Reflecţie la duminica a XXII-a de peste an - C

"Ferice de acela care va prânzi în împărăţia lui Dumnezeu!" (Lc 14,15).

Isus se îndreaptă spre Ierusalim, locul unde îşi va împlini jertfa sa mântuitoare pentru noi, oamenii; iar în acest drum el predică evanghelia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre ospăţul ei veşnic pregătit acolo de Tatăl pentru cei care îl vor primi pe el ca mântuitor şi învăţător.

Iar ocazia de a vorbi despre împărăţia fericită a cerului şi despre ospăţul ei veşnic este facilitată de faptul că acţiunea are loc într-o zi de sâmbătă, simbolul odihnei veşnice din împărăţia cerurilor; şi de faptul că Isus însuşi a fost invitat la o masă festivă în casa unui fariseu bogat, imagine a ospăţului veşnic din casa Tatălui său.

Toată viaţa sa, Isus s-a folosit de orice ocazie, de orice circumstanţă, de orice întâmplare şi de orice observaţie, pentru a le vorbi oamenilor despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre ospăţul ei veşnic.

În evanghelia de astăzi, Isus îşi începe învăţătura despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre ospăţul veşnic, pornind de la trei observaţii: 1. ospăţul gratuit al fariseului din acea zi de sâmbătă, imagine a ospăţului gratuit al lui Dumnezeu; 2. goana după locurile dintâi la ospeţele pământeşti şi uitarea locurilor din cer; 3. lipsa săracilor de la această masă festivă, unde ar fi trebuit să fie primii şi în locurile de frunte.

1. Fiind zi de sâmbătă, aceasta era ziua odihnei lui Dumnezeu după terminarea operei creaţiei, dar şi ziua de odihnă a lui Israel. În această zi toţi erau opriţi de la lucrări servile pentru a cinsti pe Dumnezeul creaţiei şi darurile primite de la el (cf. Ex 20,8-11). Însă mesenii nu ştiau sau au uitat că această odihnă a fost întreruptă de păcat, atât pentru Dumnezeu care a început munca noii creaţii, cât şi pentru omul căzut care trebuie să-şi caute mântuirea la Dumnezeu. De aceea, Isus a spus: "Tatăl meu lucrează până acum; eu, de asemenea, lucrez" (In 5,17); şi apoi adresându-se tuturor oamenilor a spus: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi apoi toate celelalte vi se vor adăuga pe deasupra" (Mt 6,33). Iar prin ucenicul său, sfântul Paul, acelaşi Isus, ne spune: "Lucraţi cu frică şi cutremur la mântuirea voastră" (Fil 2,12).

Pericopa evanghelică de astăzi ne oferă acest cadru nou al mântuirii, cu munca lui Dumnezeu şi cu munca oamenilor pentru mântuire. Chiar dacă este zi de sâmbătă, Isus lucrează pentru a sădi dorul după împărăţia lui Dumnezeu şi ospăţul ei veşnic în inimile oamenilor (cf. Lc 17,21). Astfel, Isus: predică, învaţă, cheamă la convertire, face minuni şi merge hotărât spre jertfa sa supremă (cf. Lc 14,1.7-14). Şi omul bolnav din cauza păcatului (ca cel suferind de dropică) este şi el în căutarea mântuitorului Isus, cel care are putere să le ridice păcatul şi urmările lui (cf. In 1,29). Fariseii, neînţelegând noua situaţie în care se aflau, comentează, vorbesc împotriva lui Isus şi chiar pun la cale uciderea lui.

Lectura a doua de astăzi, din Scrisoarea către Evrei (cf. Evr 12,18-24), le spune tuturor celor care sunt ispitiţi să-l respingă pe Isus care lucrează la noua creaţie şi să se întoarcă la Legea veche că trebuie să-şi aducă aminte de împrejurările groaznice care au însoţit darea Legii vechi şi să tragă de acolo învăţămintele necesare.

Scena descrisă astăzi de lectura a doua s-a petrecut pe muntele Sinai, munte cuprins de cutremur şi foc, care atunci când a fost dată Legea cea veche, au murit 3000 de oameni (cf. Ex 32,28). O altă scenă pe care nimeni nu trebuie să o uite este cea de la Rusalii, când s-a dat Legea cea nouă şi când tot cutremur şi foc au apărut la revărsarea Duhului Sfânt trimis de Isus de la Tatăl; însă atunci nu numai că nu a murit nimeni, ci au fost mântuiţi 3000 de oameni (cf. Fap 2,41). Dacă atunci nimeni nu se putea apropia de muntele Sinai fără să fi fost pedepsit cu moartea, chiar şi un animal (cf. Ex 19,13); acum orice om se poate apropia chiar de Dumnezeu, ca de cel mai bun prieten, datorită lui Isus Cristos, care este aproape de fiecare om şi care ne oferă sângele său, mai curat ca al lui Abel, spre mântuire.

Cu Isus şi cu revărsarea Duhului Sfânt, s-a inaugurat o nouă eră a istoriei şi noutatea cea mai mare: cei îndepărtaţi şi cei apropiaţi au primit acelaşi mesaj de pace (cf. Fap 2,39; Ef 2,14-18) şi au devenit un singur popor în Isus care este pacea noastră. Fariseii n-au înţeles acest lucru. Noi îl înţelegem?

Şi noi putem să cădem în această greşeală de a nu înţelege că, după păcatul strămoşesc şi al nostru, Isus este la lucru mântuirii pentru toţi oamenii şi prin toţi ucenicii săi. Şi noi putem să ne ridicăm împotriva lui (cf. Lc 10,16); şi noi putem să nu înţelegem că trebuie să scăpăm de păcatul care ne învăluie atât de lesne şi că numai Isus ne poate scăpa de el (cf. Evr 12,1), şi ne poate oferi intrare liberă în împărăţia cerurilor şi la ospăţul ei veşnic (cf. In 8,32); şi noi putem să nu înţelegem că trebuie să lucrăm cu frică şi cutremur la mântuirea noastră (cf. Fil 2,12); şi noi putem să nu înţelegem că trebuie să alergăm mereu la Isus, fără de care nu putem face nimic (cf. In 15,5) şi fără de care nu ne putem mântui (cf. 1Tim 2,5).

2. Isus văzând goana invitaţilor după locurile dintâi de la acea masă festivă, în calitatea sa de învăţător, nu a putut să nu-i înveţe adevărul: că există cineva mai de vază decât unul fiecare dintre ei şi că acesta era chiar el însuşi, care venise de la Tatăl ceresc şi care îi va pune într-o zi pe locul cel din urmă (cf. Lc 14,8-9); Scriptura spune: numai lui Dumnezeu i se cuvine slava în locurile cele mai înalte (cf. Lc 2,14); numai lui Dumnezeu i se cuvine slava şi cinstea (cf. 1Tim 1,17; Iuda 1,25). Dar, în ura lor oarbă faţă de el, n-au ţinut seama de toate acestea.

În altă ordine de idei, Isus le-a sugerat că ospăţul la care participă se va termina repede şi că locurile dintâi ocupate se vor pierde şi ele tot repede; de aceea, ar trebui să se silească să intre în sala împărăţiei lui Dumnezeu şi la ospăţul său şi să dobândească un loc bun acolo, unde toate sunt veşnice.

În evanghelia duminicii trecute, Isus, vorbindu-ne despre împărăţia cerurilor şi despre ospăţul cel veşnic aduse de el, spunea: "Daţi-vă silinţa să intraţi pe poartă cea îngustă" (Lc 13,24). Astăzi, Isus ne spune că poarta cea îngustă prin care putem intra în împărăţia cerurilor şi să dobândim un loc de frunte la ospăţul cel veşnic este umilinţa în viaţa de acum. "Când eşti poftit, du-te şi aşează-te în locul cel mai de pe urmă; pentru ca atunci când va veni cel ce te-a poftit să-ţi zică: Prietene, mută-te mai sus. Lucrul acesta îţi va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la masă împreună cu tine. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat" (Lc 14,10-11).

Smerenia la care Isus îi chemă pe toţi cei care vor să intre în împărăţia sa şi la ospăţul său veşnic, era cunoscută încă din Vechiul Testament, care spune: "Fiule, săvârşeşte faptele tale cu multă modestie şi vei fi iubit mai mult decât un om de vază. Cu cât eşti mai mare (adică cu cât ai primit mai mult), cu atât să te umileşti mai mult şi vei afla har înaintea Domnului. Mare este puterea Domnului şi el este preamărit de cei smeriţi. Starea celui îngâmfat nu se poate îndrepta, căci răutatea a prins rădăcini în inima lui" (Sir 3,19-21.30-31). "Nu te făli înaintea împăratului şi nu lua locul celor mari; căci este mai bine să ţi se zică: "Suie-te mai sus!" decât să fii coborât înaintea voievodului pe care ţi-l văd ochii" (Prov 25,6-7); "Mândria unui om îl coboară, dar cine este smerit cu duhul capătă cinste" (Prov 29,23); "Dumnezeu ajută pe cel cu ochii plecaţi" (Iov 22,29); "Iată spre cine îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul meu" (Is 66,2).

Învăţătura Noului Testament merge pe aceeaşi linie. Astfel: "Oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat" (Lc 14,11); "Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har" (1Pt 5,5; Iac 4,6).

De ce trebuie să ne smerim şi să refuzăm mândria? Pentru că suntem păcătoşi şi că datorită păcatului, suntem praf şi cenuşă (cf. Gen 3,19; 18,27). Pentru că tot ce suntem şi tot ce avem bun în noi este darul lui Dumnezeu. "Ce ai, omule, ce nu ai primit? Şi dacă ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu ai fi primit!" (1Cor 4,7). De aceea, aşa cum spune prima lectură de astăzi: "Cu cât eşti mai mare (adică cu cât ai primit mai mult), cu atât să te umileşti mai mult şi vei afla har înaintea Domnului" (Sir 3,20).

Iată câteva exemple biblice din care vom putea vedea unde duce lipsa de smerenie: Diavolul a voit să se ridice la înălţimea lui Dumnezeu, şi să se fălească cu darurile primite de la el, ca când şi le-ar fi dobândit singur; pentru asta a fost aruncat în locuinţa morţilor (cf. Is 14,13-15); Adam şi Eva, pentru că au fost amăgiţi de diavol, au voit să fie ca Dumnezeu; pentru asta au fost lăsaţi goi şi alungaţi din paradis (cf. Gen 3,16-19); oamenii turnului Babel au voit să-şi facă un turn care să atingă cerul şi un nume ca al lui Dumnezeu; pentru asta au fost risipiţi pe toată faţa pământului şi li s-au încurcat limbile (cf. Gen 11,1-9); uriaşul Goliat pentru că s-a mândrit cu forţa primită de la Dumnezeu ca şi când ar fi fost de el însuşi; dar şi pentru faptul că a folosit-o pentru a huli pe Dumnezeu şi contra poporului său ales, a fost învins şi ucis de copilul, David (cf. 1Sam 16,50); regele Saul, pentru că şi-a atribuit sieşi victoria dată de Dumnezeu poporului contra amaleciţilor şi voia să primească laudele oamenilor pentru această victorie a Domnului; pentru aceasta a fost detronat şi şi-a pierdut şi viaţa (cf. 1Sam 15,1-16); regele Baltazar, pentru că a furat vasele sfinte din templul Domnului şi că a dat cinste zeilor şi slujbaşilor săi cu ele; pentru aceasta şi-a pierdut tronul şi a murit ucis de perşi (cf. Dan 5,1-31) etc.

De aceea, pentru a nu cădea în capcana lui diavolului şi în dizgraţia lui Dumnezeu, Isus însuşi s-a smerit luând firea sclavului şi făcându-se ascultător până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,6-8); De aceea a şi spus tuturor cărora voiau să-i devină ucenici: "Învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima" (Mt 11,29). De aceea, sfânta Fecioară Maria s-a smerit numindu-se pe sine "roaba Domnului" (cf. Lc 1,38); de aceea, Ioan Botezătorul s-a smerit spunând că nu e vrednic să-i dezlege cureaua încălţămintei lui Isus (cf. Lc 3,16), şi că el trebuie să se micşoreze şi Isus trebuie să crească (cf. In 3,30); de aceea, Petru se considera nevrednic de a sta lângă Isus, căci era un păcătos (cf. Lc 5,8); de aceea, sfântul apostol Paul se considera primul dintre păcătoşi (cf. 1Tim 1,15) şi nevrednic de a fi numit apostol (cf. 1Cor 15,9).

Nu există sfânt care să nu fi fost smerit în viaţa sa. Tuturor celor smeriţi din lume, Dumnezeu le-a dăruit harul său, intrarea în cer şi un loc la ospăţul său veşnic. Să ne gândim numai la: Isus cel smerit, care a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu (cf. Mc 16,19; Fil 2,9; Evr 8,1); Maica Domnului cea smerită, care are un tron lângă Isus (cf. Ap 12,1); la Ioan cel smerit, care are o laudă veşnică şi un loc lângă mire (cf. Mt 11,11); la apostolii cei smeriţi, care stau pe scaune de domnie şi judecă triburile lui Israel (cf. Mt 19,28).

3. Apoi, i-a spus celui care l-a invitat: "Când dai un ospăţ la prânz sau la cină, nu-i invita pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe părinţii tăi, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te invite şi ei la rândul lor şi astfel să-ţi primeşti răsplata. Dimpotrivă, când dai un ospăţ, invită-i pe cei săraci, pe schilozi, pe şchiopi şi pe orbi. Atunci ferice de tine, căci ei nu au cu ce să-ţi răsplătească şi îţi vei primi răsplata la învierea celor drepţi" (Lc 14,12-14).

Păstorul cel bun se îngrijeşte mai întâi de oiţele mai slabe; iar noi, în calitate de veghetori şi păstori ai fraţilor noştri (cf. Ez 3,17), trebuie să facem la fel ca Păstorul cel bun, care are în vedere mai întâi oile slabe şi apoi pe celelalte; care îşi paşte oile şi le duce la odihnă; care caută oaia pierdută şi o aduce înapoi pe cea rătăcită; care pansează pe cea rănită şi o întăreşte pe cea slabă; care le paşte pe toate cum se cuvine (Ez 34,15-16). Şi tocmai săracii, oiţele rănite şi slabe au lipsit şi lipsesc şi lipsesc încă de la mesele oamenilor (cf. Ez 34,4), săraci care trebuiau invitaţi primii şi să ocupe locurile de frunte.

Potrivit legii mozaice, săracii nu trebuie să fie pierduţi din vedere la mese. Aceasta era o datorie sacră pentru orice om (cf. Dt 14,29). De obicei, oamenii îşi invită prietenii, rudele şi vecinii bogaţi, mânaţi de speranţa că vor fi răsplătiţi, că vor fi invitaţi şi ei de alţii; şi puţi fac cum cere Isus (cf. Lc 14,12-13). Isus ne spune astăzi că Dumnezeu a rezervat o răsplată aparte pentru cei ce îşi arată bunăvoinţa şi mila faţă oamenii săraci. Dumnezeu a promis că îi va răsplăti pe cei milostivi cu cei săraci la învierea celor drepţi (cf. Lc 14,14). "Fericiţi sunt cei milostivi, căci ei vor afla milă" (Mt 5,7). De aceea, unul care şedea la acea masă cu Isus şi îi ascultase cuvintele, a zis: "Ferice de acela care va prânzi în împărăţia lui Dumnezeu!" (Lc 14,15).

Iudeii care înlocuiseră cuvântul lui Dumnezeu cu tradiţiile strămoşeşti, ajunseseră atât de jos pe calea iubirii faţă de aproapele; aveau "învăţături strămoşeşti" pentru animale, dar nu aveau nimic pentru cei săraci. Astfel câinii bogatului din evanghelie aveau porţie de pe masa stăpânilor, dar Lazăr cel sărac care zăcea plin de bube la poarta sa, nu primea nimic (cf. Lc 16,21). Trăiau după datina: "Dacă vezi măgarul fratelui tău sau boul lui căzut pe drum, să nu-l ocoleşti, ci să-i ajuţi să-l ridice" (cf. Ex 23,5; Dt 22,4). Dar dacă vezi pe aproapele tău căzut în timp de sabat, poţi trece pe lângă el (cf. Lc 10,31-32).

Isus este cel care, din bogat, s-a făcut sărac pentru ca noi să ne îmbogăţim (cf. 2Cor 8,9). El este tatăl orfanilor, apărătorul văduvelor. El este cel care poartă grijă de cel sărac (cf. Ps 67,6.11). El este cel care eliberează pe săracul care strigă" (Ps 72,12). El este părintele şi prinţul săracilor care se identifică cu unul fiecare dintre săraci; căci a spus: "Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40). El este acela care va da viaţa veşnică tuturor celor care au avut milă de săracii săi (cf. Mt 25,34-40). El va răsplăti pe toţi cei care au fost binevoitori faţă de cei săraci, cu prânzul cel veşnic în împărăţia sa fericită (cf. Lc 14,15). Dă-ne, te rugăm, Doamne, să nu uităm asta niciodată!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.