Primii sfinţi ai papei Francisc

Numerele primelor canonizări ale papei Francisc sunt deja un mic record. Duminică, 12 mai, în Piaţa "Sfântul Petru", într-o celebrare unică, pontiful a ridicat la cinstea altarelor 802 sfinţi. Dintre aceştia, 800 sunt martiri, căzuţi la Otranto în timpul asediului turcilor în anul 1480. Celelalte două sunt surori fondatoare de congregaţii călugăreşti: Laura Montoya y Upegui - prima sfântă din Columbia care este canonizată de primul papă latinoamerican din istorie - şi mexicana Maria Guadalupe Garcia Zabala. Nicola Gori a realizat un interviu pentru L'Osservatore romano cu cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor. Interviul a fost publicat la 12 mai 2013.

Să începem de la martirii de la Otranto, a căror viaţă prezintă aspecte exemplare fie din punct de vedere istoric, fie din punct de vedere religios.

De fapt, este vorba de un eveniment, prin multe aspecte, singular. După cucerirea Constantinopolului în 1453, imperiul otoman avea ca ţintă expansiunea în Italia de sud. Pentru aceasta, la 28 iulie 1480, o flotă de circa 140 de nave cu 15.000 de oameni a apărut în largul oraşului Otranto, care avea pe atunci nu mai mult de 6.000 de locuitori. Planul era acela de a începe de la punctul extrem al peninsulei pentru a cuceri Italia de sud. În acel moment, apărarea oraşului era împrăştiată, pentru că prezidiul aragonez era angajat din punct de vedere militar în Toscana. La cererea de a se preda, cei din Otranto au refuzat cu hotărâre. Oraşul a fost bombardat până la 12 august, când a fost cucerit de otomani, care l-au prăduit şi au profanat catedrala, ucigându-l pe arhiepiscopul Stefano, pe canonici şi pe toţi preoţii şi credincioşii care se refugiaseră în ea.

Ce s-a întâmplat cu ceilalţi locuitori ai oraşului care au scăpat de măcel?

În ziua următoare, comandantul flotei Gedik Achmed Paşa, creştin cu origini albaneze convertit la islam, a ordonat ca toţi bărbaţii rămaşi în viaţă - circa opt sute de la cincisprezece ani în sus - să fie duşi la tabăra turcească şi constrânşi să-şi renege credinţa lor. În faţa acestei porunci, răspunsul lor a fost imediat şi hotărât. L-a exprimat, în numele tuturor, laicul Antonio Primaldo, un meşteşugar umil, care a spus: "Noi credem în Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, în care suntem mântuiţi. Preferăm să murim de o mie de ori decât să-l renegăm şi să ne facem musulmani". El a fost cel care a încurajat pe fiecare să persevereze în credinţă. În faţa acestui refuz, Gedik Achmed Paşa a ordonat imediata execuţie capitală a tuturor celor opt sute de bărbaţi din Otranto. Au fost decapitaţi şi după aceea trupul lor a fost sfâşiat. Timp de circa un an, cadavrele au zăcut neîngropate la locul supliciului, colina numită apoi a martirilor, până când au fost descoperite în mai 1481 de trupele aragoneze întoarse pentru a elibera oraşul Otranto de otomani. Imediat, poporul i-a considerat martiri ai credinţei şi a început să-i venereze şi să-i invoce. Rămăşiţele pământeşti au fost aşezate în biserica apropiată la izvorul Minerva şi apoi transferate în catedrală. Unele din aceste trupuri au fost transportate, din voinţa lui Alfons de Aragon, la Napoli.

Este semnificativ faptul că tocmai un laic i-a condus şi i-a încurajat.

Acel laic, cu credinţa celor simpli, fără divagaţii şi fără dispute teologice, ajunge direct la centrul problemei, pentru că afirmaţia sa este de o claritate şi de o simplitate dezarmante: noi credem în Isus Cristos în care suntem mântuiţi. Preferăm să murim de o mie de ori decât să-l renegăm. Îmi vine în minte expresia micului Dominic Savio: "Moartea, dar nu păcate". Lucrurile simple întemeiată credinţa creştinilor. Spunea cardinalul Joseph Ratzinger, când lucram la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei: "Noi suntem aici nu atât pentru a discuta cu teologii, cât pentru a apăra credinţa credincioşilor, credinţa simplă a credincioşilor, care este şi credinţa noastră". Iată pentru ce uneori avem rezerve cu privire la munca unor teologi, tocmai pentru că în loc să apere credinţa, contribuie la demolarea ei.

Ce mesaj reiese pentru oamenii din timpul nostru?

Înainte de toate, trebuie spus că aceşti 800 de martiri au salvat Italia în identitatea sa catolică şi creştină. Evenimentul este singular din punct de vedere istoric pentru că a contribuit la oprirea expansiunii musulmane în Europa, mai înainte de Lepanto, în 1571, şi mai înainte de asedierea Vienei, în 1683. Apoi, dintr-un punct de vedere religios, comportamentul acestor 800 de bărbaţi este un exemplu extraordinar de tărie creştină, de apărare a propriei identităţi baptismale. Şi este şi un strigăt de libertate a conştiinţei, profund umilită de negarea drepturilor umane fundamentale. Nu se poate obliga convertirea. Creştinismul a trăit mereu în această libertate.

Această canonizare va putea avea implicaţii pozitive şi asupra dialogului dintre religii?

Eu cred că da, tocmai pentru că va repropune valoarea libertăţii conştiinţei. Va scoate în evidenţă că orice persoană umană este liberă să mărturisească propria religie, dar nu s-o impună.

Au trebuit peste cinci sute de ani pentru a ajunge la canonizarea lor. Cum se explică?

Aceşti opt sute de bărbaţi au fost imediat recunoscuţi şi veneraţi ca martiri de către popor, care-i considera mijlocitori valoroşi la Dumnezeu. Încă de atunci, Biserica din Otranto a celebrat cu evlavie comemorarea lor anuală, la 14 august. În mod formal, prima investigaţie pentru beatificarea lor a avut loc în 1539. Apoi au urmat diferite procese şi decrete pentru recunoaşterea martiriului. După promulgarea decretului despre minune - vindecarea sorei Francesca Levote de un cancer în stadiu terminal - şi după consistoriul din februarie, Benedict al XVI-lea a fixat, ca unul din ultimele acte ale pontificatului său, data canonizării la 12 mai 2013.

Ce ne puteţi spune despre cele două călugăriţe?

Sora Laura Montoya y Upegui, născută în Columbia în 1874 şi decedată la Medellín în 1949, a întemeiat congregaţia călugărească a Misionarelor Mariei Neprihănite şi a Sfintei Ecaterina de Siena, care a avut imediat o dezvoltare miraculoasă, cu numeroase vocaţii şi numeroase instituţii şi misiuni. Şi pentru canonizarea ei minunea recunoscută se referă la vindecarea de un cancer. Sora Laura a lucrat mult pentru evanghelizarea şi emanciparea indigenilor. Asemenea Laurei Troncatti - călugăriţă a Fiicelor Mariei Ajutătoare, beatificată la 24 noiembrie anul trecut - care în Ecuador i-a eliberat pe indios shuar de legăturile unui paternalism exasperat şi de dominare, deschizându-i la libertatea de conştiinţă, la posibilitatea de a se căsători din iubire şi nu din impunerea părinţilor, şi mai ales la demnitatea vieţii.

Şi cu privire la sora mexicană?

Este vorba de maica Maria Guadalupe Garcia Zabala, co-fondatoare a congregaţiei Slujitoarelor Sfintei Margareta Maria a Săracilor. Născută la Zapopan în Mexic în 1878, de tânără s-a simţit chemată la viaţa călugărească în slujba bolnavilor şi săracilor. În timpul crâncenei persecuţii anticatolice (1926-1929), a fost curajoasă, împreună cu surorile sale, fie în ocrotirea preoţilor şi laicilor de furia ucigaşă a revoluţionarilor, fie în îngrijirea şi asistarea răniţilor de tot felul, inclusiv a revoluţionarilor, care pentru aceasta ocroteau şi apărau surorile şi spitalele lor. Maica Lupita, aşa cum era numită în mod afectuos, s-a stins la Guadalajara în Mexic, la vârsta de 85 de ani. Actualmente, surorile întemeiate de ea au numeroase case în Mexic, Peru, Statele Unite ale Americii, Islanda, Grecia şi Italia. Minunea pentru canonizarea sa se referă la o vindecare de hemoragie cerebrală. Era caritabilă faţă de bolnavi şi a trecut nevătămată prin persecuţie pentru că îi ajuta pe toţi fără discriminări ideologice. Era lăudată de unii, suportată de alţii. Această maternitate faţă de cel care suferă reprezintă o carismă feminină tipică. Chiar dacă răniţii erau persecutori, îi trata ca fii.

De fapt, ani de persecuţii violente n-au stins fervoarea creştinilor mexicani.

Persecuţia aparţine fericirilor evanghelice. Este norma. Acolo unde există persecuţie, Biserica trăieşte; acolo unde nu este persecuţie, Biserica riscă să se stea pe tânjală sau, mai rău, să se corupă. De multe ori uităm fericirile evanghelice. Iată pentru ce atunci când aud aplauze la adresa creştinilor, rămân o clipă perplex.

Există un fir comun care uneşte aceste canonizări?

Trebuie subliniat că cele două surori sunt latinoamericane. Pentru o manifestare a Providenţei divine, vor fi canonizate de papa Francisc, primul Pontif latinoamerican. Este un ulterior semn de încurajare dat Bisericii din acel continent, chemată să exceleze în mărturia creştină şi în expansiunea împărăţiei lui Dumnezeu pe tot pământul. În afară de asta, sunt două femei care au avut în Biserică mare libertate de acţiune apostolică, întemeind în diferite părţi ale lumii instituţii care sunt încă de mare binefacere pentru toţi, mai ales pentru cei săraci, cei bolnavi, cei marginalizaţi. Încă o dată sfinţii se revelează mari binefăcători ai umanităţii. În sfârşit, este vorba despre două congregaţii angajate nu numai în misiunea catehezei, ci şi a evanghelizării tuturor, creştini şi necreştini. După sinodul despre evanghelizare şi în desfăşurarea deplină în Anului Credinţei, este important de subliniat acest aspect. Sfinţenia nu este un dar care se ţine pentru sine; trebuie împărtăşit cu caritate generoasă. De fapt, binele prin sine se răspândeşte. Cu cât se dăruieşte mai mult, cu atât se extinde şi creşte mai mult. Încă o dată sfinţii se revelează adevărata comoară a Bisericii.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.