8 persoane (cf. 1Pt 2,20; 2Pt 2,5); pe timpul urgiilor din Sodoma, s-au salvat numai 3 persoane (cf. Gen 19,14-15.30); din numărul celor 600.000 de mii ieşiţi din Egipt, numai 2 au intrat în ţara Canaanului, Iosue şi Caleb (cf. Num 14,30; 26,65 şi 32,12); iar astăzi din 4 locuitori ai lumii, numai 1 este creştin.

De aceea, Isus, atunci când a fost întrebat dacă sunt mulţi cei care se mântuiesc, a răspuns: "Intraţi pe poarta strâmtă, pentru că largă este poarta şi lată calea ce duce spre pieire şi mulţi sunt cei care merg pe ea. Dar cât de strâmtă este poarta şi cât de îngustă calea care duce la viaţă! Şi puţini sunt cei care o găsesc" (Mt 7,13-14).

Isus le spunea celor 12, celor care îl urmau atunci, dar şi nouă celor care îl urmăm astăzi la distanţă de peste 2000 de ani, că, pentru a face parte din "turma lui mică", trebuie ca aici pe pământ:

1. Să trăim în credinţă faţă de el, zi de zi, şi nu numai din când în când, căci credinţa este garanţia realităţilor sperate, dovada lucrurilor pe care nu le vedem (cf. Evr 11,1).

Evanghelia de astăzi le spune celor care vor să trăiască credincioşi, celor care vor să facă parte din mica sa turmă, celor care vor să fie scăpaţi de lovituri şi să primească împărăţia Tatălui: "Fiţi gata, îmbrăcaţi şi cu făcliile aprinse; să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, gata să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă. Fericiţi sunt servitorii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind. Vă spun adevărul: îşi va lua haina de lucru, le va porunci să se aşeze la masă şi îi va servi. Fie că va veni la miezul nopţii, fie că va veni spre ziuă, şi-i va găsi veghind, ferice de ei " (Lc 12,35-38).

Lectura a doua laudă astăzi credinţa lui Abraham şi a familiei şi spune: "datorită credinţei, Abraham a ascultat de chemarea lui Dumnezeu şi a plecat către o ţară care urma să-i fie dată ca moştenire; a plecat fără să ştie unde merge. Datorită credinţei, el s-a stabilit ca un străin în ţara promisă, a trăit într-un cort, la fel Isaac şi Iacob, moştenitorii aceleiaşi făgăduinţe, căci el aştepta cetatea cu temelii solide, al cărei arhitect şi constructor este însuşi Dumnezeu. Datorită credinţei chiar şi Sara, deşi era înaintată în vârstă, a primit puterea de a deveni mamă, pentru că ea se gândise că Dumnezeu va fi credincios promisiunii făcute" (Evr 11,1-2.8-11).

Prima lectură laudă şi ea credinţa oamenilor din timpul ieşirii din Egipt, şi chiar face o antiteză între evreii credincioşi care au fost salvaţi, şi egiptenii idolatri care au rămas în întuneric. Ei au aşteptat în credinţă acest moment, fiind mereu gata de plecare, având continuu mijlocul încins, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână (cf. Ex 12,11). Pentru credinţa lor, li s-a dat să vadă în acelaşi timp şi salvarea lor, dar şi pieirea duşmanilor lor (cf. Înţ 18,6-9). De aceea, sfântul Paul ne cheamă şi pe noi să purtăm zilnic armătura credinţei (cf. Ef 6,12-17).

Datorită credinţei, toţi drepţii Vechiului Testament pe care îi laudă astăzi sfânta Scriptură, toţi apostolii şi ucenicii Domnului, începând de la cei 12 şi cei 72, şi până la cei din zilele noastre, au primit toate cele promise şi au ajuns cu bine limanul mântuirii lor, căci toţi sunt astăzi sfinţi pe care îi lauda sfânta Biserică. De aceea, şi psalmistul ne spune astăzi: "Fericit este poporul al cărui Dumnezeu este Domnul, fericit este poporul pe care el şi l-a ales de moştenire" (Ps 32,12).

2. Să căutăm din toată inima comorile aduse de el. Iar comoara cea mai de preţ adusă de Isus lumii întregi, este împărăţia veşnic fericită a lui Dumnezeu. La ea trebuie să ne fie mereu inima şi gândul.

Sfântul Paul a spus: "M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii. Toate le fac pentru evanghelie, ca să am şi eu parte de ea" (1Cor 9,22-23). "Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor e acelora care au iubit arătarea lui" (2Tim 4,7-8).

Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591), pe când era seminarist, fiind în recreaţie, cineva l-a întrebat: "Dacă va trebui să mori în cinci minute, ce ai face?" "M-aş juca mai departe, căci sunt pregătit pentru a mă întâlni cu Dumnezeu"!

Un preot din Germania, fiind găsit mort în patul său, în anul 1930, aşa a lăsat scris în testamentul său următoarele cuvinte: "Dacă mă veţi găsi mort, să nu vă speriaţi, căci eu am căutat în fiecare zi patria cea mai bună şi comoara pe care a adus-o Isus Cristos şi m-am pregătit pentru ea".

Papa Ioan al XXIII (1881-1963), fiind vesel şi bine dispus înainte de moarte, cineva i-a zis: "Sfinte Părinte, ştiţi că mai aveţi doar câteva ore de trăit?" "Ştiu, i-a răspuns papa, dar valizele mele de plecare sunt de mult timp pregătite!"

3. Să trăim cu inima dezlipită de averea pământească, pentru a dobândi comorile cereşti.

Poetul şi misionarul creştin Traian Dorz (1914-1989) povesteşte: "Nu de mult m-am întâlnit cu nişte fraţi. Şi unul dintre ei se lăuda: Acum doi ani mi-a rodit ogorul mult porumb. Anul trecut mi-a rodit şi mai mult. Atunci mi s-a umplut inima de întristare şi i-am spus: «Mult porumb, frate?... Dar ce o să faci cu el?» «Mai un tractor, mai o maşină, mai o casă, mai o haină scumpă, mai ceva bun...» «Şi ce o să faci cu ele?» «Păi la noi aşa fac toţi». «Pentru aceste lucruri pieritoare vă pierdeţi voi sufletele voastre nemuritoare?"

Şi aşa îşi câştigă omul greutate în viaţa aceasta şi osândă în viaţa veşnică. Munca pentru întreţinerea vieţii e o poruncă de la Dumnezeu (cf. Gen 3,19; 2Tes 3,10-13). Dar când noi dorim mai mult decât avem noi nevoie pentru satisfacerea orgoliului şi a celorlalte patimi, aceasta devine păcat, pentru că ne îndepărtează de Dumnezeu şi de împărăţia lui adusă nouă de Isus.

Sfântul Antonie cel Mare (251-356), moştenind o mare avere de la părinţi, de acord cu sora sa, a vândut şi a împărţit toate la săraci şi apoi s-au retras în pustiu pentru a căuta şi găsi adevăratele bogăţii. Astfel şi-a făcut o pungă care nu se învecheşte şi şi-a procurat o comoară nesecată în ceruri, o comoară de care hoţul nu se apropie şi pe care molia nu o roade (cf. Lc 12,33-34).

Sfântul Iosif Benedict Labre (1748-1783), fusese nobil şi bogat. Dar când a văzut titlul nobiliar şi bogăţia îi luau tot timpul şi că nu mai avea timp pentru suflet şi mântuire, după exemplul lui Isus care din bogat s-a făcut sărac (cf. 2Cor 8,9), a renunţat şi el la toate, devenind de bunăvoie umil şi sărac. A căutat mai întâi împărăţia şi a ajuns să fie mereu gata pentru a intra în ea.

4. Să veghem mereu pentru ca hoţii iadului să nu ne spargă casa sufletului (cf. Lc 12,39).

Evanghelistul Dwight Lyman Moody (1837-1899) predica într-o seara în oraşul Chicago; era tocmai acea seară când oraşul a fost devastat de un nimicitor incendiu. Incendiul a început duminică, 8 octombrie şi a durat până marţi, 10 octombrie 1871. Vorbise unui număr de aproximativ 2500 de oameni despre tema "Ce fac cu Isus?" (cf. Mt 27,22). La sfârşitul acelei predici, a spus: "Luaţi aceste cuvinte cu voi acasă şi meditaţi asupra lor, iar duminica viitoare veniţi iarăşi şi spuneţi-mi ce voiţi să faceţi cu Isus!" La scurt timp după terminarea acelei predici, s-a dat alarma de incendiu. Nu a durat mult timp şi tot oraşul a fost în flăcări. Spre miezul nopţii a ars şi sala în care a vorbit Dwight Lyman Moody. Mii de oameni au murit în acel incendiu, printre ei aflându-se şi mulţi care au fost în sala unde a predicat evanghelistul. Ei n-au mai avut ocazia să se gândească la întrebarea "Ce fac cu Isus?" Din ziua aceea, marele predicator nu a mai vorbit ca omul să mediteze şi să ia o hotărâre mântuitoare urgentă într-o săptămână, ci a accentuat mereu că, "astăzi şi acum", omul trebuie să mediteze şi să ia o hotărâre privitor la mântuirea lui (cf. Ps 95,7-8; 2Cor 6,2).

Acum când Isus urcă la Ierusalim ca să sufere şi să moară pentru mântuirea noastră, pentru ca noi să nu mai primim loviturile veşnice datorate păcatelor noastre (cf. Lc 12,47-48), ci ca să primim împărăţia şi comorile cerului, ne cere şi nouă ca "astăzi şi acum" să-l alegem pe el ca mântuitor şi să-l urmăm. Mâine poate fi prea târziu! Mulţi au spus "mâine", dar n-au mai ajuns ziua de mâine.

O tânără a auzit odată o predică despre urgenţa convertirii, a mers acasă şi a spus că se va spovedi peste o lună. Neputând să adoarmă de mustrările cugetului, a zis că se va spovedi peste o săptămână. Neputând adormi din aceeaşi cauză, a zis că se va împăca cu Dumnezeu mâine dimineaţă; şi chiar a scris asta pe o coală de hârtie. Când dimineaţă mama a venit să o trezească, a găsit-o moartă şi cu hârtia scrisă lângă ea: "Mâine mă voi spovedi". "Mâine" a fost prea târziu. Trebuia să spună: "Astăzi şi chiar acum".

Nu care cumva spunem şi noi: am să mă întorc la pensie; am să mă întorc când termin şcoala; am să mă întorc la anul viitor; am să mă întorc peste o lună; am să mă întorc peste o săptămână; am să mă întorc mâine? Niciuna din aceste variante nu este bună pentru cel care vrea să facă parte din "mica turmă" a lui Isus. Dumnezeu a zis: "Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii." (2Cor 6,2).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 10.