Vatican: Angelus (21 iulie 2013)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Şi în duminica aceasta continuă lectura din capitolul al zecelea din evanghelistul Luca. Textul de astăzi este cel despre Marta şi Maria. Cine sunt aceste femei? Marta şi Maria, surori ale lui Lazăr, sunt rude şi ucenice fidele ale Domnului, care locuiau în Betania. Sfântul Luca le descrie în acest mod: Maria, la picioarele lui Isus, "asculta cuvântul său", în timp ce Maria era angajată în multe treburi (cf. Lc 10,39-40). Ambele oferă primire Domnului aflat în trecere, dar o fac în mod diferit. Maria stă la picioarele lui Isus, în ascultare, în schimb Maria se lasă absorbită de lucrurile care trebuie pregătite şi este aşa de ocupată încât se adresează lui Isus spunând: "Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i să mă ajute!" (v. 40). Şi Isus îi răspunde reproşându-i cu delicateţe: "Marta, Marta, pentru multe te zbaţi şi te frămânţi, însă un singur lucru este necesar" (v. 41).

Ce vrea să spună Isus? Care este acest singur lucru de care avem nevoie? Înainte de toate este important să înţelegem că nu este vorba despre contrapoziţie între două atitudini: ascultarea cuvântului Domnului, contemplaţia, şi slujirea concretă a aproapelui. Nu sunt două atitudini contrapuse, ci, dimpotrivă, sunt două aspecte ambele esenţiale pentru viaţa noastră creştină; aspecte care nu trebuie separate niciodată, ci trebuie trăite în profundă unitate şi armonie. Dar atunci pentru ce Marta primeşte reproşul, chiar dacă este făcut cu delicateţe? Pentru că a considerat esenţial numai ceea ce făcea ea, adică era prea absorbită şi preocupată de lucrurile care trebuie "făcute". Într-un creştin, faptele de slujire şi de caritate nu sunt niciodată dezlipite de izvorul principal al oricărei acţiuni a noastre: adică ascultarea Cuvântului Domnului, faptul de a sta - ca Maria - la picioarele lui Isus, în atitudinea discipolului. Şi pentru aceasta Mariei i se reproşează.

Şi în viaţa noastră creştină, rugăciunea şi acţiunea să fie mereu profund unite. O rugăciune care nu duce la acţiunea concretă faţă de fratele sărac, bolnav, care are nevoie de ajutor, fratele în dificultate, este o rugăciune sterilă şi incompletă. Dar, în acelaşi mod, când în slujirea eclezială suntem atenţi numai la a face, când dăm mai multă importanţă lucrurilor, funcţiunilor, structurilor, şi uităm de centralitatea lui Cristos, nu rezervăm timp pentru dialogul cu el în rugăciune, riscăm să ne slujim pe noi înşine şi nu pe Dumnezeu prezent în fratele nevoiaş. Sfântul Benedict rezuma stilul de viaţă pe care-l indica monahilor săi în două cuvinte: "ora et labora", roagă-te şi munceşte. Din contemplaţie, dintr-un puternic raport de prietenie cu Domnul se naşte în noi capacitatea de a trăi şi de a duce iubirea lui Dumnezeu, milostivirea sa, duioşia sa spre ceilalţi. Şi chiar şi munca noastră cu fratele nevoiaş, munca noastră de caritate în faptele de milostenie, ne duce la Domnul, pentru că noi îl vedem chiar pe Domnul în fratele şi în sora nevoiaşi.

Să cerem Fecioarei Maria, Mama ascultării şi a slujirii, să ne înveţe să medităm în inima noastră cuvântul Fiului său, să ne rugăm cu fidelitate, pentru a fi tot mai mult atenţi în mod concret la necesităţile fraţilor.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.