Omilia din duminica a III-a a Paştelui (Bazilica "Sfântul Paul din afara Zidurilor", 14 aprilie 2013)

Iubiţi fraţi şi surori,

Este pentru mine o bucurie să celebrez Euharistia cu voi în această bazilică. Îl salut pe arhipreot, cardinalul James Harvey, şi-i mulţumesc pentru cuvintele pe care mi le-a adresat; împreună cu el salut şi mulţumesc diferitelor Instituţii care fac parte din această bazilică şi pe voi toţi. Suntem pe mormântul sfântului Paul, un umil şi mare apostol al Domnului, care l-a vestit cu cuvântul, l-a mărturisit cu martiriul şi l-a adorat cu toată inima. Tocmai asupra acestor trei verbe aş vrea să reflectez în lumina Cuvântului lui Dumnezeu pe care l-am ascultat: a vesti, a mărturisi, a adora.

1. În prima lectură uimeşte forţa lui Petru şi a celorlalţi apostoli. La porunca de a tăcea, de a nu mai învăţa în numele lui Isus, de a nu mai vesti mesajul său, ei răspund cu claritate: "Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni". Şi nu-i opreşte nici faptul de a fi biciuiţi, de a suferi chinuri, de a fi închişi. Petru şi apostolii vestesc cu curaj, cu parresia, ceea ce au primit, Evanghelia lui Dumnezeu. Şi noi? Suntem capabili să ducem Cuvântul lui Dumnezeu în locurile noastre de viaţă? Ştim să vorbim despre Cristos, despre ceea ce reprezintă pentru noi, în familie, cu persoanele care fac parte din viaţa noastră zilnică? Credinţa se naşte din ascultare şi se întăreşte în vestire.

2. Dar să facem un pas înainte: vestirea lui Petru şi a apostolilor nu este formată numai din cuvinte, ci fidelitatea faţă de Cristos atinge viaţa lor, care este schimbată, primeşte o direcţie nouă, şi tocmai cu viaţa lor ei dau mărturie credinţei şi vestirii lui Cristos. În Evanghelie, Isus îi cere lui Petru de trei ori să pască turma sa şi s-o pască cu iubirea sa şi-i profeţeşte: "Când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi te va încinge un altul şi te va duce unde nu vei voi" (In 21,18). Este un cuvânt adresat înainte de toate nouă păstorilor: nu se poate paşte turma lui Dumnezeu dacă nu se acceptă să fim purtaţi de voinţa lui Dumnezeu chiar şi acolo unde n-am voi, dacă nu suntem dispuşi să-l mărturisim pe Cristos cu dăruirea de noi înşine, fără rezerve, fără calcule, uneori chiar cu preţul vieţii noastre. Dar acest lucru este valabil. Dar acest lucru este valabil pentru toţi: Evanghelia trebuie vestită şi mărturisită. Fiecare ar trebui să se întrebe: Cum îl mărturisesc eu pe Cristos cu credinţa mea? Am curajul lui Petru şi al celorlalţi apostoli de a gândi, a alege şi a trăi ca un creştin, ascultând de Dumnezeu? Desigur, mărturia credinţei are multe forme, aşa cum într-o mare frescă există varietatea culorilor şi a nuanţelor; însă toate sunt importante, chiar şi cele care nu ies în evidenţă. În marele plan al lui Dumnezeu fiecare detaliu este important, chiar şi mica şi umila mărturie a ta, a mea, chiar şi cea ascunsă a celui care trăieşte cu simplitate credinţa sa în cotidianitatea raporturilor de familie, de muncă, de prietenie. Există sfinţii de toate zilele, sfinţii "ascunşi", un fel de "clasă de mijloc a sfinţeniei", aşa cum spunea un scriitor francez, acea "clasă de mijloc a sfinţeniei" din care cu toţii putem face parte. Însă în diferite părţi ale lumii există şi cei care suferă, ca Petru şi apostolii, din cauza Evangheliei; există cei care îşi dăruiesc viaţa pentru a rămâne fideli faţă de Cristos cu o mărturie marcată de preţul sângelui. Să ne amintim bine asta cu toţii: nu se poate vesti Evanghelia lui Isus fără mărturia concretă a vieţii. Cel care ne ascultă şi ne vede trebuie să poată citi în acţiunile noastre ceea ce ascultă din gura noastră şi să dea slavă lui Dumnezeu! Îmi vine în minte acum un sfat pe care sfântul Francisc de Assisi îl dădea fraţilor săi: predicaţi Evanghelia şi, dacă ar fi necesar, şi cu cuvintele. A predica prin viaţă: mărturia. Incoerenţa credincioşilor şi a păstorilor între ceea ce spun şi ceea ce fac, între cuvânt şi modul de a trăi ameninţă credibilitatea Bisericii.

3. Dar toate aceste sunt posibile numai dacă-l recunoaştem pe Isus Cristos, pentru că El e cel care ne-a chemat, ne-a invitat să parcurgem drumul său, ne-a ales. A vesti şi a mărturisi este posibil numai dacă suntem aproape de El, exact cum Petru, Ioan şi ceilalţi discipoli în textul Evangheliei de astăzi sunt în jurul lui Isus Înviat; există o apropiere zilnică de El, şi ei ştiu bine cine este, îl cunosc. Evanghelistul subliniază că "nici unul nu îndrăznea să-l întrebe «Tu cine eşti?» căci ştiau că este Domnul" (In 21,12). Şi acesta este un punct important pentru noi: a trăi un raport intens cu Isus, o intimitate de dialog şi de viaţă, aşa încât să-l recunoaştem ca "Domnul". A-l adora! Textul din Apocalips pe care l-am ascultat ne vorbeşte despre adoraţie: miile de îngeri, toate creaturile, fiinţele vii, bătrânii, se prosternă în adoraţie în faţa tronului lui Dumnezeu şi a Mielului jertfit, care este Cristos, spre care se îndreaptă lauda, cinstea şi gloria (cf. Ap 5,11-14). Aş vrea ca să ne punem cu toţii o întrebare: Tu, eu, îl adorăm pe Domnul? Mergem la Dumnezeu numai pentru a cere, pentru a mulţumi, sau mergem la El şi pentru a-l adora? Ce anume înseamnă deci a-l adora pe Dumnezeu? Înseamnă a învăţa să stăm cu El, să ne oprim ca să dialogăm cu El, simţind că prezenţa sa este cea mai adevărată, cea mai bună, cea mai importantă dintre toate. Fiecare dintre noi, în propria viaţă, în mod conştient şi probabil uneori fără să-şi dea seama, are o ordine foarte precisă a lucrurilor considerate mai mult sau mai puţin importante. A-l adora pe Domnul înseamnă a-i da Lui locul pe care trebuie să-l aibă; a-l adora pe Domnul înseamnă a afirma, a crede, însă nu pur şi simplu prin cuvinte, că El singur conduce cu adevărat viaţa noastră; a-l adora pe Domnul înseamnă că suntem convinşi în faţa Lui că este singurul Dumnezeu, Dumnezeul vieţii noastre, Dumnezeul istoriei noastre.

Acest lucru are o consecinţă în viaţa noastră: să ne despuiem de mulţii idoli mici sau mari pe care-i avem şi în care ne refugiem, în care căutăm şi de multe ori ne punem siguranţa noastră. Sunt idoli pe care adesea îi ţine bine ascunşi; pot să fie ambiţia, carierismul, gustul succesului, faptul de a ne pune în centru pe noi înşine, tendinţa de a prevala asupra altora, pretenţia de a fi unicii stăpâni ai vieţii noastre, unele păcate de care suntem legaţi, şi mulţi alţii. În seara aceasta aş vrea ca o întrebare să răsune în inima fiecăruia dintre noi şi la care să răspundem cu sinceritate: m-am gândit eu la ce idol ascuns am în viaţa mea, care mă împiedică să-l ador pe Domnul? A adora înseamnă a ne despuia de idolii noştri chiar şi de cei mai ascunşi, şi a-l alege pe Domnul drept centru, drept cale maestră a vieţii noastre.

Iubiţi fraţi şi surori, Domnul ne cheamă în fiecare zi să-l urmăm cu curaj şi fidelitate; ne-a oferit marele dar de a ne alege ca discipoli ai săi; ne invită să-l vestim cu bucurie drept Cel Înviat, dar ne cere să facem asta cu cuvântul şi cu mărturia vieţii noastre, în cotidianitate. Domnul este unic, unicul Dumnezeu al vieţii noastre şi ne invită să ne despuiem de mulţii idoli şi să-l adorăm numai pe El. A vesti, a mărturisi, a adora. Sfânta Fecioară Maria şi apostolul Paul să ne ajute în acest drum şi să mijlocească pentru noi. Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.