Consideraţie la duminica a XVII-a de peste an - C

Rugăciunea, o scară pe care urcă rugăciunile noastre şi coboară la noi harurile lui Dumnezeu

Tematica lecturilor biblice de astăzi, este "rugăciunea"; rugăciune pe care maeştri spirituali o compară cu o scară pe care rugăciunile noastre se înalţă la cer sub formă de cereri, şi se întorc înapoi sub formă de daruri.

Isus ne învaţă astăzi să ne rugăm bine şi cu folos, să ne rugăm cu insistenţă după voinţa lui Dumnezeu şi să căutăm mai întâi mântuirea şi împărăţia cerurilor, atât pentru noi cât şi pentru alţii, ca apoi să ni se adauge şi toate celelalte (cf. Mt 6,33).

Rugăciunea este prezentă la toate popoarele şi religiile lumii; rugăciunea se ridică din toate timpurile şi din toate locurile; rugăciunea o înalţă săracii şi bogaţii, înţelepţii şi cei simpli, creştinii şi păgânii.

Dar rugăciunea creştinilor diferă mult de rugăciunea necreştinilor, căci în timp ce necreştinii se roagă cu frică la nişte zei vicioşi şi fără putere, creştinii se roagă unui Dumnezeu sfânt şi iubitor, care are toată puterea în cer şi pe pământ şi care este pentru ei ca un tată şi ca o mamă, ca un mire şi ca un iubit, ca un frate şi ca un bun prieten. De aceea, nu există om care să-i prezinte o problemă şi el să n-o poată rezolva.

Toate celelalte religii necreştine au foarte multe nume pompoase pentru dumnezeii lor, dar dintre aceste nume lipsesc tocmai cele de tată, de mamă, de mire, de prieten, care să-i facă uşor accesibili.

Isus ne-a învăţat astăzi ca să ne adresăm în rugăciune lui Dumnezeu numindu-l Tată şi Prieten, la care putem veni ziua şi noaptea şi la orice oră din zi şi noapte.

Se spune că unul dintre împăraţii Romei conducea într-o zi o paradă militară, sărbătorind o mare victorie repurtată. Soldaţi ai legiunilor imperiale erau înşiraţi de-a lungul traseului de parcurs pentru a ţine sub control mulţimile entuziasmate. Într-un anumit loc de-a lungul drumului paradei militare, pe o platformă şedea familia imperială. În momentul în care cezarul s-a apropiat de platformă, fiul său mai mic a sărit de pe platformă şi a început să alerge spre tatăl său, cezarul Romei. Atunci unul dintre soldaţii de gardă l-a oprit şi i-a spus că nu poate face aşa ceva, pentru că în carul alegoric este cezarul. Atunci copilul i-a replicat: "Pentru tine este cezarul, dar pentru mine este tatăl meu". Şi s-a dus direct în braţele tatălui său.

Şi iarăşi, la zeii păgâni, parcă intenţional li s-a dat nume de forţă sau pline de orgolii, pentru a atrage atenţia că nimeni dintre muritori să nu îndrăznească să intre la ei. Să ne amintim ce pedeapsă cruntă a primit Prometeu, care a îndrăznit să intre la ei şi să ia puţin foc. Să ne amintim că şi astăzi pe muntele Olimp, lăcaşul zeilor greci nu poate intra încă nimeni.

Chiar la mulţi regi pământeşti, aleşi pentru binele poporului, s-a intrat şi se intră foarte greu, după programări şi îndelungi verificări.

Când Alfred Nobel (1833-1896), marele chimist suedez şi inventator al dinamitei, a cerut o audienţă în faţa împăratului Napoleon al III-lea, i s-a fixat ziua, ora şi durata audienţei: exact 5 minute. Nici mai mult, nici mai puţin! Au urmat emoţiile aşteptării şi pregătirile. Ce putea spune marele savant doar în cinci minute pentru a-l convinge pe împărat? În ziua şi la ora fixată pentru audienţă, Alfred Nobel a intrat în prezenţa lui Napoleon al III-lea şi, în momentul în care a dorit să-şi expună argumentele alese cu grija, împăratul a luat el cuvântul, vorbind şi iarăşi vorbind, până ce timpul alocat audienţei s-a terminat, iar Nobel a trebuit să se retragă. O audienţă de doar cinci minute, în care savantul nu a putut scoate nici măcar un singur cuvânt!

Cât de diferită este "audienţa" pe care o avem în faţa "Împăratului împăraţilor"! Putem veni oricând şi la orice ora din zi sau noapte şi putem sta de vorbă cu Tatăl ceresc oricât de mult dorim şi chiar să stăm la pieptul lui Ioan, ca Ioan şi ca fiul împăratului. Iată un privilegiu de nepreţuit!

Nu există rugăciuni curate, pe care Dumnezeu cel atotputernic, tatăl, mama, fratele şi mirele nostru, să nu ni le împlinească. Am auzit astăzi în evanghelie cum Dumnezeu i-a împlinit rugăciunea prietenului său de la miezul nopţii. Am auzit în prima lectură cum Dumnezeu i-a împlinit cererea lui Avram referitoare la cei 10 drepţi din Sodoma şi i-a salvat şi familia nepotului său Lot de la pieire. Apropo, dacă în Vechiul Testament nu au fost suficienţi 8 drepţi pentru a salva Sodoma şi Gomora, astăzi Dumnezeu a făcut să fie suficient un singur drept, Isus, pentru a salva lumea întreagă. Deci, curaj, în orice rugăciune bună!

Sfântul Paul ne spune că ne putem ruga pentru multe lucruri în viaţă, căci multe par bune şi frumoase; dar nu toate ne sunt de folos (cf. 1Cor 10,23).

Isus ne învaţă astăzi să ne rugăm mai întâi pentru lucrurile care ne sunt cel mai de folos şi cele mai bune pentru noi, în primul rând cele care privesc mântuirea noastră şi pentru care el a venit din cer, a suferit, a murit şi a înviat (cf. Col 2,12-14); mai exact să ne rugăm pentru ca să se sfinţească numele lui Dumnezeu în viaţa noastră şi a fraţilor noştri; să vină împărăţia lui Dumnezeu şi să n-o mai întârziem prin păcatele noastre; să se facă voia lui de mântuire pentru toţi oamenii; să ni se ierte nouă tuturor păcatele noastre, să nu fim lăsaţi în ispită şi să fim izbăviţi de cel rău. Pâinea de toate zilele este inclusă între lucrurile sufleteşti, pentru a ni se arăta că cu se poate cere fără de acestea.

A ne ruga mai întâi şi mai mult pentru cele pământeşti şi a trece pe plan secundar cele veşnice, câştigate cu sânge de Isus (cf. Col 2,12-14), înseamnă că suntem încă în robie.

Publicistul spaniol Juan Donoso Cortes (1809-1853) spune: "Dacă în zilele noastre lumea merge din ce în ce mai rău, dacă sunt atâtea războaie şi nefericiri, asta e datorită faptului că oamenii de astăzi mai mult înjură decât se roagă, aleargă mai mult după creaturi decât după Creator, aleargă mai mult după cele pământeşti decât după cele cereşti".

De aceea, Isus însuşi ne spune: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga pe deasupra" (Mt 6,33).

Apoi, rugăciunile trebuie să fie fierbinţi şi stăruitoare, să fie cu credinţă şi pline de Duhul Sfânt, ca ale lui Avram, sau ca ale prietenului de la miezul nopţii. Aşa cum muştele nu se pot apropia de un vas în clocot, tot astfel diavolul nu poate împiedica astfel de rugăciuni. De aceea şi Isus caută ucenici în clocot, plini de focul Duhului Sfânt (cf. Ap 3,16). Dar Duhul Sfânt, încă de la prima lui revărsare a fost un rod al rugăciunii.

Sfântul Alfons de Ligouri (1696-1787) ne povesteşte că, undeva, într-o pădure, a întâlnit o bisericuţă veche şi părăsită, închinată sfântului Rochus (1340-1378). În turnul şi în interiorul bisericuţei, a observat că liliecii şi bufniţele îşi făcuseră cuiburi. În fiecare an când se apropria sărbătoarea sfântului Rochus, un paracliser din satul vecin, venea curăţa bisericuţa şi trăgea clopotele, chemând oamenii la sărbătoare. Când clopotul începea să bată pentru sărbătoare, liliecii şi bufniţele părăseau turnul şi bisericuţa. Atunci sfântul Alfons Maria Ligouri a făcut următoarea observaţie: Aşa este şi cu sufletul omului în care nu bate clopotul rugăciunii, în el se adăpostesc răpitoarele întunericului şi patimile rele. Iar în sufletele în care bat clopotele rugăciunii, este mereu curăţenie, bucurie, pace, dar şi multă putere, căci acolo este Dumnezeu.

Ferice de omul care se înalţă zilnic pe scara rugăciunii până la Dumnezeul milostivirilor, el va rămâne mereu în stare de har sfinţitor, va avea mereu curăţia necesară pentru a-i putea cânta lui Dumnezeu împreună cu îngerii (cf. Ps 137,2), dar şi multă putere contra vrăjmaşilor săi.

Să ne amintim de Samson al Bibliei, un Hercule adevărat, nu o poveste! Avea în trupul său un semn al prezenţei lui Dumnezeu, părul său, pe care trebuia să aibă grijă să nu-i fie tăiat (cf. Jud 16,17). Şi noi, creştinii, avem în noi, începând de la botez, un semn al prezenţei divine, harul sfinţitor, pe care nici noi nu trebuie să-l pierdem. Atâta timp cât semnul "celor şapte şuviţe" a fost prezent în el, Samson prin rugăciune a putut face lucruri uimitoare. Dar când Samson şi-a pierdut părul, a pierdut prezenţa lui Dumnezeu, a pierdut şi puterea rugăciunii, a devenit un om slab şi de râsul duşmanilor săi. Să fugim de păcat, căci prin el diavolul ne desparte de Dumnezeu şi ne fură orice putere a rugăciunii.

Astăzi să înălţăm o rugăciune şi pentru reuşita spirituală a întâlnirii Sfântului Părinte papa Francisc cu tinerii lumii, de la Rio de Janeiro (Brazilia).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 14.