Reflecţie la Schimbarea la Faţă a Domnului Nostru Isus Cristos - 2013

Un antidot pentru relele prezente, o garanţie a bucuriilor viitoare şi o misiune de împlinit.

Este ziua de 6 august, este ziua în care creştinătatea retrăieşte momentele fericite ale schimbării la faţă ale lui Isus Cristos, unde Domnul nostru apare în strălucirea şi măreţia sa divină, însoţit de Moise şi Ilie care vorbeau despre sfârşitul lui care avea să aibă loc la Ierusalim; dar unde apare însoţit şi de Tatăl şi de Duhul Sfânt, care proclamă identitatea şi originea lui Isus: "Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi", martori fiind apostolii: Petru Ioan şi Iacob (cf. Lc 9,28-36).

Pentru omul păcătos, Dumnezeu are un plan de mântuire, prin care el este chemat să posede pentru veşnicie strălucirea de pe chipul lui Isus transfigurat şi înviat, schimbând prin puterea lui divină: umilinţa în slavă; truda în odihnă; suferinţele în perle; dărnicia în bogăţie, pierderea în câştig şi timpul în veşnicie. Acest plan de mântuire, Dumnezeu îl va duce la împlinire prin Cristos, care, întărit de Duhul Sfânt, va suferi şi va muri, căci după păcatul lui Adam nu a mai rămas altă cale de mântuire decât suferinţa şi moartea.

Aşa cum Dumnezeu, însoţit de Duhul Sfânt, a vorbit astăzi la schimbarea la faţă a lui Isus, cerând ascultare şi convertire, tot astfel a vorbit şi în multe alte momente, atât din viaţa vechiului popor ales - Israelul -, cât şi din viaţa noului său popor ales - Biserica -, cerând tot ascultare şi convertire; dar tot cerând credinţă şi convertire, a vorbit şi la botezul fiecăruia dintre noi, atunci când, din fii ai păcatului şi ai pierzării, am fost proclamaţi de cele trei persoane divine fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

Pornind de la lecturile sfintei Liturghii de astăzi, spunem că primul căruia Dumnezeu i-a vorbit despre planul său de mântuire şi i-a cerut convertirea şi ascultarea de el a fost Moise. Pe vremea lui, poporul ales era rob în Egipt de 430 de ani (cf. Ex 12,40); aici evreilor li se omorau pruncii, iar ei lucrau din greu câmpul, confecţionau cărămizi şi ridicau oraşe pentru faraon (cf. Ex 1,11.14). Când poporul a strigat către Dumnezeu pentru eliberare, Dumnezeu i s-a arătat lui Moise în toată slava sa, mai întâi într-un tufiş arzător şi apoi pe muntele Sinai, şi i-a descoperit numele său: "Eu sunt cel care sunt!" (Ex 3,14). Eu sunt fiinţa supremă; eu sunt cel care are toată puterea; eu sunt cel ce vă voi salva prin fapte minunate. Şi le-a cerut convertirea şi ascultarea de el.

Aici uciderea pruncilor de către faraon, apoi jertfa Mielului pascal de la eliberarea din Egipt prefigurau mântuirea din toate robiile trupeşti şi sufleteşti, prin jertfa lui Isus de pe cruce. Faptul că Moise apare acolo cu faţa strălucitoare în faţa poporului său (cf. Ex 34,29), iar apoi glorificat alături de Isus (cf. Lc 9,31), arată că planul lui Dumnezeu de salvare din toate robiile este adevărat şi vrednic de crezare.

Cel de-al doilea căruia Dumnezeu i-a descoperit planul său de mântuire şi i-a cerut convertire şi ascultare de el a fost Ilie. Şi pe vremea lui poporul ales era rob cu trupul şi cu sufletul, la regina idolatră Izabela, care ucidea şi rătăcea după voie pe oricine voia. Şi lui Ilie Dumnezeu îi apare în toată maiestatea sa pe muntele Horeb, îl aşază în crăpătura stâncii, imagine a coastei deschise a lui Isus, şi de acolo îi vorbeşte. Viţelul jertfit de Ilie, cu foc din cer, este iarăşi o imagine a lui Isus care va mântui lumea prin patima şi moartea sa. Iar faptul că Ilie a fost răpit la cer în car strălucitor ca de foc şi că la schimbarea la faţă apare transfigurat lângă Isus arată iarăşi că planul lui Dumnezeu de salvare din toate suferinţele trupeşti şi sufleteşti prin jertfă este adevărat şi vrednic de crezare.

Cel de-al treilea căruia Dumnezeu îi descoperă planul său de mântuire, din robia trupului şi a sufletului, prin convertire şi credinţă, este profetul Daniel, căruia Dumnezeu îi vorbeşte în prima lectură de astăzi (cf. Dan 7,9-14). Dacă evreii din robia de 430 de ani a Egiptului (cf. Ex 12,40) lucrau câmpul, confecţionau cărămizi şi construiau cetăţi şi case pentru faraon; în robia de 70 de ani a Babilonului, evreii construiau canale de irigaţii şi lucrau câmpul pentru alţi faraoni la fel de cruzi, regii nemiloşi ai Babilonului (cf. Ps 137,1-2).

Şi aici poporul era rob cu trupul şi cu sufletul şi vlăguit şi disperat de atâta suferinţă şi apăsare. Şi aici, Dumnezeu îi apare glorios şi plin de slavă lui Daniel, aşa cum mai înainte îi mai apăruse lui Moise şi Ilie, îi cere convertirea de la idoli şi credinţa în el şi îi spune lui, dar şi întregului poporului, că el este "cel bătrân de zile"; că el este cel în faţa căruia se închină cerul şi pământul; că el este cel care deţine controlul asupra întregii creaţii; şi că el va trimite un eliberator pe care îl va prezenta în faţa tuturor şi îi va duce înapoi în ţara lor (cf. Dan 7,14; Ps 97,1-9). De aceea, când Dumnezeu l-a ridicat pe Cirus, care le-a redat libertatea, care i-a trimis în ţara lor, care le reconstruit templul şi ţara, în entuziasmul şi bucuria lor, l-au confundat pe cu Mesia (cf. Is 45,13; 2Cr 36,22; Ezd 1,1-11). Dar Mesia trebuia să vină şi să înfăptuiască pentru ei o lucrare şi o eliberare mult mai mari.

Şi iată că evanghelia de astăzi, ni-l arată pe Mesia venit deja şi în acţiune pentru realizarea mântuirii. Şi de data aceasta poporul evreu era în sclavie trupească şi sufletească, dar la romani, se rugau pentru eliberare. Apostolii, deşi îl urmau pe Isus de aproape trei ani şi jumătate, gândeau eliberarea şi mântuirea lui Isus tot în termeni păgâni, de eliberare prin violenţă, căci ei cereau foc din cer ca să-i mistuie pe samariteni care nu i-au primit (cf. Lc 9,54), aşa cum Ilie a trimis foc din cer şi i-a mistuit pe potrivnicii lui (cf. 2Rg 1,10); sau cum tot Ilie i-a ucis pe preoţii lui Baal ca răspuns la uciderea de către Isabela a profeţilor Domnului (cf. 1Rg 18,13; 1Rg 18,40); sau cum Moise l-a ucis pe egipteanul prigonitor de evrei (cf. Ex 2,12). Dar Isus nu a venit nici să judece, nici să condamne şi nici să ucidă pe nimeni; el a venit ca să ceară convertire şi credinţă şi să-şi de-a viaţa ca preţ de răscumpărare (cf. In 3,17; In 12,47).

Când apostolii au auzit că Isus le-a spus că el trebuie să urce la Ierusalim, ca acolo să sufere, să moară şi să învie a treia zi (cf. Lc 9,22), ei au auzit numai de suferinţă şi moarte, fără înviere, şi de aceea umblau trişti şi abătuţi. Dar tocmai acest fapt al suferinţelor şi morţii sale, avea să aducă convertirea şi lumina mântuirii veşnice pentru ei şi întreaga lume, împlinind astfel toate promisiunile lui Dumnezeu.

De aceea, Isus, pentru a le străpunge orbirea, se schimbă la faţă înaintea lor, pentru câteva clipe, pentru a le arăta că el este strălucirea Tatălui (cf. Evr 1,3) şi că el a venit să-i conducă pe toţi oamenii la aceeaşi strălucire de pe Tabor.

Dacă oamenii vor accepta planul Tatălui de mântuire, prin crucea şi moartea lui, prin crucea şi moartea lor, slava lui Isus de la transfigurare şi de la înviere va fi şi slava lor. Şi ca să-i convingă mai bine, Isus le apare glorios şi strălucitor împreună cu alţi doi, cu Moise şi cu Ilie, care mai înainte de ei s-au convertit de la mentalitatea păgână la cea divină şi au acceptat până la urmă planul de mântuire a lui Dumnezeu prin suferinţă şi moarte. Biblia ne spune că Moise şi Ilie, asemenea lui Isus, au acceptat planul lui Dumnezeu şi moartea pe când erau încă în putere (cf. Dt 34,7; 2Rg 2,12).

Apostolii, după ce au mai şovăit în a crede acest plan sublim de mântuire prin suferinţa şi moartea lui Isus, dar şi prin convertirea, suferinţa şi moartea lor, ascunzându-se în timpul evenimentelor Calvarului, de frica iudeilor (cf. In 20,19); totuşi, când au revăzut gloria de pe Tabor pe chipul lui Isus înviat şi glorificat, n-au mai avut nici o îndoială şi nici o teamă. Din momentul învierii şi înălţării sale glorioase, s-au convertit şi nu s-au mai temut de nimeni şi de nimic: nici de regi nici de soldaţi; nici de bătăi şi nici de închisori; nici suferinţe şi moarte pentru Cristos; ba mai mult parcă mergeau după ele. Şi văzând schimbarea şi entuziasmul lor pentru slava lui Dumnezeu, mulţi păgâni şi necredincioşi din toate timpurile s-au convertit şi s-au făcut creştini mergând pe urmele lui Cristos, asemenea lor.

Manifestarea slavei lui Isus de la schimbarea sa la faţă şi de la înviere nu s-a terminat cu acele momente; ele au început atunci, au continuat şi vor continua până la revenirea lui în slavă.

Primul pe care lumina strălucitoare de pe chipul înviat şi glorificat lui Cristos l-a ajutat să treacă de la moarte la viaţă, de la mentalitatea păgână de a ucide pe cei potrivnici la jertfa de sine împreună cu Cristos, a fost sfântul apostol Paul, un fost fariseu mândru, un fost evreu violent, un fost om care prigonea şi condamna pe creştini. Acesta din mila lui Dumnezeu, a văzut lumina lui Isus de pe Tabor, pe drumul Damascului. Acea lumină a lui Isus l-a doborât la pământ (cf. Fap 9,4) ca pe cei trei apostoli, şi în acea lumină a înţeles tot misterul lui Cristos, mister care l-a condus la convertire, la viaţa de apostolat şi de jertfă pentru Isus.

Lumina lui Isus de pe Tabor i-a apărut şi evreului potrivnic creştinismului, Alfons Ratisbonne (1814-1884), strălucind pe chipul Maicii Domnului. În acea lumină a înţeles şi el misterul lui Cristos, s-a convertit, s-a făcut creştin, l-a slujit pe Cristos toată viaţa sa, şi a întemeiat Congregaţia Notre Dame de Sion care se roagă pentru convertirea evreilor şi a tuturor oamenilor.

Lumina lui Isus de pe Tabor, i-a apărut şi scriitorului francez, Paul Claudel (1868-1955), un creştin numai cu numele, care din plictiseală a intrat într-o seară de Crăciun într-o biserică. Lumina care se ridica din ieslea pruncuşorului şi cântările sfinte i-au străfulgerat inima şi mintea, l-au făcut să înţeleagă credinţa şi l-au făcut să se dedice lui Cristos până la moarte.

Lumina de pe Tabor i-a apărut şi altui scriitor francez, André Frossard (1915-1955), fiul primului prim-secretar general al Partidului Comunist Francez, Ludovic Oscar Frossard, strălucindu-i din Ostia sfântă expusă spre adoraţie, la prima sa intrare într-o biserică catolică. În acea lumină, i s-a descoperit şi lui tot misterul lui Cristos. S-a convertit şi l-a slujit pe Cristos toată viaţa. Experienţa sa cu lumina lui Cristos, ne-a lăsat-o în cartea sa: "Dumnezeu există, eu l-am întâlnit".

Isus va continua să străfulgere pe oameni cu lumina sa la sfânta Liturghie, la orele de adoraţie, pe altarele sale şi prin felurite minuni.

Dar Isus vrea astăzi să-i străfulgere pe oameni cu lumina sa, mai ales prin noi, ucenicii săi, căci cele trei persoane divine, la botezul nostru, şi-au revărsat şi peste noi lumina lor divină. De aceea, Isus, pe muntele fericirilor, ne-a spus: "Voi sunteţi lumina lumii. Nu se poate ascunde o cetate aşezată pe munte. Nici nu se aprinde o candelă pentru a se pune sub obroc, ci pe candelabru ca să lumineze pentru toţi cei din casă. Tot aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând ei faptele voastre bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri" (Mt 5,14-16).

Pentru că schimbarea sa la faţă a avut loc pe un munte, pe o stâncă, spunem astăzi că Isus vrea ca din viaţa şi trăirea noastră creştină să se arate lumii că el este: stâncă a veacurilor (cf. Is 26,4), stânca care ne susţine (cf. Ps 31,4), stânca care ne ocroteşte (cf. 1Rg 19,11), stânca care ne sprijină (cf. Ex 17,11), stânca care ne potoleşte foamea şi setea (cf. 1Cor 10,4).

Sfântul Petru, care-l numeşte pe Isus "piatră vie" (cf. 1Pt 2,4), ne spune în cea de-a doua lectură de astăzi, că el a găsit mereu suport pentru a-i lumina pe oameni cu evanghelia trăită şi predicată, în ceea ce a văzut şi a auzit pe muntele sfânt, la schimbarea la faţă a lui Isus (cf.2Pt 1,16-19); şi repeta mereu că el nu poate să nu vorbească despre toate câte le-a văzut şi le-a auzit (cf. Fap 4,20). Şi mulţi oameni s-au convertit prim viaţa şi activitatea lui.

Iar sfântul Ioan apostolul, un alt martor al schimbării la faţă al lui Isus, spunea şi el: "Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, aceea vă vestim" (1In 1,1). Şi mulţi oameni s-au convertit prin vestirea lui.

Cineva care a mers la Ars ca să-l vadă şi să-l asculte pe sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), omul care trăia numai din cuvântul lui Dumnezeu, din Euharistie şi rugăciune; la întoarcere acel om spunea la toţi, că la Ars, l-a văzut pe Dumnezeu într-un om; s-a convertit trăind toată viaţa numai pentru Dumnezeu.

Altcineva, văzând-o odată pe sfânta Roza de Lima (1586-1617), cu faţa transfigurată, ieşind de la sfânta Liturghie, unde a ascultat cuvântul divin, s-a împărtăşit şi s-a rugat, s-a convertit imediat.

Sfânta Tereza de Calcutta (1910-1977), când s-a aplecat cu faţa radioasă şi surâzătoare spre necăjit căzut pe stradă, i-a întins mâna, l-a ridicat, l-a mângâiat, l-a spălat şi i-a pansat rănile, acel om s-a convertit spunând: "L-am văzut pe Dumnezeu în Tereza de Calcutta".

Noi suntem astăzi: munţii, altarele, cuvintele, ostiile şi pietrele vii din care Isus vrea să străfulgere cu lumina sa pe toţi cei robiţi cu trupul şi cu sufletul, spre convertire, spre credinţă şi spre mântuire.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.