Interpretarea şi receptarea Conciliului al II-lea din Vatican

Un conciliu încă în mişcare

A trezit în noi bucuria lui Dumnezeu: să n-o lăsăm să ne fie ruinată

De Walter Kasper

Era epoca războiului rece; în anul dinaintea începerii conciliului a fost construit Zidul din Berlin şi, în perioada primei sesiuni, lumea, din cauza crizei din Cuba, a fost pe marginea prăpastiei războiului atomic. Astăzi, după cincizeci de ani, trăim într-o lume globalizată, complet diferită şi în schimbare rapidă, cu noi probleme şi noi provocări. Credinţa optimistă în progres şi spiritul îndreptării spre noi graniţe au zburat de mult timp. Pentru cea mai mare parte a catolicilor, dezvoltările, puse în mişcare de conciliu, fac parte din viaţa zilnică a Bisericii. Dar ceea ce experimentează nu este marea demarare şi nu este primăvara Bisericii pe care o aşteptam atunci, ci este mai degrabă o Biserică cu aspect de iarnă, care arată semne clare de criză.

Pentru cel care cunoaşte istoria celor douăzeci de concilii recunoscute ca ecumenice, acest lucru nu va constitui o surpriză. Timpurile postconciliare au fost aproape întotdeauna turbulente. Însă Conciliul al II-lea din Vatican reprezintă un caz special. Diferit de conciliile precedente, nu a fost convocat pentru a elimina doctrine eretice sau pentru a reface o schismă; n-a proclamat nici o dogmă formală şi n-a luat nici măcar deliberări disciplinare formale. Ioan al XXIII-lea avea o perspectivă mai amplă. A văzut profilându-se o epocă nouă, căreia i-a ieşit în întâmpinare cu optimism, cu încrederea neclintită în Dumnezeu. A vorbit despre un obiectiv pastoral al conciliului, înţelegând o actualizare, un "a deveni astăzi" al Bisericii. Nu se înţelegea o adaptare banală la spiritul timpurilor, ci apelul de a face să vorbească credinţa transmisă în ziua de azi.

Majoritatea largă a părinţilor conciliari a acceptat ideea. A voit să perceapă cererile mişcărilor de reînnoire biblică, liturgică, patristică, pastorală şi ecumenică, apărute între cele două războaie mondiale; a începe o nouă pagină a istoriei cu ebraismul, încărcată de poveri, şi a intrată în dialog cu cultura modernă. A fost proiectul unei modernizări care nu voia şi nici nu putea să fie modernism.

O minoritate influentă a opus rezistenţă înverşunată acestei tentative a majorităţii. Succesorul lui Ioan al XXIII-lea, Papa Paul al VI-lea, era în mod fundamental de partea majorităţii, dar a căutat să implice minoritatea şi, în linie cu vechea tradiţie conciliară, să ajungă la o aprobare, pe cât posibilă în unanimitate, a documentelor conciliare, care în total au fost şaisprezece. A reuşit; dar s-a plătit un preţ. În multe puncte a trebuit să se găsească formule de compromis, în care, adesea, poziţiile majorităţii se află imediat alături de cele ale minorităţii, gândite pentru a le delimita.

Astfel, textele conciliare au în sine un potenţial conflictual enorm; deschid poarta spre o receptare selectivă într-o direcţie sau în alta. Ce direcţie indică busola conciliului şi unde conduce drumul Bisericii catolice, în încă tânărul secol al XXI-lea? Rămâne în încrederea credincioasă a lui Ioan al XXIII-lea sau face drumul înapoi, spre atitudini sterile de apărare?

Se pot distinge trei faze ale receptării, până în zilele noastre. Înainte de toate, prima fază a receptării entuziaste. Karl Rahner, imediat după ce s-a întors de la conciliu, într-o conferinţă la München a vorbit despre "început al începutului". Însă Rahner a rămas în mod circumspect sceptic în ceea ce privea viitorul. Alţii au mers mai departe şi au voit să lase deoparte ceea ce au considerat elemente ale tradiţiei târâte în conciliu ca accesorii, rod al compromisului şi, ca Hans Küng, efectuând un salt de aproape două mii de ani de istorie a Bisericii, au interpretat doctrina Bisericii în mod cu totul nou, pornind de la Sfânta Scriptură.

Reacţia nu s-a lăsat aşteptată mult timp. A venit nu numai de la arhiepiscopul Lefebvre şi de la Fraternitatea Sacerdotală Sfântul Pius al X-lea, întemeiată de el, ci şi de la teologi care, în timpul conciliului, au fost număraţi printre progresişti (Jacques Maritain, Louis Bouyer, Henri de Lubac. Diferit de Lefebvre, ei n-au criticat conciliul în sine, ci au criticat receptarea sa. De fapt, în primele două decenii după conciliu a existat o emigrare în masă a multor preoţi şi călugări; în multe locuri a fost o decădere a practicii ecleziastice şi mişcări de protest ale preoţilor, călugărilor şi laicilor. Papa Paul al VI-lea a vorbit despre "fum al Satanei", intrat printr-o crăpătură în templul lui Dumnezeu.

Şi astăzi, unicii critici consideră Conciliul al II-lea din Vatican, în contextul istoriei Bisericii, ca o nenorocire şi drept cea mai mare calamitate în timpuri recente. Dar reprezintă un scurtcircuit a considera că tot ceea ce a avut loc după conciliu s-a întâmplat şi din cauza conciliului. Criticii nesocotesc trendurile de lungă respiraţie care au acţionat deja înainte de conciliu şi care au avut o însemnată accelerare în răsturnările sociale legate cu protestul tinerilor şi al studenţilor în 1968. După 1968, tendinţele emancipatoare au avut efecte şi în ambiente ecleziastice. În timpul conciliului, progresiştii au fost adevăraţii conservatori, care voiau să reînnoiască tradiţia antică; după aceea, au luat cuvântul progresişti de tip nou, care nu se orientau atât la tradiţia cea mai veche, cât mai ales la "semnele timpurilor" şi care voiau să interpreteze Evanghelia pe baza situaţiei sociale schimbate.

Sinodul episcopal extraordinar din 1985, la douăzeci de ani după sfârşitul conciliului, a început a treia fază a receptării. Sinodul a avut misiunea de a face un bilanţ. Conştient de criză, n-a voit să se unească însă cu răspânditul cor de plângeri. A vorbit despre situaţie ambivalentă, în care, în afară de aspecte negative, erau şi roade bune: reînnoirea liturgică, ce a dus la o subliniere mai mare a Cuvântului lui Dumnezeu şi la o participare mai puternică a întregii comunităţi celebrante; participarea şi cooperarea întărite a laicilor la viaţa Bisericii; apropierile ecumenice; deschiderile spre lumea modernă şi spre cultura sa şi încă multe altele.

În mod fundamental, Sinodul a subliniat că Biserica, în toate conciliile, este mereu aceeaşi şi că ultimul conciliu trebuie interpretat deci în raport cu toate celelalte. Cu această regulă hermeneutică, Sinodul a devenit punctul de cristalizare a celei de-a treia faze a receptării, cea magisterială. Primul pas oficial al receptării a fost reforma liturgică; mai ales a fost introducerea noului Liturghier, intrat în vigoare în prima duminică din Advent din 1970. Această reformă a fost primită cu recunoştinţă de larga majoritate, dar a întâlnit şi critici, în parte din motive teologice şi, în parte, şi pentru că unii aveau nostalgia sacralităţii şi esteticii ritului folosit până atunci.

Documentele conciliare n-au rămas literă moartă. Au dat amprentă vieţii în dieceze, parohii şi comunităţi călugăreşti, prin reînnoirea liturgiei, o spiritualitate caracterizată de o conotaţie biblică mai puternică şi participarea laicilor şi a fost stimulat dialogul ecumenic şi interreligios. Conciliul a fost primit pozitiv îndeosebi de noi mişcări spirituale, apărute în anii Şaizeci, care au adus la lumină, în mod nou, multiplicitatea carismelor şi vocaţia universală la sfinţenie.

Nici receptarea oficială n-a rămas pe loc. În parte, a trecut de la conciliu în reformele liturgice, în care conciliul se folosea încă de latină ca limbă normală liturgică şi nu se vorbea despre o celebrare orientată spre popor. Acelaşi lucru este valabil pentru indicaţiile sociale şi etice ale Papei Ioan Paul al II-lea pentru realizarea libertăţii religioase prin anularea concordatelor care erau împotriva ei şi, în sfârşit, referitor la "politica" drepturilor umane, cu care Ioan Paul al II-lea a dat o contribuţie esenţială la înfrângerea dictaturilor comuniste din Europa Orientală. Se merită să amintim şi enciclica sa despre ecumenism, Ut unum sint (1995), care a aprofundat enunţările ecumenice ale conciliului ducându-le înainte cu energie. Toate acestea au transformat pozitiv, sub multe aspecte, faţa Bisericii atât în interior cât şi în exterior. Ecumenismul, altă temă importantă, a dat multe roade bune, mai multe decât se aşteptau pe vremea conciliului.

O Biserică ce să se sprijine pe mainstream social devine, în cele din urmă, superfluă. Nu devine interesantă dacă se ornează cu pene care nu sunt ale sale, ci dacă îşi prezintă propria cauză în mod credibil şi convingător şi dacă apare ca un contrafort la opinia publică dominantă. După cincizeci de ani de la deschiderea sa, există ocazie de a ne ocupa încă, în mod aprofundat, de textele conciliare, pentru a scoate comorile, încă neepuizate, care se află în ele. Desigur, nu se poate mitiza conciliul sau să fie redus la nişte fraze cu efect. Nici nu poate fi folosit ca o carieră de piatră din care să se ia materialul pentru fiecare teză dorită. Este necesară o hermeneutică conciliară, adică o interpretare meditată.

Punct de plecare trebuie să fie textele conciliare, a căror interpretare trebuie făcută după regulile şi criteriile universal recunoscute pentru interpretarea conciliilor. Trebuie scos sensul fiecărei afirmaţii, cu atenţie, din istoria redactării, adesea complexă; apoi, trebuie situată în ansamblul, articulat şi bogat în tensiuni, al tuturor afirmaţiilor conciliare; din nou, trebuie înţelese acestea în ansamblul întregii Tradiţii şi al dezvoltării sale istorice, precum şi al receptării care a fost între timp. În sfârşit, fiecare afirmaţie trebuie interpretată, în cadrul ierarhiei adevărurilor, pornind de la centrul său cristologic. Receptarea, sub conducerea şi moderarea Magisteriului, este problemă a întregului popor al lui Dumnezeu.

Un indiciu ulterior, important, l-a dat Papa Benedict al XVI-lea, într-un discurs adresat cardinalilor şi colaboratorilor din Curia Romană, ţinut la 22 decembrie 2005, cu ocazia celei de-a patruzecea aniversări a încheierii conciliului. Astfel a introdus faza mai recentă a dezbaterii despre interpretarea conciliului. A clarificat că consensul nu trebuie să fie numai sincronic (referitor la Biserica actuală) ci şi diacronic (referitor la Biserica din orice epocă). A contrapus două hermeneutici: aceea a discontinuităţii şi a rupturii, pe care a respins-o, şi aceea "a reformei, a reînnoirii". Cuvintele Papei au fost, adesea, interpretate în mod unilateral, neglijând să se analizeze că el n-a contrapus, aşa cum afirmă mulţi, hermeneutica discontinuităţii hermeneuticii continuităţii. Papa a vorbit despre o hermeneutică a reformei şi a "reînnoirii în continuitatea" Bisericii.

Termenul de reformă este, în ansamblul Tradiţiei medievale, un termen fundamental şi o provocare ce se repropune încontinuu. Reformă nu înseamnă numai necesară adaptare practică a fiecărui paragraf la noi circumstanţe. Cel care vorbeşte despre reformă presupune că subzistă deficituri şi disfuncţiuni care fac necesară referinţa la tradiţii mai vechi, uitate, îndeosebi la începutul apostolic, reînnoindu-le în mod creativ.

Discursul Papei despre reformă şi reînnoire în continuitate reflectă o concepţie vie despre Tradiţie, care, dacă după argumentările fundamentale urmează consecinţe practice, ar putea reaprinde din nou focul conciliului, adică ar putea, în continuitate, să aducă din nou impulsul inovator al conciliului.

Întrebăm: Cum poate apare această reînnoire şi încotro poate să meargă drumul ulterior? Cum trebuie aplicată moştenirea Papilor Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea astăzi? Nu am un program de ansamblu. Pot să amintesc doar câteva, puţine, puncte de vedere. Înainte de toate, conciliul a primit, în mod critic-constructiv, cereri importante ale modernităţii. Astăzi, după jumătate de secol, de la perioada modernă am trecut la cea postmodernă. Multe probleme vechi se pun în mod nou; şi multe idealuri ale iluminismului sunt astăzi puse în discuţie. Credinţa în progres, care exista atunci, precum şi încrederea în raţiune, sunt zdruncinate. Asta nu înseamnă că nu mai este actual conciliul. Biserica trebuie să ia în serios cererile legitime ale perioadei moderne. Trebuie să apere credinţa fie împotriva pluralismului şi relativismului postmodern fie împotriva tendinţelor fundamentaliste care fug de raţiune.

A doua provocare: În era postmodernă, este aceea care vine nu numai din lumea noastră occidentală secularizată şi relativistă, ci din emisfera sudică, adică provocarea sărăciei marii majorităţi a oamenilor. Papa Francisc cu opţiunea sa pentru o Biserică săracă şi pentru săraci a amintit asta. A făcut asta în continuitate cu Conciliul al II-lea din Vatican, care în Lumen gentium, într-o secţiune adesea uitată, vorbeşte despre urmarea lui Isus devenit pentru noi sărac şi despre sărăcia şi simplitatea apostolică a Bisericii. În acest sens, Papa Francisc încă din prima zi a pontificatului său a dat interpretarea sa, aş spune profetică, a conciliului şi a demarat o nouă fază a receptării sale. El a schimbat agenda: în frunte sunt acum problemele emisferei sudice. Asta duce la un al treilea punct: trebuie să luăm act că situaţia Bisericii s-a schimbat faţă de timpurile conciliului. La începutul secolului trecut, numai un sfert dintre catolici se aflau în afara Europei; astăzi numai un sfert trăieşte în Europa şi peste două treimi dintre catolici trăiesc în emisfera sudică, unde Biserica creşte. În lumea noastră globalizată, Biserica a devenit Biserică mondială şi universală, în mod nou. Deci, problema unităţii şi a multiplicităţii se pune într-un mod complet nou.

Conciliul a conceput Biserica drept communio, adică participare la comuniunea trinitară şi drept unitate în multiplicitate. Desigur, unitatea în ministeriul petrin este un bine înalt şi un adevărat dar al Domnului oferit Bisericii sale; o recădere în mentalitatea de Biserică naţională ar fi, în lumea noastră globalizată, complet incapabilă să indice drumul spre viitor. Însă a accepta un centru nu înseamnă a accepta un centralism debordant. Deja în 1963, Joseph Ratzinger a atras atenţia asupra faptului că unitatea în ministeriul petrin nu trebuie să fie înţeleasă în mod necesar ca unitate administrativă, ci lasă spaţiu unei multiplicităţi de forme administrative, disciplinare şi liturgice. Ioan Paul al II-lea, în enciclica Ut unum sint (1995), a solicitat să se mediteze asupra unor noi forme de exercitare a primatului. Benedict al XVI-lea, cel puţin de două ori, a reluat această frază. De aceea, a fost foarte semnificativ că Papa Francisc a făcut referinţă la episcopul de Roma care prezidează în caritate, vestită afirmaţie a lui Ignaţiu din Antiohia. Ea este de importanţă fundamentală nu numai pentru continuarea dialogului ecumenic mai ales cu Bisericile ortodoxe, dar şi pentru Biserica catolică însăşi.

Al patrulea punct de vedere. Problema unităţii în multiplicitate se intensifică în chestiunea libertăţii fiecărei fiinţe umane şi a fiecărui creştin. Astăzi se vorbeşte mult despre individualizarea societăţii noastre. Probleme se pune şi în Biserică. Problemele se pun pentru mulţi creştini şi păstori, mai ales în chestiunile etice.

Ultimul punct este cel mai important: problema despre Dumnezeu. Deja conciliul a amintit de ateism, în diferitele sale modulaţii, printre problemele serioase din această perioadă. Această situaţie, de atunci, s-a intensificat în mod dramatic. Problema de astăzi este că Dumnezeu, pentru mulţi, nu mai este o problemă, adică se pare că nu mai este o problemă şi că existenţa sa nu mai interesează. Problema este indiferenţa.

În această situaţie nu putem să ne preocupăm numai de efectele sociale, culturale şi politice ale credinţei, considerând credinţa în Dumnezeu ca o premisă evidentă. Nu este suficient nici să ne îngrijim numai de chestiunile de reformă din interiorul Bisericii noastre; acestea sunt interesante numai pentru insider. Persoanele din afară, din "curtea neamurilor", au alte întrebări: da unde vin şi încotro merg? De ce exist şi pentru ce scop? Pentru ce răul, pentru ce suferinţa din lume? Pentru ce trebuie să sufăr? Cum pot găsi fericirea, unde să găsesc pe cineva care să fie aproape de mine, să mă înţeleagă, să mă întărească, să-mi dea un pic de speranţă?

Nu trebuie să vorbim despre o transcendenţă vagă, ci trebuie să vorbim concret despre Dumnezeu care, în Isus Cristos, s-a revelat ca Dumnezeu cu noi şi pentru noi, despre Dumnezeul infinit de milostiv, care ne aşteaptă, care în orice situaţie ne dă o nouă chance şi căruia noi, în rugăciune, putem să-i spunem "Abba, Tată". Trebuie să vorbim despre milostivirea lui Dumnezeu, acea milostivire, care este - aşa cum a spus Papa Francisc - numele Dumnezeului nostru.

Drumul pornit de conciliu nu s-a terminat. Moştenirea bogată pe care cei doi Papi Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea ne-au lăsat-o încă nu s-a epuizat. Trebuie să-l parcurgem, cu răbdare dar şi cu determinare şi curaj şi, în pofida a toate, cu hilaritas, bucurie interioară. Aşa cum a spus profetul: "Bucuria pentru Dumnezeu este puterea noastră" (Neh 8,10). Conciliul a trezit bucuria pentru Dumnezeu, pentru credinţă, pentru Biserică. Înainte de toate trebuie s-o reaprindem din nou în noi, pentru ca să poată să-i entuziasmeze şi pe ceilalţi. Bucuria este contagioasă. Desigur, fiecare dintre este numai o lumină mică. Şi mişcarea de reînnoire conciliară a început cu indivizi şi cu grupuri mici. În reînnoirea postconciliară nu va fi altfel. Însă, dacă nu lăsăm să ni se ruineze bucuria, atunci, într-o zi, ea va putea să treacă la ceilalţi. Poate contribui să facă în aşa fel încât Biserica, într-o lumea care se schimbă cu rapiditate şi este profund nesigură, să devină, în mod nou, busolă şi semn de încurajare.

(După L'Osservatore romano, 12 aprilie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 7.