Reflecţie la duminica a XVI-a de peste an - C

Isus vine la noi ca să ne dăruiască, iar noi trebuie să primim; Isus vine la noi ca să ne slujească, iar noi trebuie să acceptăm; Isus vine la noi ca să ne vorbească, iar noi trebuie să ascultăm.

Mulţi oameni cred că, atunci când merg la Isus sau când îl primesc pe Isus, ei trebuie să-i dăruiască, ei trebuie să-i slujească, ei trebuie să-i vorbească. Aşa credea Marta din evanghelia de astăzi. E adevărat, trebuiesc şi toate acestea, dar toate la timpul lor. În primul rând, oamenii trebuie să-l lase pe Isus să le dăruiască, iar ei să primească; să-l lase pe Isus ca să-i slujească, iar ei să primească slujirea lui; oamenii trebuie să-l lase pe Isus să le vorbească, iar ei să asculte. Să ne gândim aici la cât de greu i-a venit Martei (cf. Lc 10,40) şi apoi lui Petru (cf. In 13,6) ca să înţeleagă şi să accepte toate aceasta.

Aşa cum un pacient trebuie să primească sfatul, medicaţia şi îngrijirea medicului; aşa cum elev trebuie să primească lecţia, sfatul şi recomandarea profesorului; aşa cum un ucenic trebuie să primească lecţiile şi recomandările meşterului; tot astfel omul păcătos trebuie să primească învăţătura, darul şi slujirea mântuitoare a lui Isus.

Gospodina Marta l-a primit pe Isus ca o stăpână şi voia să-i comande. Bogatul Simon fariseul l-a primit pe Isus ca pe un sărac; aceştia şi mulţi alţii ca ei au uitat că Isus este stăpânul stăpânilor, bogatul bogaţilor şi învăţătorul învăţătorilor. Maria, însă, a înţeles toate acestea, a înţeles că Isus este stăpânul stăpânilor, bogatul bogaţilor, şi învăţătorul învăţătorilor, medicul medicilor şi de aceea s-a aşezat umilă la picioarele lui Isus şi-i asculta cuvintele mântuitoare.

Deci, aşa cum fariseii şi cărturarii credeau că datorită vorbăriei lor vor fi ascultaţi (cf. Mt 6,7), că datorită ciucurilor de la haine vor căpăta cinste (cf. Mt 23,5-7), că datorită faptelor lor vor fi mântuiţi (cf. Gal 2, 21) şi l-au refuzat pe Isus care este "calea, adevărul şi viaţă" (In 14,6); tot astfel mulţi oameni şi chiar mulţi creştini cred şi astăzi la fel, uitând că în nimeni altul nu este mântuire decât în Isus (cf. Fap 4,12).

Abia după ce am primit cuvântul, slujirea şi mântuirea lui Cristos, numai atunci putem primi şi harul slujirii. Dar până atunci, trebuie să stăm mai întâi ca Maria din Betania la picioarele lui Isus şi să-i ascultăm cuvintele (Lc 10,39); trebuie să spunem ca Maria din Nazaret: "Fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38); trebuie să spunem ca tânărul Samuel: "Vorbeşte, Doamne: slujitorul tău ascultă" (cf. 1Sam 3,10).

Abia după ce au primit învăţătura, darurile şi mântuirea lui Cristos, apostolii au primit misiunea de a merge, care la iudei şi care la păgâni, pentru a le vorbi, pentru a-i învăţa şi pentru a le duce mântuirea prin Cristos (cf. Gal 2,7-8).

Preacurata Fecioară Maria, şi apoi Avraam şi Saara din prima lectură de astăzi, au putut sluji cu vrednicie lui Dumnezeu şi oamenilor, chiar înainte de venirea lui Isus, pentru că ei au crezut şi i-au acceptat pe deplin mântuirea care trebuia să vină. Iată ce spune însuşi Isus despre el: "Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua mea; a văzut-o şi s-a bucurat" (In 8,56); iar Paul spune şi el: "Avraam l-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i-a fost socotit ca neprihănire" (Rom 4,3).

Lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi ne spun că ospitalitatea este o importantă lucrare a ucenicului împărăţiei, mai ales că şi însuşi Isus şi-a început activitatea sa misionară tot cu un act de ospitalitate.

Când Ioan Botezătorul l-a prezentat pentru a doua oară pe Isus ca "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii" (In 1,36), era împreună cu doi dintre ucenicii săi. Auzind aceştia cuvintele lui Ioan Botezătorul, s-au dus după Isus şi l-au întrebat unde locuieşte. Atunci Isus i-a invitat în casa unde locuia. Unul dintre cei doi ucenici ai lui Ioan care au mers după Isus şi au rămas în ziua aceea la el a fost Andrei. Acesta a primit o aşa învăţătură şi convingere, că imediat după asta l-a adus la Isus şi pe fratele său, Simon, pe care Isus l-a numit Petru şi pe care l-a făcut "piatră" a Bisericii (cf. In 1,35-42). Iar apoi la rândul său Petru a făcut multe alte "pietre vii" pentru Biserica lui Isus (cf. 1Pt 2,5).

Dar Isus îşi va fi isprăvit lucrarea tot printr-un act de ospitalitate faţă de toţi cei care îi vor fi primit darul, slujirea şi cuvântul, care îi vor fi primit ospitalitatea şi misiunea încredinţată; atunci el îi va chema să moştenească împreună cu el împărăţia: "Tată, vreau ca acolo unde sunt eu, să fie şi ei împreună cu mine, ca să vadă slava mea, slavă pe care tu mi-ai dat-o" (In 17,24); şi iarăşi: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, şi moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii" (Mt 25,34).

Să rememorăm câteva fapte de ospitalitate din Biblie şi cu binecuvântările ei: primii ucenici s-au convertit printr-un act de ospitalitate (cf. In 1,35-42); Avraam şi Saara au grăbit naşterea copilului aşteptat în urma unui act de ospitalitate (cf. Gen 18,1-10); Rahav din Ierihon a dobândit salvarea vieţii trupului şi a sufletului tot în urma unui act de ospitalitate (cf. Ios 2,1; 6,22-23); Manoah i-a primit pe îngerii care i-au adus vestea naşterii lui Samson tot în urma unui act de ospitalitate (cf Jud 13,7-15; Evr 13,2); văduva din Sarepta Sidonului a fost iertată şi ajutată de Dumnezeu tot printr-un act de ospitalitate (cf. 1Rg 17,1-24); Sunamita a primit mângâierea şi învierea unicului ei fiu tot printr-un act de ospitalitate (cf. 2Rg 4,8-37); Marta a primit credinţa curată tot printr-un act de ospitalitate (cf. Lc 10,38-42); Lidia din Filipi a ajuns la cunoaşterea şi Isus şi a mântuirii tot în urma unui act de ospitalitate (cf. Fap 16,14-15); temnicerul din Filipi şi toată familia lui au ajuns la cunoaşterea lui Isus şi a mântuirii lui tot în urma unui act de ospitalitate (cf. Fap 16,23-34); Gaius a devenit credincios tot în urma unui act de ospitalitate (cf. 3In 1,1-8).

Psalmul 15, cel cu care ne-am rugat la sfânta Liturghie de astăzi, este un psalm în care ne este descris omul credincios şi bun pe care îl caută Isus, pentru a-i oferi mântuirea şi pentru a-l rândui în slujirea sa şi a oamenilor de mântuit. Astfel, omul care acceptă mântuirea şi apoi misiunea de apostol este omul ce umblă în neprihănire; este omul care săvârşeşte ceea ce este drept; este omul care face voinţa lui Dumnezeu; este omul care spune adevărul din inimă; este omul care nu cleveteşte cu limba lui; este omul care nu face rău semenului său; este omul care nu aruncă ocara asupra aproapelui său; este omul care nu-şi dă banii cu dobândă; este omul care nu ia mită împotriva celui nevinovat (cf. Ps 15,1-6).

Din exemplul lui Isus, care şi-a început activitatea misionară cu un gest de ospitalitate şi îl va termina tot printr-un gest de ospitalitate, dar veşnică (In 17,24; Mt 25,34); care a apreciat ospitalitatea tuturor celor l-au primit, lăsându-le învăţătura şi mântuirea sa (cf. Lc 10,38-42); care a recomandat ucenicilor să primească ospitalitate şi s-o răsplătească cu pacea şi vindecarea sa (cf. Lc 10, 5-9); care prin apostolii săi a recomandat ospitalitatea ca element forte al activităţii misionare (cf. Rom 12,13); trebuie să ne deprindem şi noi cu ospitalitatea ca un mijloc eficient de apostolat.

Trebuie să repetăm de fiecare dată că, în pericopa evanghelică de duminică, Isus Cristos urcă din Galileea la Ierusalim, pentru ca acolo să-şi împlinească slujirea sa de mare preot şi de jertfă curată, pentru mântuirea păcătoşilor. Şi, de asemenea, trebuie să mai spunem că, în această urcare la Ierusalim, Isus caută ucenici care să-l slujească pe Dumnezeu şi pe oameni. Cu acea urcarea sa Ierusalim, Isus a inaugurat numai căutarea de ucenici, căci această căutare continuă şi va continua până la revenirea sa.

Fericitul Ieremia Valahul (1556-1625), la vârsta de 18 ani, pleacă de acasă pentru a-şi afla "mântuirea sufletului" şi Providenţa l-a condus în Italia, la Napoli. La 8 mai 1579 el intră în mănăstirea sfântului Efrem cel vechi din Napoli, aparţinând ordinul călugărilor capucini. Aici el îşi va începe slujirea sa plină de dăruire faţă de Isus care i-a luminat viaţa şi faţă de cei bolnavi, în care vedea "părţi suferinde ale trupului lui Isus". El l-a slujit pe Dumnezeu şi pe semenii bolnavi, până la jertfa de sine, murind din iubire faţă de ei, asemenea lui Isus.

Sfântul Abacuc cel desculţ şi râvnic (1894-1978), cel care s-a născut în Insula Symi, una din cele 12 insule din Marea Egee, numite Dodecanez, a avut trăsăturile dragostei ospitaliere. El a slujit ca infirmier într-o mănăstire. Zile, nopţi, luni şi ani, vară şi iarnă, părintele Abacuc şi-a petrecut timpul spălând hainele călugărilor bolnavi şi a mirenilor care erau în suferinţă, fără nici o plângere. Mergea de la spălătorie la bucătărie şi invers, pregătind mese şi hrănind bolnavii. Apoi le aducea hainele spălate, ca ei sa fie mereu curaţi. (cf. Patericul atonit, capitolul I).

În anul 1987, la Iaşi, din iniţiativa Excelenţei sale episcop Petru Gherghel, a fost creat Institutul Diecezan "Slujitoarele lui Cristos, Marele Preot", "îngeri slujitori pe pământ", aşa cum frumos s-a exprimat cineva atunci când a văzut pe o soră care slujea într-o parohie. Aceste surori, pe lângă cele trei voturi tradiţionale - ascultare, curăţie şi sărăcie - şi-au asumat şi un al patrulea vot: slujirea dezinteresată faţă de toţi cei care au nevoie de ajutor. Aceste surori caută să imite în viaţa lor consacrată, slujirea lui Isus, slujirea Fecioarei Maria şi a sfântului Iosif, slujirea Martei şi a Mariei, slujirea lui Avraam şi Saara şi slujirea tuturor sfinţilor. Iar această slujire ele şi-o desfăşoară: în seminarii, în centre de primire şi îngrijire pentru bolnavi, în grădiniţe de copii şi în multe parohii din ţară şi din străinătate. Prin slujirea lor, aceste surori minunate vorbesc tuturor despre ospitalitatea şi iubirea la care ne cheamă Isus pe noi toţi.

Sfântul Camil de Lellis (1550-1614), "tatăl săracilor şi îngrijitorul bolnavilor", a introdus în spitale "ritul primirii bolnavului", rit care urmează scheme liturgice, rit care conţine gesturi şi semne care exprimă natura religioasă a acestui act. Acest rit îi garantează bolnavului că în spital va găsi căldură, că va fi tratat cu respect, că va avea parte de îngrijiri medicale şi că va găsi persoane care "vor avea inimă" pentru el.

Dar acest rit ne obligă şi pe noi la o primire şi o tratare în spirit de credinţă a tuturor celor aflaţi în nevoi.

Şi în această cheie putem înţelegem mesajul lecturilor de astăzi, dar şi al cuvintelor sfântului Paul din lectura a doua, care ne cheamă ca, alături de el, să completăm în trupul nostru suferinţele care lipsesc pătimirilor lui Cristos şi să-i slujim pe oameni, pregătindu-i să-i primească taina mântuirii (cf. Col 1,24-28).

* * *

Câteva roade ale ospitalităţii

Trebuie să repetăm în fiecare duminică că, de ceva timp încoace, în pericopa evanghelică, Isus urcă din Galileea la Ierusalim, pentru ca acolo să-şi împlinească slujirea sa de preot şi jertfă pentru mântuirea oamenilor căzuţi în păcat. Şi trebuie să mai spunem, că în această urcare la Ierusalim, Isus caută ucenici care să-l slujească pe Dumnezeu şi pe oameni, cu disponibilitatea şi iubirea lui şi a Maicii sale; şi ca să ne introducem în spiritul lecturilor de astăzi, putem spune că ucenici şi asemenea lui Avraam şi Sara, a lui Marta şi Maria. Şi putem spune că a găsit şi găseşte mereu.

Tematica lecturilor de astăzi este ospitalitatea sub multele ei valenţe.

Mai întâi trebuie să spunem ca însuşi Dumnezeu cel întreit şi unic a practicat ospitalitatea faţă de neamul omenesc. Astfel, Dumnezeu Tată i-a aşezat pe oameni în paradisul său (cf. Gen 2,15). Isus şi-a început activitatea publică practicând ospitalitatea, chemând pe doi dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul să rămână la el acasă, ucenici care i-au devenit apostoli (cf. In 1,35-39); Isus ne cheamă şi astăzi la el acasă, acum Biserica, pentru a ne hrăni, odihni şi întări (cf. Mt 11,25); dar Isus ne va chema şi la ospăţul său veşnic din paradis (cf. Mt 25,34). Duhul Sfânt ne este oaspete permanent începând cu Botezul (cf. In 14,16-17; Rom 8,11; 1Cor 6,19) şi-l aduce şi pe Isus în noi (cf In 14,18).

Ospitalitatea este o formă eficientă de apostolat, căci deschide inima către Dumnezeu.

Marta nu s-ar fi primit niciodată deplinătatea luminii divine, dacă n-ar fi fost ospitalieră cu Isus şi cu ucenicii lui (cf. Lc 10,38-42); Lidia, n-ar fi ajuns niciodată o ucenică adevărată a lui Isus, dacă n-ar fi fost ospitalieră cu apostolul Paul şi cu însoţitorii săi (cf. Fap 14,15); Gaius n-ar fi ajuns niciodată creştin, dacă n-ar fi fost ospitalier cu apostolul Ioan (cf. 3In 1,6).

Ospitalitatea un mod şi o ocazie de a converti un suflet răvăşit.

Ce a schimbat-o oare pe femeia păcătoasă de la fântâna lui Iacob, din Sihar? Ospitalitatea şi bunăvoinţa faţă de Isus! Ce l-a schimbat oare pe oare pe Zaheu? Ospitalitatea acordată lui Isus şi ucenicilor săi!

Misionarul român Marcu Nechifor (1912-2000), într-o iarnă geroasă, l-a invitat un om al străzii ca să se adăpostească la el în casă. Din vorbă în vorbă, Marcu a aflat că "musafirul" lui se îndeletnicea cu furtişagul. Fără să se lase doborât de aceasta, Marcu i-a vorbit despre Isus, l-a pus să se roage şi apoi l-a rugat să rămână la el în casă până se va întoarce dintr-o vizită. Celor cu care se întâlnea, Marcu le spunea cu haz: "Ce crezi?! Eu mă plimb şi hoţul îmi păzeşte casa! Ai mai văzut aşa minune?" La întoarcere, Marcu a constatat că nădejdea nu-i fusese înşelată, căci nu-i lipsea nimic din casă.

Ospitalitatea este un mijloc potrivit de a face pocăinţă pentru păcate.

Iată ce ne recomandă Isaia în semn de pocăinţă: "Împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l şi nu întoarce spatele semenului tău" (Is 58,7).

Gustave Flaubert (1821-1880) este cel ce a scris despre viaţa sfântului Iulian cel ospitalier, care a trăit în evul mediu, în Franţa. Acest om a fost educat de mic copil în credinţă, şi trăia credinţa. Dar diavolul nu putea suporta asta, pentru că purtarea lui Iulian îi făcea pe mulţi oameni păcătoşi să se întoarcă la Dumnezeu. De aceea, a început lupta împotriva lui. Prima dată i-a trimis un şoricel care să-l deranjeze în timpul sfintei Liturghii ca să prindă ură pe animale. Şi a reuşit, căci Iulian s-a făcut vânător pentru a ucide animale. Mai târziu l-a făcut gelos pe soţia sa, o bună creştină. Şi pe când odată au venit la el părinţii lui şi soţia i-a culcat în patul ei, diavolul l-a amăgit că în pat este un străin cu soţia sa. Atunci, fără să se uite, i-a ucis pe cei doi din patul soţiei şi care erau părinţii lui. Când şi-a dat seama că a fost înşelat de două ori de diavol ca să comită fapte rele, a voit să facă fapte de pocăinţă şi de reparare. Şi pentru că era bogat, a construit case şi spitale pentru a adăposti pe săraci şi pe bolnavi. Diavolul a venit să-l amăgească iar şi a reuşit. Diavolul a venit deghizat în sărac şi Iulian, primindu-l, acesta a răvăşit şi a stricat totul prin casă. Iulian văzând asta, n-a mai primit pe nimeni. Atunci Isus a venit ca să-l lumineze. A venit sub formă de bolnav. Iulian voia să-l refuze, dar când a văzut în mâinile şi picioarele sale semnele cuielor, şi-a dat seama că este Cristos şi l-a primit. Atunci Isus i-a amintit că tot ce face pentru săraci şi bolnavi, face pentru el. Şi din acea clipă, s-a transformat pentru totdeauna şi din păcătos, a ajuns sfânt.

Ospitalitatea este un mijloc de a primi binecuvântările divine.

Când Avraam şi Saara i-au primi pe cei trei oaspeţi, au primit şi ei vestea apropiatei naşteri a copilului mult aşteptat, prin care îi va dăinui familia şi va deveni strămoşul unui neam numeros. Pentru că Marta şi Maria l-au primit pe Isus cu apostolii săi, au primit darul convertirii pentru Marta şi darul învierii pentru fratele lor, Lazăr. Pentru că Rahav a fost ospitalieră cu iscoadele trimise de Iosue în Canaan (cf. Ios 2,4), Dumnezeu a salvat-o pe ea şi pe familia ei la cucerirea Ierihonului şi apoi a făcut-o să intre în genealogia lui Isus (cf. Ios 6,25). Pentru că văduva din Sarepta Sidonului l-a găzduit pe proorocul Ilie, Dumnezeu a făcut-o să nu mai ducă lipsă de nimic şi i-a înviat fiul (cf. 1Rg 17,16.22). Pentru că Sunamita s-a dovedit o gazda bună pentru Elizeu, Dumnezeu i-a înviat fiul (cf. 2Rg 4,8-10.37). Pentru că Iov a fost un "tată al străinilor" (Iob 29,15), Dumnezeu l-a repus starea de la început; ba mai mult, i-a mărit îndoit urmaşii şi bogăţiile. Şi exemplele pot continua.

Ospitalitatea este un semn distinctiv al ucenicului lui Isus. Ospitalitatea este o atitudine a inimii, este un mod de viaţă, este o formă de manifestarea a harului, este mod de a face apostolat, este un mod de a face reparaţie morală. Primind pe fraţii noştri, noi nu primim numai oameni, ci primim pe îngeri (cf. Evr 13,2), primind pe fraţii noştri, nu primim numai pe oameni, ci şi pe Isus; ba mai mult, pe însăşi Preasfântă Treime (cf. Mt 10,40). Oferim ceva fraţilor noştri aflaţi în dificultate, împrumutăm lui Dumnezeu (cf. Prov 19,17), care ne va întoarce înapoi o măsură plină, scuturată, îndesată şi cu vârf, care va fi turnată în desaga noastră (cf. Lc 6,38).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.