Oradea: Cuvânt la slujba de înmormântare a preotului prof. dr. Octavian Gheorghe Moisin

Redăm integral, cuvântul rostit de pr. Anton Moisin la slujba de înmormântare a preotului prof. dr. Octavian Gheorghe Moisin, canonic mitropolitan şi prelat papal, la 28 iunie 2013, în catedrala greco-catolică "Sfântul Nicolae" din Oradea.

Participăm astăzi la un moment care va rămâne consemnat în istoria Bisericii noastre: plecarea dintre noi a ultimului mare luptător din "generaţia de aur" a Bisericii Române Unite, cu episcopi martirizaţi, cu zeci de preoţi ucişi în temniţe şi cu atâţia mărturisitori ai credinţei catolice în prigoană. Toţi au plecat la Domnul, în aceşti 65 de ani de mari încercări, începând din noaptea de 28 octombrie 1948, când episcopii uniţi au fost arestaţi, până acum, 28 iunie 2013, când ultimul mare luptător, preotul profesor doctor Octavian Moisin, canonic mitropolitan şi prelat papal, este condus de noi la mormânt. Luaţi bine aminte: este un semn foarte important, deoarece "generaţia de aur" a luptătorilor martirizaţi sau mărturisitori români uniţi s-a întregit în ceruri. Semnul e cu atât mai elocvent cu cât părintele Octavian Moisin a fost primul preot hirotonit în secret după începerea prigoanei comuniste; Biserica Română Unită a fost scoasă în afara legii în mod oficial la 1 decembrie 1948, iar el a fost hirotonit preot după o săptămână, la 8 decembrie 1948, în ascuns.

Primul preot hirotonit în taină este şi ultimul care încheie acţiunea "generaţiei de aur" pe pământ, pentru a o continua la alt nivel şi cu o altă putere în cer.

De-acum o altă pagină începe în istoria Bisericii noastre, iar Cristos a dorit s-o înceapă împreună cu toţi cei care l-au urmat pe Calea crucii în Biserica noastră. În comunism a fost Vinerea Patimilor pentru Biserica noastră şi îngroparea ei. În ultimii 24 de ani, după revoluţie, a fost pentru ea acea zi de sâmbătă în care Cristos a stat cu trupul în mormânt. Acum vine adevărata Înviere, răsturnarea lespezii de nedreptate şi minciună sub care zace ea mai peste tot. Această răsturnare va fi grozavă pentru mulţi şi pilduitoare pentru toţi. Cristos vrea să iasă din acest mormânt însoţit de ceata sfinţilor săi, pentru ca, după ce au fost îngropaţi cu el, tot cu el să învie, în învierea Bisericii noastre.

Când a început marea prigoană, în 1948, preotul Octavian Moisin avea numai 34 de ani însă deja suferise mai mult decât alţii într-o viaţă. S-a născut la 18 mai 1914 la Hunedoara, într-o familie care era atestată de multe secole, cu înaintaşi înrudiţi cu Iancu de Hunedoara şi alţii cu funcţii în Biserică în secolele XV-XVI. Tatăl lui Octavian, pe nume Petru, intelectual din Hunedoara, patriot român, a recurs la un gest curajos în 1917, când Imperiul Austro-Ungar, în care era înglobată Transilvania, era în război cu România: a aşezat de ziua împăratului austro-ungar tabloul acestuia în fereastra casei lui din Hunedoara, cu capul în jos, între lumânări aprinse, iar deasupra, cu capul în sus, portretele lui Avram Iancu şi Horea, Cloşca şi Crişan. Acest gest a schimbat soarta familiei, care stătea de secole în Hunedoara (strămoşii ei fiind nobili din Haţeg). Autorităţile de ocupaţie au hotărât arestarea lui Petru Moisin, ca instigator al românismului. Ca să scape, acesta a fugit în munţi, unde s-a îmbolnăvit şi după câteva luni a murit. În aceeaşi zi a murit şi fiul său mai mare. Soţia lui Petru, pe nume Maria, a rămas văduvă, cu 4 copii, printre care şi Octavian, lipsită de avere. A trebuit să plece din Hunedoara, s-a dezrădăcinat şi a mers la Câmpina, unde au urmat mulţi ani de privaţiuni, foame şi sărăcie. Fraţii s-au sprijinit pe măsură ce creşteau. Octavian a ajuns inginer chimist, dar vocaţia lui era să se preoţească. Totuşi, s-a gândit să devină misionar călugăr în coloniile din Africa. Dumnezeu însă a intervenit, arătându-i ce voia de la el. A permis să fie trimis în 1942 pe frontul antisovietic de la Cotul Donului - Stalingrad, ca ofiţer chimist care-i verifica pa soldaţi în tranşee să fie pregătiţi pentru un atac sovietic cu arme chimice şi totodată ca ofiţer de legătură al statului-major, între regimente. Când sovieticii au dat atacul în noaptea de 19 noiembrie 1942, cu tancuri de tip nou, ce n-au putut fi oprite, Octavian a rămas singur la statul-major al Diviziei 5 Infanterie, de unde ceilalţi se retrăseseră, coordonând rezistenţa. În noiembrie 1942, sovieticii au spart totuşi frontul la Cotul Donului - Stalingrad, prinzând în încercuire 80.000 de soldaţi români. Din divizia lui Octavian a scăpat el (iar o divizie avea 10.000 de militari ), după cum şi din divizia la care se retrăseseră (6 Infanterie ) a scăpat, acolo, doar preotul, la care Octavian se spovedea. Amândoi s-au prins de mână şi au pornit prin furtuna de gloanţe şi obuze, ca să nu cadă în încercuire. Preotul, pe nume Petre Băcăoanu, romano-catolic, se ruga la sfântul Anton, iar Octavian la sfânta Maria. Sovieticii trăgeau direct spre ei cu mitralierele, apoi cu tunul de pe tanc, văzând că sunt ofiţeri. Brusc, un val de ceaţă deasă i-a acoperit şi ruşii s-au oprit. Retragerea lui 2000 de kilometri până în ţară a fost aproape un şir de minuni dumnezeieşti. Atunci a promis că, dacă e salvat, se va preoţi. Rugăciunea lui la Maica Domnului a fost ascultată. Toată viaţa a avut o devoţiune specială pentru Născătoarea de Dumnezeu. Când era încă un copil, a avut o viziune în vis, Maica Domnului arătându-i-se pe vârful muntelui din apropierea casei lui, unde el mergea uneori să culeagă ghiocei, stând cu braţele întinse şi chemându-l la ea. Astăzi, după mai bine de 90 de ani de la acea viziune, chemarea s-a împlinit, este alături de Mama cerească.

Revenind de pe front în ţară, Octavian s-a căsătorit cu Maria, descendentă din familia lui Avram Iancu. Paralel cu serviciul de inginer, a urmat Academia de Teologie din Blaj. Era foarte apreciat. Episcopul Vasile Aftenie i-a scris la 6 martie 1945, încurajându-l să-şi urmeze vocaţia preoţească, deşi arăta că vin "vremuri apocaliptice", subliniind: "Cu siguranţă, că pe cine-l alege Tatăl ceresc îl şi ajută". În vremea războiului, episcopul Vasile Aftenie a stat des la locuinţa preotului Laurenţiu Moisin în Câmpina, fiind socotit un fel de membru al familiei. Mitropolitul Alexandru Nicolescu, episcopul Valeriu Traian Frenţiu, episcopul Ioan Suciu, cardinalul Iuliu Hossu şi alţii îl apreciau foarte mult pe Octavian. Cu o zi înainte de arestare, episcopul Vasile Aftenie îi spusese: "Tavi, ultima mea dorinţă este să te hirotonesc preot"; n-a mai apucat, fiind arestat împreună cu toţi episcopii greco-catolici. Atunci l-a hirotonit mitropolitul romano-catolic de Bucureşti, Alexandru Cisar; s-a temut puţin, pentru că era un risc mare, dar episcopul Anton Durcovici, de faţă la discuţie, i-a cerut Mitropolitului Cisar să-l hirotonească pe Octavian, spunând că "tocmai acum e momentul", fiind nevoie de preoţi.

De atunci, din 8 decembrie 1948 până în 30 decembrie 1989, deci 41 de ani, a urmat crunta prigoană ateo-comunistă. După hirotonirea lui a început să se vadă planul lui Dumnezeu cu Preotul Octavian Moisin. A fost obligat să plece din Câmpina la Victoria, unde comuniştii construiau un nou oraş, pe care l-au declarat ateu, fără biserică. Dictatorul Gheorghe Gheorghiu-Dej a spus textual: "Câtă vreme noi comuniştii vom fi la putere, în Victoria nu va fi biserică". Cu alte cuvinte, era prima localitate din România în care stăpân urma să fie diavolul, iar Dumnezeu alungat. Însă Dumnezeu nu poate fi învins de Satana. Acum s-a văzut clar planul său cu Octavian Moisin, de ce l-a făcut inginer chimist şi de ce l-a salvat de pe front pentru a deveni primul preot unit secret.

La Victoria se construia de către ruşi un gigantic combinat chimic, iar Octavian a fost adus ca inginer răspunzător de punerea lui în producţie. Astfel, încă din prima zi de şedere în oraş, care pe atunci se numea Colonia Ucea Roşie, mai exact din 21 Iunie 1952, el a început să slujească sfânta Liturghie în capela-catacombă din propria-i locuinţă. De atunci până astăzi a slujit zilnic, vreme de peste 60 de ani, în acea catacombă. Prin urmare, "oraşul fără biserică" ridicat de comunişti a avut permanent biserică tainică şi astfel nu diavolul a învins, ci Dumnezeu, căruia preotul Octavian i-a apărat onoarea.

Dar preţul a fost foarte mare, cu zeci de ani de urmărire, anchete, ameninţări cu arestarea, nedreptăţi, mari lipsuri, marginalizare totală. Şi totuşi, Dumnezeu l-a susţinut mereu. Comuniştii au făcut tot posibilul ca să-l determine să cedeze. L-au mutat forţat cu serviciul departe de familie 6 ani şi jumătate, întâi la Buzău, apoi la Făgăraş, soţia lui rămânând singură cu şapte copii la Victoria. La un moment dat n-a mai putut rezista aşa, trebuia să revină la Victoria. S-a dus la ministru pentru transfer dar nu a fost lăsat să intre. Era o situaţie fără ieşire. A mers atunci la mormântul lui Vasile Aftenie şi a strigat: "Frate Vasile, ajută-mă!" La întoarcere, trecând pe lângă minister, s-a auzit strigat de la fereastră pe nume, spunându-i-se că îl cheamă ministrul. S-a dus la el. "Ce vrei să fac pentru dumneata?, l-a întrebat acesta. "Să fiu transferat!". "Dă-mi cererea!". I-a semnat-o pe loc. Episcopul Vasile Aftenie ascultase strigătul.

Prigonitorii observaseră devotamentul eroic al lui Octavian faţă de familie, deşi fusese despărţit forţat de ea. De aceea, la un moment dat a fost întrebat dacă va renunţa la Biserica Română Unită în cazul în care-i vor fi reprimaţi copiii. A răspuns: "Chiar dacă-i omorâţi pe toţi şapte, nu voi ceda!. A suferit pentru credinţă zeci de ani dar nu a cedat nimic, dovedindu-se un adevărat mărturisitor al Bisericii noastre. Mai mult, a trimis numeroase memorii şi scrisori de protest autorităţilor din fruntea statului comunist, cerând dreptate şi libertate pentru Biserica Română Unită martirizată, deşi a fost ameninţat să înceteze. A ţinut legătura cu mai mulţi papi, de-a lungul vremii, asigurându-i de devotamentul celor din rezistenţa greco-catolică. Era foarte apreciat la Vatican, dovadă fiind numeroasele scrisori şi gesturi de atenţie de la ei. Voi da numai două exemple. La Alba-Iulia era în prigoană un episcop maghiar curajos, anume Marton Aron, aflat în domiciliu forţat după eliberarea din temniţă. Am fost de faţă când, la o mare sărbătoare religioasă, a venit din locuinţa sa spre catedrală, prin curte, cu un mare cortegiu. Era multă lume, supravegheată de Securitate. L-a văzut pe margine, între oameni, pe tatăl meu Octavian. A oprit cortegiul, s-a dus la el şi l-a îmbrăţişat. După un timp i s-a permis să meargă la Roma. S-a dus la papa Paul al VI-lea. Când s-a întors, i-a spus tatălui meu: "Ştiţi care a fost primul lucru pe care mi l-a spus papa? M-a întrebat: «Ce face părintele Octavian Moisin?»". De altfel, ca să-i dea de înţeles că o anumită scrisoare a tatălui meu a ajuns la el, papa Paul VI i-a răspuns scriind cu mâna lui, cu cerneală violetă, continuarea unei propoziţii din Noul Testament, pe care Octavian o începuse şi o lăsase intenţionat neterminată în scrisoarea lui. Alt exemplu: papa Ioan Paul al II-lea, din partea căruia avem numeroase scrisori, l-a numit prelat papal pe preotul Octavian Moisin. Nu mă mai refer aici şi la alţi papi, cardinali sau episcopi străini care-i scriau, inclusiv patriarhi ortodocşi, cum a fost şi patriarhul Constantinopolului de atunci, pe lângă mulţi episcopi, şi mitropoliţi ortodocşi, ca şi toţi episcopii greco-catolici din prigoană care au mai ieşit vii din închisoare. Părintele Octavian Moisin le scria multor ierarhi şi preoţi uniţi din prigoană, încurajându-i în rezistenţa religioasă. A fost ca o flacără, răspândind lumină şi căldură. A slujit în multe locuri, inclusiv în Munţii Făgăraş într-o grotă, deşi Securitatea supraveghea masivul din cauza partizanilor.

După revoluţie, cu toate că împlinise 75 de ani când a căzut comunismul, a desfăşurat o amplă activitate înfiinţând Parohia Română Unită Victoria şi Munţii Făgăraş, reactivând Parohia Drăguş unde a slujit 6 luni, a slujit alte 6 luni în SUA, a servit sfânta Liturghie în diferite ţări, a publicat numeroase lucrări, a înfiinţat Acţiunea Creştină pentru Renaştere Naţională, a constituit Mişcarea Bunavestire pentru ocrotirea copiilor nenăscuţi, a realizat materiale de bază pentru Biserica Română Unită cu Roma şi dovedirea drepturilor ei patrimoniale.

După întoarcerea din Israel, unde a slujit sfânta Liturghie la Sfântul Mormânt, s-a îmbolnăvit. Au urmat alte complicaţii. În ultimele două luni practic eu n-am mai avut zi şi noapte, am stat permanent cu el. Ne-a spus încă în urmă cu cel puţin o lună: "Eu voi fi mort în 28 iunie". Am căutat să-i alung aceste gânduri, dar cu trei zile înainte de moarte a precizat: " Peste trei zile voi muri". N-am crezut însă mi-a zis: "Vei vedea ce complicaţii vor apare şi voi muri". Brusc s-a declanşat o hemoragie, a doua zi trei hemoragii, a treia zi şapte hemoragii şi a făcut stop cardiac. În acea noapte eram cu el singur în salonul de spital. Tot la două ore era pur şi simplu scăldat în sânge şi o ajutam pe infirmieră să-l spele. Ajunsese numai piele şi os de foame, gura îi era arsă de sete. La 2 noapte, când începuse deja ziua de 25 iunie 2013, a murit. Când l-au coborât de pe patul însângerat să-l aşeze în sacul de dus la morgă, am avut parcă imaginea lui Cristos coborât de pe cruce pentru a fi învelit în giulgiu. Totul era exact la fel, trupul, faţa, scena, era extraordinar!

Şi mi-au venit în minte cuvintele papei Francisc I rostite în faţa cardinalilor înmărmuriţi: "Putem fi preoţi, putem fi episcopi, putem fi cardinali, putem fi şi papi, dar dacă nu purtăm crucea lui Cristos, nu suntem ucenicii lui ". La această enumerare, i-aş adăuga şi pe patriarhii din orice Biserică.

Părintele Octavian Moisin a purtat o cruce grea întreaga viaţă şi a răspuns printr-o iubire extraordinară faţă de Cristos şi o devoţiune mişcătoare faţă de Maica Domnului. Cristos ne-a spus: "Cine vrea să vină după mine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze". Îi vine fiecăruia moartea şi apoi judecata. Iar acolo, dacă vom spune că am fost discipolii lui, vom fi întrebaţi despre cruce. Şi dacă vom afirma că am purtat crucea, va voi să ne vadă semnele ei pe trup şi mai ales pe suflet. Acelea vor grăi despre noi, vor fi dovezile că am purtat crucea şi nu că am simulat purtarea ei. Iar părintele Octavian Moisin are ce arăta ca un "alter Christus", ca un alt Cristos într-o asemănare uimitoare. N-a fost cruţat până în ultimele zile, iar în urmă cu peste două luni i-a venit ultima lovitură, din ultimul loc la care s-ar fi aşteptat pe acest pământ. Atunci a căzut sub povara crucii. M-am repezit să i-o port eu, dar era prea târziu: venise sfârşitul.

Pe lângă suferinţa de o viaţă şi sacrificiul pentru Biserică, părintele Octavian a fost de o moralitate exemplară, un soţ fidel şi un tată excepţional. Înainte de a trece la Domnul, a dorit să facă o Spovadă generală la mine, în catacombă, şi i-am dat dezlegarea generală. A primit Sfântul Maslu. Timp de aproape 65 de ani a servit zilnic sfânta Liturghie. Ultima a fost în ziua de Rusalii a acestui an. Era la capătul puterilor. Îl ţineam cu o mână să nu se prăbuşească iar cu cealaltă am făcut Consacrarea. A doua zi, când n-a mai putut servi, fiind fără cunoştinţă, a murit. Am servit eu singur şi m-am împărtăşit pentru el.

Asemenea preoţi sfinţi ne trebuie azi, gata să poarte crucea sfinţită de Cristos. Preotul Octavian Moisin, care a purtat-o în vremuri apocaliptice, ne dovedeşte că se poate. Şi mai mult, ne este un exemplu. Să-l urmăm, pentru a ne revedea în cer, unde nu este nici durere, nici prigoană, nici întristare, ci viaţă şi fericire negrăită şi fără de sfârşit.

Bunul Dumnezeu să-l odihnească în bucuria sa! Amin.

Pr. Anton Moisin

lecturi: 70.