Petru şi Cristos înviat într-o predică a sfântului Augustin

L-a privit în faţă şi el s-a înţeles pe sine însuşi

Din cartea îngrijită de Remo Piccolomini La Pasqua (Roma, Citt? Nuova,2013, 219 pagini) care adună predici pe care Augustin de Hippona le-a rostit diecezei sale în timpul sărbătorilor de Paşti, publicăm predica 229/P dedicată iubirii lui Petru.

Citim faptele care, după cum prezintă evanghelistul Ioan, s-au petrecut după învierea Domnului. Între acestea trebuie numărat ceea ce am citit astăzi, adică întrebarea adresată de Domnul apostolului Petru dacă-l iubea mai mult decât ceilalţi (cf. In 21,15-17). Gândindu-vă la Petru, mergeţi cu mintea la piatră. De fapt, Petru este acel apostol care, la întrebarea pusă de Domnul cu cine-l identificau discipolii săi, a răspuns: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu". Auzind aceste cuvinte, Isus i-a spus: "Fericit eşti Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi spun...". Ca şi cum ar spune: tu ai spus despre mine, acum spun eu despre tine.

Şi ce a spus? "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri" (Mt 16,13-19).

Aşadar, în Petru vedem o referinţă la "piatră"; dar apostolul Paul, vorbind despre poporul din vechiul legământ, spune: "Ei beau din piatra spirituală care îi urma, iar piatra era Cristos" (1Cor 10,4). Aşadar, acest discipol este numit Petru cu un termen care derivă de la piatră, aşa cum creştin derivă de la Cristos. Pentru ce a voit să deschidă discursul cu aceste observaţii? Pentru a solicita să se recunoască în Petru Biserica, acea Biserică pe care Cristos n-a zidit-o pe un om, ci pe mărturisirea lui Petru.

Şi care este această mărturisire a lui Petru? Tu eşti "Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (Mt 16,16). Iată piatra, iată fundamentul, iată unde este zidită Biserica, pe care porţile iadului nu reuşesc s-o învingă (cf. Mt 16,18). Şi prin porţile iadului ce vom înţelege dacă nu mândria ereticilor? Ei bine, acest Petru, care întruchipa o realitate aşa de excepţională ca aceea pe care am încercat să v-o insuflu, după învierea Domnului este interogat de el cu cuvintele pe care le-am citit. Este întrebat: "Simon al lui Ioan - Simon era numele impus lui atunci când s-a născut din Ioan tatăl său - mă iubeşti mai mult decât aceştia?". Cine este cel care interoghează? Cel care ştie totul (cf. Ps 93,1). Se face asemenea unuia care este în întunericul lucrului cel care comunică ştiinţa? Însă Domnul nu voia să fie informat el însuşi; voia doar să-l provoace pe Petru la mărturisire. Îl interoghează o dată şi Petru îi răspunde: "Doamne, tu ştii că eu te iubesc". Şi Domnul: "Paşte mieii mei". Şi, ca şi cum n-ar fi suficientă o singură întrebare, îl interoghează din nou: "Simon al lui Ioan, mă iubeşti?". Te iubesc, Doamne; te iubesc, Doamne. Astfel a doua oară.

Şi Isus îi repetă acelaşi lucru: "Paşte mieii mei". Şi se ajunge la a treia oară. Cui nu-i este suficientă o singură întrebare? Îi este suficientă unuia care nu ştie nimic: cu cât mai mult ar trebui să fie suficientă unuia care cunoaşte totul cu anticipare! Şi totuşi îl interoghează pentru a treia oară: "Mă iubeşti?". Atunci Petru s-a îndurerat, ca şi cum întrebările repetate ar conţine îndoială în privinţa lui, şi a spus: "Doamne, tu ştii totul; tu ştii că te iubesc". Dacă ceva ţi-ar fi ascuns, ai face bine să mă interoghezi; dar dacă tu cunoşti totul, ştii, şi în toate amănuntele, şi ceea ce mă întrebi.

Şi Isus: "Paşte oile mele" (In21,15-17). Iubirea a mărturisit de trei ori pe cel pe care teama îl tăgăduise de trei ori: şi Domnul l-a interogat chiar de trei ori pentru ca tripla mărturisire să şteargă tripla tăgăduire (cf. Lc 22,57-60).

Iată-vă, aşadar, pe Petru, un om care tăgăduieşte şi care iubeşte; care tăgăduieşte din slăbiciune umană, care iubeşte pentru că este susţinut de harul divin. În ziua în care a tăgăduit, Petru a descoperit înşişi ochilor săi cine era realmente. De fapt, fusese un îngâmfat şi cu lăudăroşenie orgolioasă, ca să spunem aşa, îşi afişase forţele sale. Afirmând: "Doamne, eu voi rămâne cu tine până la moarte" (Lc 22,33), îşi pusese bază pe forţele sale. Şi deja atunci au auzit spunându-i-se cine era efectiv.

De fapt, bolnavul păcătuia de încredere excesivă în propriile forţe, dar era acolo medicul care-i îi tasta vena inimii. Îl descoperea bolnav interior şi, ca medic expert şi sincer, îi prezicea ceea ce avea să i se întâmple. Părea să-i spună: Să admitem că tu te simţi sănătos, că nu te mai simţi cu febră, dar va fi clar în puţin timp. Când febra va ajunge la maxim, vei fi tulburat.

Şi de fapt, când a fost interogat de slujitoarea aceea, s-a adeverit ceea ce prezisese medicul, nu ceea ce bolnavul promisese. Înainte de a cânta cocoşul, acel slujitor, deşi aşa de entuziast, l-a tăgăduit de trei ori pe Domnul. Şi după ce l-a tăgăduit de trei ori (cf. Lc 22,57-60), ce găsim scris în Evanghelie? "Domnul l-a privit şi [Petru] a plâns amar" (cf. Lc 22,61-62). Dacă Domnu nu l-ar fi privit, Petru n-ar fi plâns.

În încheierea la toate acestea, aş vrea ca să înţelegeţi în ce sens a fost spus că "l-a privit". Examinaţi cu atenţie Evanghelia şi vă veţi da seama că, atunci când Petru l-a tăgăduit pe Domnul, acesta nu se afla într-un loc din care apostolul să-l poată vedea cu ochii trupului. De fapt se afla în interiorul casei, unde capii iudaismului îl supuneau la interogatoriu, în timp ce Petru l-a tăgăduit în curte. Dar care este locul unde nu ajunge privirea celui care este prezent pretutindeni?

Aşadar, din cauza tăgăduirilor a fost interogat despre iubirea sa şi i-au fost încredinţate oile lui Cristos. I-a fost spus: "Paşte mieii mei; paşte oile mele" (cf. In 21,15.17). Cel care era mielul prin excelenţă îi încredinţa [lui] mieii săi. Îi încredinţa mieii săi cel care-i făcuse miei care aparţin lui.

Cum a făcut acel Miel să-i facă mieii săi? Iată Mielul lui Dumnezeu. Despre el a fost spus că era Mielul lui Dumnezeu. Şi cum i-a făcut mieii săi? "Iată cel care elimină păcatul din lume" (In 1,29). Astfel i-a făcut miei şi pe aceia pe care acum îi vedem în haine albe. Oh, de-ar vrea cerul ca să nu-i sfâşie lupii! Păzeşte-i tu, Doamne, care i-ai încredinţat lui Petru. Păzeşte-i tu, care eşti şi păzitorul lui Petru.

Dar şi Domnul este oaie, dacă despre el a fost scris: "Ca oaia a fost dus la înjunghiere" (Is 53,7), şi din totdeauna este şi miel deoarece din totdeauna este fără păcat. Nici să nu vă surprindă acest a fi fără păcat. "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu" (In 1,1). Cum ar fi putut să fie în el păcatul?

Priviţi la naşterea lui om! A voit să se nască fără păcat şi pentru aceasta o Fecioară l-a zămislit fără dorinţe de concupiscenţă carnală. Zămislirea fiului a fost datorată exclusiv credinţei mamei. "S-a născut de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria" (Symb. Apost.), necontractând de la Adam păcatul strămoşesc. Nu l-a contractat şi nici n-a adăugat păcat la el. S-a născut nevinovat, a trăit nevinovat şi a murit nevinovat. "Iată-l Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii".

Când încredinţa oile sale lui Petru, el ne încredinţa pe noi. Când ne încredinţa pe noi lui Petru, încredinţa mădularele sale Bisericii. O, Doamne, da, încredinţează Biserica ta Bisericii tale! Şi Biserica ta să se încredinţeze ţie! De fapt aşa spunem: "O, Doamne, nu nouă, nu nouă, ci numelui tău dă mărire!" (Ps 113/b,1). De fapt, fără tine ce suntem dacă nu acel Petru care te tăgăduieşte de trei ori?

De fapt, a dispus Domnul ca Petru să se descopere până la capăt pe sine însuşi, ca Petru să se arate clar lui Petru şi pentru acest scop şi-a întors pentru puţin timp faţa sa de la el: şi Petru l-a tăgăduit. Apoi l-a privit, adică şi-a îndreptat din nou faţa spre el şi el a început să plângă (cf. Lc 22,61-62). Cu lacrimile a şters păcatul: cu apa ieşită din ochi a spălat conştiinţa.

Să-l observăm descris într-un Psalm unde se spune: "Iar eu, în bunăstarea mea, am zis: Nu mă voi clătina în veac" (Ps 29,7). Despre cine se vorbeşte dacă nu despre Petru atunci când spune: "Voi fi cu tine până la moarte" (Lc 22,33), şi: "Chiar dacă va trebui să mor cu tine, nu mă voi îndepărta de tine" (Mt 26,35)? Vorbeşte Petru în infatuarea sa şi ce spune: "Nu mă voi clătina în veac".

Dar fiţi atenţi la cuvintele pe care le adaugă după ce, fiind interogat, a tăgăduit de trei ori şi a plâns: de fapt sunt cuvinte rostite de el atunci când s-a corectat. "Iar eu, în bunăstarea mea, am zis: Nu mă voi clătina în veac! Doamne, în bunăvoinţa ta, m-ai aşezat pe un munte puternic; dar când ţi-ai întors faţa de la mine, am fost cuprins de spaimă" (Ps 29,7-8). Ţi-ai întors faţa de la mine şi mi-ai arătat faţa mea. "Nu ştiu ce spui; nu-l cunosc pe omul acela" (Mt 26,70-72).

Iată Petru în el însuşi; iată semnificaţia cuvintelor: "Ţi-ai întors faţa de la mine şi eu am fost cuprins de spaimă". Privindu-l, Domnul i-a arătat din nou faţa sa şi Petru a fost revigorat.

(După L'Osservatore romano, 31 martie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.