Interviu luat cardinalului Agostino Vallini

Roma şi papa Francisc

De Mario Ponzi

În după-amiaza zilei de 7 aprilie 2013 - a doua duminică a Paştelui, dedicată divinei îndurări şi numită în vechime in albis de la culoarea albă a veşmintelor celor nou-botezaţi - episcopul de Roma se înscăunează pe catedra sa în Lateran. Şi tocmai raportul decisiv al Papei Francisc cu dieceza sa a fost în centrul unui colocviu al cardinalului vicar Agostino Vallini cu cel care scrie şi cu directorul ziarului nostru în ajunul acestui moment important. Cardinalul a atins multe teme: maturizarea sensibilităţii diecezane mai ales după Conciliul al II-lea din Vatican, semnificaţia renunţării la pontificat şi moştenirea preţioasă a lui Benedict al XVI-lea, "miracolul" conclavului, atracţia provocată imediat de noul episcop de Roma în rândul oamenilor, timpul misiunii, angajarea clerului în cele 347 de parohii ale diecezei, frontul activ al carităţii în momentul desigur dificil trăit de foarte multe persoane şi familii în oraş şi în ţară.

Înscăunarea are loc duminică după-amiază, dar Papa Francisc de la conclav a ieşit simţindu-se deja pe deplin episcop de Roma şi v-a voit chiar pe dumneavoastră lângă el când s-a prezentat credincioşilor din Loja Binecuvântărilor. Ce s-a întâmplat?

Conclavul este operă a lui Dumnezeu şi a fost un miracol. Sunt şi mai convins de asta după ce am trăit pentru prima dată această experienţă de har. Se creează o atmosferă care face acest moment unic şi diferit de orice alt eveniment uman. Se intră în conclav cu conştiinţa unei mari responsabilităţi, care este aceea de a contribui la o operă de discernământ, mare şi complexă, pentru a înţelege şi a-i cere Domnului inspiraţia. Şi apoi se face rugăciunea, multă rugăciune. Eu, de exemplu, în ziua alegerii, între o votare şi alta am recitat de trei ori Rozariul. În Capela Sixtină nu se vorbeşte şi nici nu se tratează, se face rugăciune. De altfel, la acest moment se ajunge după zile de reflecţii - opt de data aceasta - şi tema nu este Papa ci Biserica, cu toate realităţile sale, oricum ar fi ele, frumoase sau mai puţin frumoase. Şi este vorba despre o viziune despre Biserica universală. În mod aproape în oglindă se încearcă să se înţeleagă cine ar putea s-o conducă în acel moment istoric precis. Climatul spiritual în care s-a desfăşurat acest conclav a fost marcat de momente foarte speciale, după renunţarea lui Benedict al XVI-lea. Aşadar, era nevoie de asistenţa Duhului Sfânt. Şi mie mi se pare că Domnul s-a manifesta. Şi prin entuziasmul primirii populare rezervate noului Pontif: în acest sens, sensus fidei care vine de la popor a fost o confirmare.

Ce a făcut vizibilă opera lui Dumnezeu în alegerea Papei Francisc?

A răspunde la această întrebare implică nişte reflecţii profunde. Înainte de toate, trebuia preluată o moştenire preţioasă şi foarte bogată ca aceea a lui Benedict al XVI-lea, cu greutatea motivaţiilor care au însoţit renunţarea sa. În acea zi de 11 februarie am rămas cu toţii uluiţi. Descumpănirea şi incredulitatea erau evidente pe feţele fiecăruia dintre noi. S-au format imediat grupuleţe în care se punea întrebarea oare ce s-a întâmplat. Apoi, puţin câte puţin s-a răspândit acel sentiment de credinţă care ne uneşte, alimentată mai ales de stima şi de devoţiunea care însoţea şi însoţeşte relaţia fiecăruia dintre noi cu Benedict al XVI-lea: dacă a făcut asta, ne spuneam noi, înseamnă că a considerat că trebuie să facă ceva important pentru Biserică. Deci recitirea acelei declaraţii, reflecţia asupra magisteriului său, aşa de bogat şi puternic, nu putea decât să ne facă să reflectăm asupra celui care va fi în măsură să continue pe aceeaşi linie şi eventual să-i dea vigoare nouă şi mai mare. Şi aşa a început schimbul de opinii între cardinali. Apoi în Capela Sixtină s-a format consensul amplu faţă de Jorge Mario Bergoglio.

Când v-a chemat Papa?

După alegere, cardinalii trec pe rând prin faţa celui ales pentru a-i manifesta ascultarea. În acel moment mi-a spus: "Dumneavoastră sunteţi cardinalul vicar: acceptaţi să fiţi lângă mine?". Desigur că i-am răspuns imediat da. Şi credeam că s-a terminat acolo. Apoi m-a chemat din nou şi mi-a spus: "Veniţi, staţi lângă mine".

În puţin mai mult de jumătate de secol am trecut de la ultimul Papă roman la primul care vine din lumea nouă, din afara bazinului mediteranean, prin Pontifi care au dedicat mare atenţie diecezei de Roma.

Apariţia conştiinţei diecezane a pontificatului la Roma se datorează iniţial lui Ioan al XXIII-lea, care a transferat vicariatul la Sfântul Ioan. Paul al VI-lea a accentuat această conştiinţă nu numai cu reforma vicariatului însuşi, ci mergând să celebreze şi în periferii, vizitând parohii şi comunităţi citadine. Şi apoi Ioan Paul al II-lea a vizitat aproape toate parohiile. Dar nu numai atât: a demarat şi a dus la împlinire prima misiune citadină, ca pregătire pentru anul jubiliar, şi a celebrat Sinodul diecezan, de la care ne-a rămas ca bijuterie sintetică o frază: "Biserică din Roma, găseşte-te pe tine însăţi în afara ta însăţi; parohie, găseşte-te pe tine însăţi în afara ta însăţi". Şi Benedict al XVI-lea a continuat pe această linie.

Cum va fi raportul dintre Papa Francisc şi romani?

Faptul că Pontiful se simte înainte de toate episcop de Roma l-a spus şi l-a demonstrat de mai multe ori. Cât priveşte romanii, vreau să povestesc un episod recent. La 23 martie eram în parohia "Preasfântul Sacrament" la Tor de' Schiavi, pe via Prenestina. La sfârşitul liturghiei multă lume a venit la mine în sacristie. Am rămas surprins de forţa cererii lor: "Să ni-l aduceţi pe Papa!". Am încercat să-i lămuresc că era încă prea devreme. În faţa insistenţei lor am întrebat de ce şi mi-au răspuns: "Nu ştim, dar vrem să fie printre noi. Este o nevoie pe care o simţim în inimă". Iată, aceasta este dimensiunea raportului care s-a creat cu Papa.

A spus acelaşi lucru tinerilor la Casal del Marmo care-l întrebau de ce a mers acolo.

Papa a rămas uimit de acest lucru. Eram în maşină cu el chiar în timp ce mergea la Casal del Marmo. Imediat în afara Porţii Sfânta Ana era o mulţime extraordinară care-l aştepta. Apoi de-a lungul întregului drum două rânduri de mulţime au fost ca nişte aripi la trecerea maşinii. Toată via Trionfale era invadată de oameni care aplaudau şi voiau să-l vadă pe Papa, aşa încât a trebuit să ţinem coborâte ferestrele mereu. Şi el continua să repete: "Incredibil, incredibil!". Nu este nevoie de multe comentarii: Roma deja îl iubeşte.

Papa va voi un raport mai strâns cu preoţii?

Da, deja mi-a cerut asta.

Şi aţi pregătit un calendar?

Încă n-am avut timp. Însă am concordat câteva întâlniri, cum ar fi vizita la parohia "Sfinţii Elisabeta şi Zaharia" la 26 mai. Apoi se va mai vedea.

Când aţi vorbit despre toate astea?

Am cerut să-l întâlnesc deja la câteva zile după alegere. M-a chemat imediat. Era 22 martie. Ne-am întreţinut îndelung şi l-am informat despre realitatea Bisericii din Roma, despre spiritul de misiune în cele 347 parohii ale diecezei, despre slujirea preoţilor.

În această privinţă Papa Francisc a cerut în mod explicit în zilele trecute să se ţină bisericile deschise.

Este o confirmare a impresiei pe care mi-am făcut-o ascultând cuvintele Papei Francisc în aceste prime zile de pontificat. Am simţit un stimulent puternic dat angajării noastre pastorale pentru oraş. Astăzi, aşa cum spunea Ioan Paul al II-lea, nu mai este timp de conservare a existentului ci este timp de misiune. Marea provocare este aceea a credinţei. Nu mai este posibilă presupunerea ei. Fiecare generaţie are nevoie de o repropunere a credinţei. Astăzi într-un oraş ca Roma, care nu mai are un propriu centru unificator, singurii poli de agregare sunt parohiile. Şi eu mă simt în stare să dau mărturie despre munca mare care se desfăşoară în ele.

Papa Francisc a recomandat preoţilor să iasă din ei înşişi şi să meargă în periferii, înţelegând prin acestea suferinţele celor din urmă, sărăciile. Preoţii romani sunt pregătiţi?

Pot să asigur că toţi preoţii care lucrează în parohiile din dieceză sunt gata să facă un ulterior efort de reflecţie pentru a căuta căi noi şi mai ales un limbaj nou pentru a ajunge până la aşa-numiţii digitali nativi. Apoi, cât priveşte periferiile, cred că pot da mărturie despre una dintre cele mai mari bucurii ale Bisericii din Roma, adică sensibilitatea caritativă. Papa invită să se iasă: preoţii romani deja fac asta pentru că merg în întâmpinarea săracilor, a celor marginalizaţi. Cel puţin din timpurile părintelui Di LIegro la Roma această conştiinţă este puternică. Aici am descoperit marea forţă a Caritas-ului, nu numai cea diecezană cu marile sale proiecte, dar aş spune tocmai forţa carităţii. Şi este o activitate în care au încredere fie instituţiile publice fie cetăţenii privaţi. Un mic semn al acestei încrederi este în alegerea de a destina tocmai Caritas-ului diecezan monedele care sunt aruncate în Fontana di Trevi de cei care vin la Roma. Cuvintele de încurajare ale episcopului nostru găsesc, aşadar, sprijin în răspunsul preoţilor din dieceza sa. Deci, suntem aici. Şi în septembrie, Papa Francisc îi va întâlni pe preoţii săi la începutul noului an diecezan.

(După L'Osservatore romano, 7 aprilie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.