Vatican: Audienţă acordată participantelor la Adunarea Plenară a Uniunii Internaţionale a Superioarelor Generale (U.I.S.G.)

Miercuri, 8 mai 2013, în aula "Paul al VI-lea", Sfântul Părinte Francisc a primit în audienţă participantelor la Adunarea Plenară a Uniunii Internaţionale a Superioarelor Generale (U.I.S.G.) şi le-a adresat discursul pe care-l prezentăm în continuare.

Domnule cardinal,

Venerat şi iubit frate întru Episcopat,

Dragi surori!

Sunt bucuros să vă întâlnesc astăzi şi doresc să salut pe fiecare dintre voi, mulţumindu-vă pentru ceea ce faceţi pentru ca viaţa consacrată să fie mereu o lumină pe drumul Bisericii. Dragi surori, înainte de toată îi mulţumesc fratelui cardinal Joăo Braz de Aviz, pentru cuvintele pe care mi le-a adresat îmi place şi prezenţa Secretarului Congregaţiei. Tema Întâlnirii voastre mi se pare deosebit de importantă pentru misiunea care v-a fost încredinţată: "Slujirea autorităţii conform Evangheliei". În lumina acestei expresii aş vrea să vă propun trei gânduri simple, pe care le las aprofundării voastre personale şi comunitare.

1. Isus, la Ultima Cină, se adresează Apostolilor cu aceste cuvinte: "Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi" (In 15,16), care amintesc tuturor, nu numai nouă preoţilor, că vocaţia este mereu o iniţiativă a lui Dumnezeu. Cristos e cel care v-a chemat să-l urmaţi în viaţa consacrată şi asta înseamnă a face încontinuu un "exod" din voi înşivă pentru a centra existenţa voastră pe Cristos şi pe Evanghelia sa, pe voinţa lui Dumnezeu, despuindu-vă de proiectele voastre, pentru a putea spune cu sfântul Paul: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). Acest "exod" din noi înşine înseamnă a porni pe un drum de adoraţie şi de slujire. Un exod care ne duce la un drum de adorare a Domnului şi de slujire a Lui în fraţi şi în surori. A adora şi a sluji: două atitudini care nu se pot separa, dar care trebuie să meargă împreună mereu. A-l adora pe Domnul şi a-i sluji pe ceilalţi, neţinând nimic pentru sine: aceasta este "despuierea" celui care exercită autoritatea. Trăiţi şi amintiţi mereu centralitatea lui Cristos, identitatea evanghelică a vieţii consacrate. Ajutaţi comunităţile voastre să trăiască "exodul" din sine pe un drum de adoraţie şi de slujire, înainte de toate prin cele trei puncte principale ale existenţei voastre.

Ascultarea ca ascultare a voinţei lui Dumnezeu, în mişcarea interioară a Duhului Sfânt autentificată de Biserică, acceptând că ascultarea trece şi prin medierile umane. Amintiţi-vă că raportul autoritate-ascultare se situează în contextul mai amplu al misterului Bisericii şi constituie o realizare deosebită a funcţiei sale mediatoare (cf. Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, Slujirea autorităţii şi ascultarea, 12).

Sărăcia ca depăşire a oricărui egoism în logica Evangheliei care învaţă încrederea în Providenţa lui Dumnezeu. Sărăcia ca indicaţie pentru Biserica întreagă că nu noi construim Împărăţia lui Dumnezeu, nu mijloacele umane o fac să crească, ci este în primul rând puterea, harul Domnului, care acţionează prin intermediul slăbiciunii noastre. "Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune", afirmă Apostolul neamurilor (2Cor 12,9). Sărăcie care învaţă solidaritatea, împărtăşirea şi caritatea, şi care se exprimă şi într-o sobrietate şi bucurie a esenţialului, pentru a-i atrage atenţia cu privire la idolii materiali care întunecă sensul autentic al vieţii. Sărăcie care se învaţă cu cei umili, cei săraci, cei bolnavi şi toţi cei care sunt în periferiile existenţiale ale vieţii. Sărăcia teoretică nu ne foloseşte. Sărăcia se învaţă atingând carnea lui Cristos sărac, în cei umili, în cei săraci, în cei bolnavi, în copii.

Şi apoi castitatea drept carismă preţioasă, care lărgeşte libertatea dăruirii pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi, cu duioşia, milostivirea, apropierea lui Cristos. Castitatea pentru Împărăţia cerurilor arată că afectivitatea are locul său în libertatea matură şi devine un semn al lumii viitoare, pentru a face să strălucească mereu primatul lui Dumnezeu. Dar, vă rog, o castitate "rodnică", o castitate care dă naştere la fii spirituali în Biserică. Femeia consacrată este mamă, trebuie să fie mamă şi nu "fată bătrână"! Scuzaţi-mă dacă vorbesc aşa, dar este importantă această maternitate a vieţii consacrate, această rodnicie! Această bucurie a rodniciei spirituale să însufleţească existenţa voastră; fiţi mame, ca figură a Mariei Mame şi a Bisericii Mame. Nu poate fi înţeleasă Maria fără maternitatea ei, nu poate fi înţeleasă Biserica fără maternitatea ei şi voi sunteţi icoană a Mariei şi a Bisericii.

2. Un al doilea element pe care aş vrea să-l subliniez în exercitarea autorităţii este slujirea: nu trebuie să uităm niciodată că adevărata putere, la orice nivel, este slujirea, care îşi are apogeul său luminos pe Cruce. Benedict al XVI-lea, cu mare înţelepciune, a amintit de mai multe ori Bisericii că dacă pentru om autoritatea este adesea sinonim al posesiei, al dominării, al succesului, pentru Dumnezeu autoritatea este întotdeauna sinonim al slujirii, al umilinţei, al iubirii; înseamnă a intra în logica lui Isus care se apleacă pentru a spăla picioarele Apostolilor (cf. Angelus, 29 ianuarie 2012), şi care le spune discipolilor săi: "Ştiţi că cei care conduc popoarele le domină... Între voi să nu fie aşa - tocmai motoul adunării voastre, nu-i aşa? «Între voi să nu fie aşa» -. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul vostru" (Mt 20,25-27). Să ne gândim la dauna pe care o aduc poporului lui Dumnezeu bărbaţii şi femeile din Biserică ce sunt carierişti, căţărători, care "folosesc" poporul, Biserica, pe fraţi şi pe surori - pe cei pe care ar trebui să-i slujească - drept trambulină pentru propriile interese şi ambiţii personale. Dar aceştia aduc o mare daună Bisericii.

Să ştiţi să exercitaţi mereu autoritatea însoţind, înţelegând, ajutând, iubind; îmbrăţişându-i pe toţi şi pe toate, în special persoanele care se simt singure, excluse, aride, periferiile existenţiale ale inimii umane. Să ţinem privirea îndreptată spre Cruce: acolo se situează orice autoritate în Biserică, unde Cel care este Domnul se face servitor până la dăruirea totală de sine.

3. În sfârşit, eclezialitatea ca una dintre dimensiunile constitutive ale vieţii consacrate, dimensiune care trebuie să fie în mod constant reluată şi aprofundată în viaţă. Vocaţia voastră este o carismă fundamentală pentru drumul Bisericii şi nu este posibil ca o consacrată şi un consacrat să nu "simtă" cu Biserica. O "simţire" cu Biserica, ea care ne-a născut prin Botez; o "simţire" cu Biserica ce are o exprimare filială în fidelitatea faţă de Magisteriu, în comuniunea cu Păstorii şi cu Succesorul lui Petru, Episcop de Roma, semn vizibil al unităţii. Vestirea şi mărturia Evangheliei, pentru fiecare creştin, nu sunt niciodată un act izolat. Acest lucru este important, vestirea şi mărturia Evangheliei pentru fiecare creştin nu sunt niciodată un act izolat sau de grup, şi orice evanghelizator nu acţionează, aşa cum amintea foarte bine Paul al VI-lea, "în virtutea unei inspiraţii personale, ci în unire cu misiunea Bisericii şi în numele ei" (Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 80). Şi continua Paul al VI-lea: este o dihotomie absurdă a crede că se trăieşte cu Isus fără Biserică, a crede că este urmat Isus în afara Bisericii, a crede că este iubit Isus fără a iubi Biserica (cf. ibid., 16). Să simţiţi responsabilitatea pe care o aveţi de a vă îngriji de formarea Institutelor voastre în doctrina sănătoasă a Bisericii, în iubirea faţă de Biserică şi în spiritul eclezial.

Aşadar, centralitatea lui Cristos şi a Evangheliei sale, autoritatea ca slujire de iubire, "a simţi" în şi cu Maica Biserică: trei indicaţii pe care doresc să vi le las, la care unesc încă o dată recunoştinţa mea pentru opera voastră care nu este întotdeauna uşoară. Ce ar fi Biserica fără voi? I-ar lipsi maternitatea, afectul, duioşia! Intuiţia de Mamă.

Dragi surori, fiţi sigure că vă urmăresc cu afecţiune. Eu mă rog pentru voi, dar şi voi rugaţi-vă pentru mine. Salutaţi comunităţile voastre din partea mea, mai ales surorile bolnave şi surorile tinere. Spre toate se îndreaptă încurajarea mea de a urma cu parresia şi cu bucurie Evanghelia lui Cristos. Fiţi bucuroase, pentru că este frumos a-l urma pe Isus, este frumos a deveni icoană vie a Sfintei Fecioare Maria şi a Sfintei noastre Maici Biserici ierarhice. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.