Vatican: Audienţa generală de miercuri, 10 aprilie 2013. Despre însemnătatea mântuitoare a Învierii

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În cateheza trecută ne-am oprit asupra evenimentului Învierii lui Isus, în care femeile au avut un rol deosebit. Astăzi aş vrea să reflectăm asupra însemnătăţii sale mântuitoare. Ce înseamnă pentru viaţa noastră Învierea? Şi pentru ce fără ea este zadarnică credinţa noastră? Credinţa noastră se întemeiază pe Moartea şi Învierea lui Cristos, exact aşa cum o casă se sprijină pe temelii: dacă acestea cedează, se prăbuşeşte toată casa. Pe cruce, Isus s-a oferit pe sine însuşi luând asupra sa păcatele noastre şi coborând în abisul morţii, iar în înviere le învinge, le elimină şi ne deschide drumul pentru a ne renaşte la o viaţă nouă. Sfântul Petru exprimă în mod sintetic la începutul Primei sale Scrisori, aşa cum am ascultat: "Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri" (1,3-4).

Apostolul ne spune că odată cu Învierea lui Isus are loc ceva absolut nou: suntem eliberaţi din sclavia păcatului şi devenim fii ai lui Dumnezeu, adică suntem născuţi la o viaţă nouă. Când se realizează asta pentru noi? În Sacramentul Botezului. În vechime, el se primea în mod normal prin scufundare. Cel care trebuia să fie botezat cobora în marele bazin al Baptisterului, lăsându-şi hainele, iar Episcopul sau Preotul îi vărsa de trei ori apă pe cap, botezându-l în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Apoi botezatul ieşea din bazin şi îmbrăca haina nouă, cea albă: adică era născut la o viaţă nouă, cufundându-se în Moartea şi Învierea lui Cristos. Devenise fiu al lui Dumnezeu. Sfântul Paul, în Scrisoarea către Romani, scrie: voi "aţi primit duhul învierii prin care strigăm: Abba, Tată!" (Rom 8,15). Tocmai Duhul pe care l-am primit la botez ne învaţă, ne determină să-i spunem lui Dumnezeu: "Tată", sau mai bine zis "Abba!" care înseamnă "tăticule". Aşa este Dumnezeul nostru: este un tătic pentru noi. Duhul Sfânt realizează în noi această nouă condiţie de fii ai lui Dumnezeu. Şi acesta este cel mai mare dar pe care primim din Misterul pascal al lui Isus. Şi Dumnezeu ne tratează ca fii, ne înţelege, ne iartă, ne îmbrăţişează, ne iubeşte chiar şi atunci când greşim. Deja în Vechiul Testament, profetul Isaia afirma că dacă şi o mamă ar uita de copilul ei, Dumnezeu nu uită niciodată de noi, în nici un moment (cf. 49,15). Şi acest lucru este frumos!

Totuşi, această relaţie filială cu Dumnezeu nu este ca o comoară pe care s-o păstrăm într-un colţ al vieţii noastre, ci trebuie să crească, trebuie să fie alimentată în fiecare zi prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciune, participare la Sacramente, în special al Pocăinţei şi al Euharistiei, şi caritate. Noi putem trăi ca fii! Şi aceasta este demnitatea noastră - noi avem demnitatea de fii -. A ne comporta ca adevăraţi fii! Asta înseamnă că în fiecare zi trebuie să lăsăm ca Cristos să ne transforme şi să ne facă asemenea Lui; înseamnă a căuta să trăim ca nişte creştini, a căuta să-l urmăm, chiar dacă vedem limitele noastre şi slăbiciunile noastre. Tentaţia de a-l lăsa pe Dumnezeu deoparte pentru a ne pune în centru pe noi înşine este mereu la pândă şi experienţa păcatului răneşte viaţa noastră creştină, realitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să avem curajul credinţei şi să nu ne lăsăm conduşi de mentalitatea care ne spune: "Dumnezeu nu foloseşte, nu este important pentru tine", şi aşa mai departe. Este tocmai contrariul: numai comportându-ne ca fii ai lui Dumnezeu, fără a ne descuraja datorită căderilor noastră, datorită păcatelor noastre, simţindu-ne iubiţi de El, viaţa noastră va fi nouă, însufleţită de seninătate şi de bucurie. Dumnezeu este forţa noastră! Dumnezeu este speranţa noastră!

Iubiţi fraţi şi surori, trebuie să avem noi cei dintâi foarte puternică această speranţă şi trebuie să fim un semn vizibil, clar, luminos al ei pentru toţi. Domnul Înviat este speranţa care nu dispare niciodată, care nu dezamăgeşte (cf. Rom 5,5). Speranţa nu dezamăgeşte. Aceea a Domnului! De câte ori în viaţa noastră speranţele dispar, de câte ori aşteptările pe care le purtăm în inimă nu se realizează! Speranţa noastră a creştinilor este puternică, sigură, solidă pe acest pământ, unde Dumnezeu ne-a chemat să mergem, şi este deschisă spre veşnicie, pentru că este întemeiată pe Dumnezeu, care este mereu fidel. Nu trebuie să uităm: Dumnezeu mereu este fidel; Dumnezeu mereu este fidel cu noi. A fi înviaţi cu Cristos prin Botez, cu darul credinţei, pentru o moştenire neofilită, să ne facă să căutăm mai mult cele ce sunt ale lui Dumnezeu, să ne gândim mai mult la El, să-l rugăm mai mult. A fi creştini nu se reduce la a urma nişte porunci, ci înseamnă a fi în Cristos, a gândi ca El, a acţiona ca El, a iubi ca El; înseamnă a lăsa ca El să ia în stăpânire viaţa noastră şi s-o schimbe, s-o transforme, s-o elibereze de întunericul răului şi al păcatului.

Iubiţi fraţi şi surori, celui care ne cere cont de speranţa care este în noi (cf. 1Pt 3,15), să-l indicăm pe Cristos Înviat. Să-l indicăm prin vestirea Cuvântului, dar mai ales cu viaţa noastră de înviaţi. Să arătăm bucuria de a fi fii ai lui Dumnezeu, libertatea care ne dăruieşte trăirea în Cristos, care este adevărata libertate, aceea care ne salvează din sclavia răului, a păcatului, a morţii! Să privim la Patria cerească, vom avea o nouă lumină şi forţă şi în angajarea noastră şi în trudele noastre zilnice. Este o slujire preţioasă pe care trebuie s-o dăm acestei lumi a noastre, care adesea nu mai reuşeşte să-şi ridice privirea spre înălţime, nu mai reuşeşte să-şi ridice privirea spre Dumnezeu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.